Ulise care nu apare

 

Pentru că imaginea eroului este rară, chiar şi vasele de lut ars antice conţin doar contururi, noi putem discuta de Ulise în absenţă. Ulise călătoreşte şi noi ne dăm cu părerea.

"Circe, vrăjitoarea cea rea, i-a transformat pe tovarăşii lui Ulise în porci", mi-a dictat autorul desenului şi l-am trimis la plimbare, deja dorea să-mi explice cum arăta tronul vrăjitoarei Circe şi ne abăteam de la subiect.

Două elemente mi-au atras atenţia, vraja sau lichidul care provoacă vraja are un duh, presupun de unde vine şi cel de-al doilea fiind conturul deosebit de încârligat care-i cuprinde pe tovarăşii lui Ulise.

De ce în desen un tovarăş de-al lui Ulise nu este complet transformat în porc, este o întrebare!

De ce autorul l-a făcut pe acesta -din rândul de mai sus, cu cap de porc, este a doua întrebare, în sensul că de ce de sus în jos transformarea şi nu invers.

Privind desenul îmi vine să mă pocăiesc, să iau toate pedepsele lumii asupra mea, înţelegând prin asta: că oricât vrem tot creăm!

Publicitate: Cazan cu mâner pentru picioare, în volum de 200 L la 800 de lei noi, duhul vine numai la comandă, tocmai din Arabia celor 1000 şi una de nopţi prin SMS, numărul o să-l publicăm numai dacă avem cel puţin 100 de comenzi; ştiţi că dânsul şi-a exprimat dorinţa, că nu-i prea place să piardă timpul, aşa că purcedeţi.

In memoriam Nichita

Corabia argonauţilor - Muzeul Akropolis - Athena

     În vis ştiam deja că mă voi trezi. Când m-am trezit, m-am gândit că mă voi spăla pe mâini, pe faţă, pe corp. În timp ce mă spălam mi s-a făcut foame, cu apa curgând în jurul meu ştiam că îmi va fi sete după ce voi mânca şi aşa mai departe. Îmi aminteam toată ziua ce voi face, ce voi simţi, cât voi reuşi. Toate vin pe rând, se petrec în memorie pentru a deveni mai târziu părţi ale acţiunii viitoare, ale probei realităţii faţă de vis.

     În vis ştiam că voi scrie, asta pentru că l-am citit pe Nichita, nu mai ţin minte când sau nu mai ţin minte ce. În toate aceste ştiinţe ale mele, rostul lor este de a mă manifesta, de a exista în felul meu şi tot în felul meu ştiu că voi citi pe Nichita, neştiind ce, neştiind când. Neştiind că în felul acesta îl pomenesc pe Nichita.

Hemografia lui Nichita Stănescu

http://www.praisephotography.com/photo_loc_list.php?loc=Zion

HEMOGRAFIA

lui Tom

I

     A venit îngerul şi mi-a zis : de atîta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu pînă acum n-ai inventat nimic!

     Cum să nu ; am inventat ; numai că ştiinţa pe care am creat-o este atît de subtilă, încît uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi.

II

     Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc ; starea fericirii, adică. Speranţa secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.

III

     Hemografia este o ştiinţă tînără. Ea are numai vîrsta umanităţii. Ea are numai vîrsta celui care se scrie pe sine. Strămoşii ei sînt în viitor. Din această pricină, ea pare stîngace cînd de fapt este plînsă, şi pare sîngeroasă cînd de fapt este numai roşie.

IV

     Cel mai mare hemograf nu s-a născut încă, dar făcînd calculul trist că se împlinesc 90 de ani de cînd Eminescu nu a mai scris real,  cred că în acest an el se va naşte din nou de la început. Mă gîndesc că dacă unei femei îi trebuie 9 luni ca să producă miracolul existenţei, 90 de ani îi trebuie ţării ca să-l renască pe el. Eu am venit pe lumea limbii româneşti ca să-l vestesc.

[...]

Nichita Stănescu, 1982

____________________________________________________

Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism, 1985, pag. 232-233

Burroughs & Madona

pentru pantaCruel

http://biblioklept.org/2011/02/10/william-burroughs-and-madonna/

     Fără să am nici-o deprindere, am dat de această fotografie a anilor `80, impresionantă este dinamica ei, felul interesului fiecăruia; deprinderile lor.

     Nu am nici o consternare, îmi place toleranţa, îmi place eterogenitatea, îmi place tot ce este în calea afară de neprincipial, de cosmic şi primitiv, numai că las pe seama celor care merită cu adevărat în faţa muzelor să facă aceasta.

     Sigur că la momentul fotografiei, chiar a anului în care ea a fost făcută, dacă ochiul meu o vedea, mintea se lega imediat de boşorogul din spate; "ce caută el acolo?" şi de Madona pe care o ştiam like virgin, ce dracu fumează acolo!

     În final, doresc să-mi exprim gratitudinea faţă de ambele personaje în felul meu, citindu-l pe Burroughs admirând ambiţia Madonei.

Motanul de miercuri

____________________________________________________

Phrasikleia

Această statuie reprezintă o tânără ateniană care a murit prea devreme, o chema Phrasikleia , pe soclu scrie că se va numi de-a pururi fecioara, prin poziţia istorică în care se află îmi aminteşte de Iulia Haşdeu.

Prin poziţia care se află, Zeul o priveşte deja binevoitor, în mâna stângă poartă un mugure de lotus, iar cu mâna dreaptă îşi ţine rochia. Poziţie ultimativă, mai târziu această inocentă cochetăreală va dispărea, ştiţi, Zeul de care vorbesc este foarte zgârcit, ceea ce ia nu dă niciodată înapoi, cazurile de excepţie aparţin doar zeilor, fraţilor lui.

Astăzi, o industrie numită a modei, doreşte să recupereze handicapul, prezentarea să fie mai puternică, mai acerbă; culori mai multe, linii şi curbe, materiale diferite, ţesături şi figuri complexe, nimic care să o întreacă pe Phrasikleia şi ştiţi de ce? Pentru că unirea în acest contemporan se doreşte a fi cu vidul, de fapt tot cu Zeul, numai că numele lui acum poartă şi diagnosticul de anorexie.

Phrasikleia are o pătrunderea puternică, pentru că ori a urca, ori a coborî, trebuie să te ţii de rochie sau pur şi simplu de a trece.

Ceea pe care o vom numi de-acum fecioara, nume asignat de Zeiţa Atena încă de la ieşirea din capul tatălui său, are juxtapuse toate însemnele, simbolurile, încifrările pe rochia sa amplă. În acest caz îmbrăcămintea feminină, asemeni armurii bărbaţilor în luptă, face parte din încercarea ei, a acestei fecioare de-a lupta cu nevăzutul, cu neştiutul, dar în acelaşi timp cu cei care vor să-ţi întineze memoria. Gestul ei, de-aşi ţine rochia, de-o francheţe extraordinară, cu o privire fixă, ce parcă nu doreşte nimic, nimic ca Zeul să nu creadă că oferta ei, floarea de lotus, este ceva ce ar putea să-l facă pe El să cadă în greşeală.

Lotofagii, numiţi aşa de Homer, erau cei ce mâncau flori de Lotus, graba de-a scrie, mă face să nu mai iau acum Odiseea - dragă mie, în mână. Floarea aceasta te îndeamnă la uitare, la o prostraţie permanentă, pe care acolo pe tărâmul morţilor Phrasikleia are nevoie de fapt.

Vă invit să admiraţi lucrarea sculptorului Ariston din Paros şi să priviţi cu atenţie simbolurile.

Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie din Atena

Direcţia

Aceasta este direcţia, şi în aer şi pe uscat.

Nu contează că este de la dreapta la stânga, se poate face să arate şi de la stânga la dreapta.

Nu contează deci direcţia. Contează simbolul, odată acesta creat în mintea noastră busola funcţionează.

După simbol, deci vine instrumentul, cel mai periculos. Scriu aşa pentru că este înşelător. Instrumentul poate face ca simbolul să dispară şi atunci uităm direcţia şi ne lăsăm în voia lui, a instrumentului.

Aici suntem acum: instrumentaţi.

O inimă pe-un tank

     M-am trezit brusc în mijlocul unui eveniment uitat poate prea repede. Privind cu luare aminte turela unui tanc francez, tanc capturat de nemţi în invazia rapidă din mai 1940, am observat pe ambele feţe ale acesteia, desenată cu vopsea albă o inimă. Sigur că vopseaua a dat contrastul şi că ideea nu este atât de culoare cât de simbol.

     Oare ce au gândit cei care au desenat-o, sigur făceau parte din echipaj, poate chiar comandantul de tanc? O fi fost vreun poet, sau vreun pictor, vreun artist sau poate niciunul dintre toţi aceştia. Ideea de a desena pe arme, provine din vremurile primitive, când se credea că simbolul poartă noroc sau că poate speria duşmanul. Simbolul poate fi ataşamentul zeului sau protecţia lui, în oricare din cazuri, mintea umană, cea bărbătească în speţă, doreşte să-şi închipuie un soi de alăturare, de împreunare cu arma, astfel încât aceasta să fie o prelungire a trupului, sabia este mâna, suliţa sau săgeata prelungirea privirii, scutul pieptul. Mai târziu sigur că toate aceste reflectări s-au atenuat, au rămas formele de grafitti, ca boturile de rechin la avioanele de vânătoare.

     Am mai privit inima de contur alb, sugestia dată acum este desigur alta, pot scrie mii de rânduri pe această temă. Rămân să mai scriu doar o frază, în felul în care tancul acela a devenit o fiinţă asignându-i o inimă şi acei oameni-copii asta au făcut, războiul s-a transformat în joacă şi invers, joaca de-a războiul.

     Omenirea încă îşi trăieşte copilăria, jocul fatal cu războiul.

Mai jos filmul

Where are the women in the postmodern landscape?

http://latimesblogs.latimes.com/jacketcopy/2009/06/welcome-to-pomo-month-at-jacket-copy.html

Photos: James Joyce in 1931, left, and Jacques Derrida in 2004, right. 

Credits: Joyce - File / Derrida - Joel Robine, AFP Photo 

"Is James Joyce the grandfather of postmodernism? Is Jacques Derrida its patron saint? Where are the women in the postmodern landscape? Is postmodernism something dense and unapproachable, or can it be fun? How much have postmodern ideas and techniques infiltrated our present moment, anyway?"

     Aceste întrebări sunt supuse atenţiei de Carolyn Kellogg, o doamnă care caută răspunsuri în articolul cu pricina de la imaginea de mai sus, dar, reiau eu; găsirea acestor răspunsuri este dorinţa tuturor.

     Poziţia femeii în această eră în care expunerea este tot mai mare, tot mai făţişă, tot mai elocventă îi aparţine acesteia mai mult ca oricând. Avantajele nu merită să le expun eu aici, dar dorinţa a existat tot timpul; mitul "oglinzii fermecate" îşi are acum transcendentul în ceea ce numit azi "un compliment". Femeia a dorit şi doreşte un compliment; aşa cum copilul doreşte o strângere la pieptul celei pe care într-o zi o va părăsi. Lipsa acestuia nu va face altceva decât să-i mărească angoasa în căutarea complimentului.

     Ajungem ca o societate, cu un aparat uman bine deprins deja cu regulile ştiinţei şi tehnologiei, cu legile unui drept modern, să depindă la un moment dat de un compliment. În toată această perspectivă socială, femeia se va lupta să-l obţină neapărat, iar bărbatul se va tâmpi să i-l dea.

Vaca

http://www.flickr.com/photos/petitechose/4336588811/

Georges Meautis în cartea sa "Mitologie greacă", nu se sfieşte să numească imnul Către Hermes "primul roman poliţist din istoria lumii". Georges Meautis este renumit pentru ideile sale novatoare în ce priveşte reinterpretarea miturilor, mai ales că o făcea acum peste o sută de ani. (din Homer, Imnuri, Bpt, 1971, pag.XXXIII)

De fapt ce a făcut Hermes?

Abia se născuse, abia lipsit de ţâţa mamei, a zeiţei Maia, se apucă de cutreierat. În plimbările sale dă de turma de vaci sfinte ale lui Apollo, "vaci cu fruntea lată" cum scrie în imn. Le fură, cu toate că erau păzite, şi le sacrifică tuturor zeilor (panteon de 12 zei, cu el inclusiv), apoi fuge înapoi în peştera unde-i era aşternutul. Scandalul ceresc îl provoacă pe Zeus la o judecată şi pe Apollo la o cercetare pe teren în căutarea minunatelor lui vaci, imnul este minunat şi descrie cu lux de amănunte întâmplarea.

Mi-am adus aminte de acest mit întâlnind nişte vaci,

nimic mai important,

nimic deosebit,

dar una dă cu cornu` ,

sare la împuns; în libertatea sa cu mine,

ea vrea să se măsoare.

O poză am reuşit să-i fac,

aşa cum ea mi s-a arătat.

Dar nu-i de-ajuns şi dă-n străpuns,

în firea ei de vacă,

turbarea n-a pătruns.

Şi trece o oră,

trec două,

ceasul peste cap se dă,

din cinci se face zece,

din cinci se face ora douăzeci şi cinci!

Şi vaca nu se lasă,

Nu oboseşte,
Şi-un Imn pe mine mă petrece,

O, Hermes călător,

Ia Vaca asta şi-ţi rămân dator.

Clopoţelul ce nu se aude

     Mişcarea trebuie urmată de sunet, firescul fizic trebuie să se manifeste: tiptilul paşilor, adierea vântului, zgomotul maşinilor, tunetul ploii. Dar tăcerea acestei flori este dată de lipsa noastră senzitivă de-ai percepe zgomotul, dar putem în schimb să ne închipuim bătăile ei interioare. De aici încep toate problemele noastre, pentru că ne închipuim şi trăim aşa.

Plouă

             S-a anunţat că plouă, nimic deja nu ne mai schimbă aşteptarea, să fii sigur că ţi se-ntâmplă sau că trăieşti, face parte din realitate. Mai greu este cu realitatea, pentru că oricât de clar se vede, oricât de bine sesizăm detaliul, acolo undeva în spate, departe, clar observat, ceva se mişcă fără voia noastră, noi neputând de data asta să ne dăm sigur seama ce se-ntâmplă.

Decadenţa sigură a culturii actuale

într-o formă de comunicare pentru Şerban Tomşa

"Frumuseţea nu-i o întâmplare" scrie cu ardoare Nietzsche şi are dreptate privitor la unitatea în diversitate, dar nici măcar nu se lasă, continuând linia, coboară în antichitate: "Pe timpul lui Cicero, care îşi exprimă surprinderea în această privinţă, în Atena bărbaţii şi adolescenţii le erau cu mult superiori în frumuseţe femeilor: dar câtă muncă şi efort în slujba frumuseţii nu pretinsese din partea sexului bărbătesc, secole de-a rândul! - Căci să nu ne înşelăm aici în privinţa metodicii: o simplă cultivare a sentimentelor şi ideilor e aproape egală cu zero (aici se află marea eroare a culturii germane, cu totul iluzorie): trebuie ca mai întâi să-ţi convingi trupul."

Am fost la Atena în zilele în care căldura alunga turiştii de pe Acropole, aceştia laşi în faţa ei se ascundeau în muzeu. În noul muzeu Acropolis ,  muzeu născut ca pasărea Phoenix în anul 2010, nu numai în locul celui vechi, ci pe ruinele anticii Atene. La suprafaţa de sticlă albăstrui-securizată, soarele îşi înceta puterea şi parcă prin asta turiştii se adăposteau în aşteptarea intrării. Tinerele fete grecoaice manifestau interes pentru imagine, pentru amintiri. În cele surprinse de mine, nu am recunoscut deloc partea lor care ar fi atipică frumuseţii umane, mai sus am surprins fete frumoase, fete emancipate, fete doritoare de frumos şi de imagine.

La fel am fugit şi eu, surprins de treptele abrupte al Propileiei, a porţii de intrare de pe Acropole. Fugind chiar şi cu spatele am surprins aceste imagini; totuşi în final am regăsit că frumuseţea vine mai târziu aici, poate cu Grecia ultramodernă a anilor 1990 şi este păcat? Nu, grecii au început cu mult mai devreme să-şi cultive frumuseţea feminină, acum vin roadele, adevărat că unii nu se aşteaptă, iar alţii spun că este târziu.

În felul în care alţii căutau să pozeze colina sacră a Athenei Parthenos, eu le urmăream pe tinerele şi frumoasele ateniene. De sus Zeiţa mă privea cu indulgenţă: "Tu te crezi Ulise?" mă străfulgeră cu un gând.

Mesajul meu în acest minunat context este că trebuie cultivat trupul, trupul ca deţinător de inteligenţă, de dorinţă, de cunoaştere, de ceea ce trebuie readus -nu scriu dezgropat, ci reamintit sau retrăit, cele ce dau valoare într-adevăr culturii frumuseţii în felul manifestării reale, actuale şi prezente a acesteia. Vă rog, lăsaţi amintirile, ca imagini de unde porniţi că trebuiesc pomenite, dar vă rog priviţi la ceea ce doresc alţii să amintească.

Undeva în munţii dragi mie, născători de Centauri (munţii Pelion), umblaţi de nimfe, într-o gară galbenă

geloasă pe mine, am privit îndelung tânăra care citea. Am decis atunci că voi scrie în senectutea mea, povestea de dragoste a celui ce priveşte cu cea care este privită. Voi reinventa mitul creaţiei, prin asta voi demonstra că se poate crea din creaţie, sau să punem încă o unitate din diversitate. Nu voi fi singurul, mii asemeni mie cântă în momentul acesta amintirea frumuseţii. Cântă ca o chemare, prin asta nu fac altceva decât să participe la trupul acesteia, al frumuseţii. Nu scriu bate şi ţi se va deschide, ci cheamă şi vei avea.

Umbra şi tot ceea ce putea deveni odihna unei călătorii, a rămas de fapt în mintea mea ca tânăra grecoaică, deosebit de frumoasă, care citea. Să vă scriu acum de mers ar însemna să vă trimit la şcoala de dans, sau, să definiţi acum iambul!

Să revin la titlu, doresc prin asta să nu revin la frumuseţe, actul acesta expus greşit filosofic de către nişte bătrânei pe postul naţional de televiziune îmi repugnă, vreau să revin la actul cultural de frumuseţe.

Cultura este trupul unui popor, conştiinţa sa în care el -poporul se defineşte, acel contur geometric care-l defineşte, şi care se autodefineşte, adică: "Mundus vult decipi, ergo decipiatur". De ce scriu asta? adică "dacă vrem să fim înşelaţi, atunci aşa să fie"? pentru că în cazul poporului meu,  a acelora ce conduc cultura, nu politicul sau economicul, ei aşa privesc.
Mai mult, generaţii întregi în faţa mea nu reactivează nimic, nu se autoperfecţionează; celebrează vechiul fetid asemeni Coco Chanel no.4!

Nimic din cele venite din trecut în prezentul dorit de ei nu-mi spun nimic, frumuseţea lor este moartă pentru că trupul acesteia a murit demult, a murit nefiind lucrat. Trupul de fapt a murit odată cu Constantin Noica, cu Nichita Stănescu, cu Emil Cioran, cu Petre Ţuţea, şi alţii; trup ce aştepta îndelung îmbălsămarea: prelungirea după moarte a unui volum organic. În lipsa piramidei, a Văii Sacre ne expunem indecent în soarele unei crize fără precedent.

Ce vrem noi popor tăcut?
Ne prelungim agonia într-o limbă, într-o formă slabă de romanitate (gândiţi ironia, nu am scris latinitate), mai departe citim slab cuvintele înscrise în maculatura deceniilor trecute, ne celebrăm unii pe alţii în prezent, să nu murim cumva fără orgoliul recunoscut, vanitatea afişată într-o cultură seacă.

Nici măcar nu dorim frumuseţea prezentului.
_______________________________________________

Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor, Humanitas, 2008, pag.122-123

Ovidiu - poet naţional

Publius Ovidius Naso

Între barbari

Epistola aceasta îţi vine din ţinutul

     În care-şi varsă Istrul în mare apa lui.

De-ţi este şi viaţa şi sănătatea-n floare,

     Se mai destramă norii exilului meu trist.

[...]

Cu geţii în amestec sînt grecii de pe-aice,

     Dar geţii cei sălbatici îi covîrşesc pe greci.

Călări pe cai, puzderii, sarmaţii şi cu geţii

     Tot mişună pe drumuri: cînd vin, cînd iar se duc!

Nici unul nu-i să n-aibă la dînsul arc şi tolbă,

     Şi cu venin de şarpe sînt unse-a lor săgeţi.

Au glas şi chip sălbatic, aidoma lui Marte;

     Nici barba nu şi-o taie, nici pletele din cap...

[...]

     Ţări europene, occidentale, ne-au împrumutat oameni de cultură pe termen nelimitat, le-au schimbat numele, ar trebui să scriu le-au pocit numele, căci mă dor fălcile când exclam "Brancusi?!".

     Noi, locuitorii acestor teritorii, i-am primit pe toţi, i-am iubit în felul nostru pe toţi cei care au găsit aici, adăpost, dorinţă sau exil. Plecarea lor, înapoi la ei în ţară sau plecarea dintre cei vii, nu ne-a marcat deloc în felul în care oaspetele părăseşte casa, nu ne-a bucurat, nu ne-a întristat. Apoi, prea repede, după un timp, am uitat.

     Ovidiu, ca poet, ca om în suferinţă, ca primul angoasat menţionat în scris de pe acest vast teritoriu pe care noi acum îl numim România este un trist.

"Cer poeziei mele uitarea suferinţei:

                       De am răsplata asta, îmi este prea destul."

     Fii fără grijă Ovidiu, că noi - ăi sălbatici,  te-am uitat aproape de tot.

     Manualele de Limba şi Literatura Română ar trebui să înceapă cu acest poet, în orice an de studiu, la orice clasă.

     Ovidiu are o poezie universală, felul în care mitul răzbate -adevărat că cel grec şi cel latin, este amplu şi duios, sigur din cauza valurilor mării liniştite, acestea nu fac altceva decât să te aţâţe în ale scrisului şi declamării. Când scria de exilul său, de patria sa, Roma, şi marea era desigur turbată.

     Nu l-am împrumutat deloc pe Ovidiu, el este de fapt o statuie în Piaţa Ovidiu, în faţa unui muzeu cu faţa la mare. Nu l-am citit deloc pe Ovidiu, ne este frică pentru că ne-a făcut sălbatici; în ciuda noastră dovedim că este aşa. Cu o cultură şubredă, mai ales acum, cu nişte gâfâitori celebrii, ce acum suflă greu în spaţiile ample ale mass-media rătăcită-n circul politic şi economic, nu reuşim să-l recităm pe Ovidiu; în schimb dăm lecţii de manierism occidental.

     Pe un litoral din ce în ce mai murdar, încep să cred că marele poet a fost prea bun în versurile sale, indus probabil de angoasa singurătăţii.

     Oooo! şi ce se mai vorbeşte şi scrie despre patriotism în aceste vremuri seci.

     Cu versurile mele ce ură mi-am stârnit!

În veci o să mă facă să sufăr poezia?

     Din pricina ei pururi voi fi pedepsit?

Ah! degetele mele să mi le tai mai bine,

     S-arunc din mînă arma ce m-a nenorocit!

Eu iar mă duc acuma spre stâncile acele

     De care altădată cu nava m-am izbit.

Ce v-am făcut eu, însă, o tomitani? Nimica!

     Urăsc a voastre locuri, dar vă iubesc pe voi.

[...]

Ovidiu, Opere, ed. Gunivas, Chişinău, 2001

Între barbari 1-18, 67-68, Către Tuticanus, 16-21, pag. 917, 919, 1023

Athena cea albă

Athena - Academia - Piaţa Panepistimiou

Athena Polias, Athena Nike, Athena Promachos, Athena Pronaia, Phrasikleia...

Dans al cuvintelor ce se rotesc, al horei ce înconjoară înţelesul.

Ziua Naţională a Greciei

Theodoros Vryzakis - Metropolitan Germanos of Patras Blesses the Flag of the Revolution (1865)

     Astăzi marcăm începutul de eliberare al poporul elen de sub jugul turc. În 25 martie 1821, Mitropolitul Germanos din Patras a binecuvântat steagul Grec la Mănăstirea Agia Lavra şi a proclamat o revoltă naţională. Grecia a declarat independenţa faţă de Imperiul Otoman, începînd astfel Războiul Grec de Independenţă.

     Versurile cântecului ce-i unea pe greci, scrise de Pheraios Righas, un poet ucis cu bestialitate de către turci, este din nou amintit astăzi:

     Today we mark the beginning of the liberation of the Hellenic people from the Turkish yoke. On March 25, 1821, Metropolitan Germanos of Patras blessed a Greek flag at the Monastery of Agia Lavra and proclaimed a national uprising. Greece declared its independence from the Ottoman Empire, beginning the Greek War of Independence.

     The rallying song of Righas Pheraios, a poet brutally murdered by the Turks, is remembered today:

Ως πότε παλληκάρια θά ζούμε στά στενά

O brave young warriors, we shall live close together,

O tineri războinici curajoşi, vom trăi uniţi împreună,

μονάχοι σάν λιοντάρια στίς ράχες τά βουνά

Lonely like the lions in the ridges of the mountains,

Singuri ca leii pe crestele munţilor

Καλύτερα μιάς ώρας ελεύθερη ζωή

It is better an hour of free life,

Mai bine trăim o oră de viaţă liberă,

παρά σαράντα χρόνια σκλαβιά καί φυλακή.

Than forty years a slave in chains.

Decât să fi un sclav în lanţuri patruzeci de ani.

May God continue to bless the Hellenic nation for years to come!

Fie ca Dumnezeu să continue să binecuvânteze naţiunea Elenă în anii care vor veni!

traducere şi adaptare după
http://catechumen-memoirs.blogspot.com/2007_03_01_archive.html


sau după sfaturile Anonimului, referitoare la traducerea din greacă

 

Ως πότε παλληκάρια θά ζούμε στά στενά

Until the brave, we live in the gorges

Până când vitejilor, trăi-vom prin defileuri

μονάχοι σάν λιοντάρια στίς ράχες τά βουνά

Lonely like the lions in the ridges of the mountains,

Singuri ca leii pe crestele munţilor

Καλύτερα μιάς ώρας ελεύθερη ζωή

It is better an hour of free life,

Mai bine trăim o oră de viaţă liberă,

παρά σαράντα χρόνια σκλαβιά καί φυλακή.

Than forty years of slavery (servitude) and imprisonment.

Decât patruzeci de ani de sclavie (aservire) și închisoare.

Xavier de Maistre

Capitolul XXXVII

De la expediţia argonauţilor şi până la Adunarea Notabililor, din străfundurile iadului până la ultima stea fixă de dincolo de Calea Lactee, până la capătul pe care mă plimb eu în lung şi în lat, după pofta inimi; căci, aşa cum nu duc lipsă de spaţiu, nu duc lipsă de timp. Aici îmi duc existenţa, pe urmele lui Homer, Milton, Virgiliu, Ossian etc.

Toate evenimentele care au avut loc între aceste două epoci, toate ţările, toate lumile şi toate fiinţele care au existat în acest interval - toate sunt ale mele, îmi aparţin, în aceaşi măsură în care toate corăbiile care intrau în portul Pireu erau proprietatea unui atenian.

Îmi plac mai cu seamă poeţii care mă duc în antichitatea cea mai îndepărtată: moartea ambiţiosului Agamemnon, înverşunările lui Oreste şi toată povestea tragică a neamului blestemat de cer al Atrizilor îmi inspiră o groază pe care nu ar putea să mi-o provoace niciun eveniment modern.

Iată urna fatală cu cenuşa lui Oreste. Cine nu s-ar înfiora în faţa ei? Electra, linişteşte-te, soră nefericită! Oreste este cel care aduce urna, iar cenuşa din ea este cenuşa duşmanilor lui!

Nu mai găseşti în ziua de azi ţărmuri ca Xanta sau Scamandra; nu mai vezi câmpii ca Hesperia sau Arcadia. Unde să găseşti insulele Lemnos şi Creta? Unde mai este vestitul labirint? Unde e stânca pe care, abandonată Ariana o uda cu lacrimile ei? Nu mai vezi nici un Teseu, şi cu atât mai puţin un Hercule; oamenii şi chiar eroii din ziua de azi nu sunt decât nişte pigmei.

Xavier de Maistre, Călătorie în jurul camerei mele, ed.All, 2010, pag.97-98

Jean-Michel Basquiat

http://www.brooklynmuseum.org/exhibitions/basquiat/street-to-studio/english/home.php

Your guide to gutter culture

Jean-Michel Basquiat once made a quick drawing to buy a pack of cigarettes. He later found it sold in a gallery for hundreds of dollars.

Iliada mică - Lesches din Mitylene - Scutul lui Ahile

pentru George Geacăr

http://www.mlahanas.de/Greeks/Mythology/Achilles.html

     Faptele celor ce au luptat la Troia nu au fost descrise numai de Homer, merită să-l pomenim pe Lesches din Mitylene, cel care a scris Iliada mică.

     Sunt aceaşi eroi, aceaşi luptă,  acelaşi timp, diferă poate optica; drumul razei de lumină ce poate orbi sau dimpotrivă arăta mai uşor partea de adevăr în care ne simţim mulţumiţi.

     "Iliada mică" începe cu ceea ce neaşteptat am scrie noi în ziua de azi, prin asta am fi originali *, începe cu moartea lui Ahile.

     Ahile, fiul zeiţei Thetis, cea "cu picioarele de argint", scăldat în a fi nemuritor în apa ce străbate şi desparte Infernul de Lumea noastră, în fluviul Styx cum scriu anticii greci, ţinut doar de un călcâi pentru a nu se îneca, prin asta a devenit inexpugnabil la orice armă ce l-ar putea străpunge, afară de acel călcâi. Ulterior pentru a da dinamică expresiei, călcâiul s-a transformat în tendon. Poezia eroică a versificat de fapt tendonul lui Ahile, prin aceasta pomenind de iuţeala, de statura atletică, de vitejia, de frumuseţea, de mândria, de orgoliul acestuia, pentru că este adevărat că la tendon, ca obiect de studiu anatomic, stau o mulţime de epitete la coadă.

     Ahile moare datorită lui Apollo, acesta îndreaptă săgeata trasă de Paris, săgeată otrăvită de Herakles în sângele Hydrei de la Lerna, săgeată ajunsă pe căi nebănuite în cetatea Troiei. Apollo de fapt n-a demonstrat nimic, lui Ahile îi era prezis că va muri, soarta spun unii, destinul scriu alţii; pentru că el s-a dus la război, altfel cine ştie! Apollo (Loxias) ştia asta înainte, este ireductibil gândul de a face ştiind că acţiunea a avut loc deja în mintea ta; ăsta-i mitul grec.

     Nu mai pomenesc de felul cum Ahile, conducătorul mirmidonilor, era prezent, teutonii s-ar simţi păcăliţi, iar mai târziu cuirasierii călare, au încercat să-l imite. În Atelierele Timpului, Hefaistos şi sclavii săi, au conceput armura şi scutul trupului ce nu cunoştea moarte loviturilor date de muritori. În felul acesta cunoaştem pleonasmul intangibilităţii, să fii apărat de zei, dar să porţi scut, oare pentru călcâi sau tendon au fost toate acestea?!

     Ahile moare, lovit de săgeată, jos, acolo unde-l doare cel mai tare; să vezi asta ar fi sfârşitul lumii, lumea care trebuie să moară, cataclismul în care eroul moare devine discordie pentru cele următoare.

Legendele Olimpului, Eroii, de Alexandru Mitru

     Aiax (Ajax) de la Salamina ridică trupul greu, încărcat de armură, al lui Ahile. Ulise în faţa lui apără retragerea. Troienii ar fi vrut în răzbunarea lui Hector să posede trupul lui Ahile.

În tabără, în faţa trupului viteazului, neînduplecatului Ahile, se dispută cine preia din armele sale, cel mai viteaz, cel mai aproape, cel mai tare... 

"Aias şi Odiseu aveau păreri opuse în ceea ce priveşte întîietatea lor în vitejie, aşa cum spune autorul Iliadei mici. Nestor i-a sfătuit atunci pe greci să trimită cîţiva oameni de-ai lor sub zidurile Troiei, ca să tragă cu urechea la spusele vrăjmaşilor despre bărbăţia celor doi eroi. Trimişii grecilor auziră cum se contraziceau nişte fetişcane, dintre care una susţinea că Aiax e cu mult mai curajos decît Odiseu, prin următoarele cuvinte:

          Căci Aiax a săltat pe umăr, scoţîndu-l din vîltoarea

                                                                                   luptei

          Pe-Ahile, faptă nedorită şi de divinul Odiseu.

     Îmboldită de Atena, o altă fetişcană i-a răspuns astfel:

          Ce spui ? Ce tot înşirui acolo cuvinte fără nici o noimă ?

          Chiar şi femeia duce-n cârcă povara pusă de bărbat,

          Dar să se lupte nu-i în stare; şi-ar pierde cumpătu-n 

                                                                            război ! "

Homer, Imnuri - Războiul şoarecilor cu broaştele, BPT, Minerva, 1971, pag.192-193

     Aiax, într-un fel neîndreptăţit, se sinucide, faptă relatată şi în Iliada lui Homer, eroul care se sinucide, unde am mai citit eu asta? Yukio Mishima ? 

     Merită să mai pomenesc; pentru că de fapt în asta constă toată căutarea noastră, că grecii în cunoaşterea lor au surprins umorul, epigrama cum scriu ei:

Epigrame inspirate de poemele homerice

VI. Scutul lui Ahile (IX, 115)

Vestitul scut al lui Ahile ce-a supt din sângele 

                                                       lui Hector

L-a dobîndit de la danai Ulise, părtinit de juzi.

Dar flota-i scufundînd, noianul i l-a răpit

                                                   şi spre mormîntul

Lui Aias valul l-a purtat, ci spre Itaca nicidecum!

Homer, Imnuri - Războiul şoarecilor cu broaştele, BPT, Minerva, 1971, pag.264

Viciu

Misiunea omului pe pământ

este să-şi amintească

Henry Miller

 adaptare şi echipare Valeria

Pentru că totul se deformează atunci când beau,
rotundul se transformă-n elipsă;
ştiţi, cercul are o singură rază,
elipsa două!

Am încetat odată cu sfatul medicilor. Am încetat atunci când privind în interiorul conţinutului mi-am regăsit rătăcirea. Am încetat pentru că alţii au vrut, eu oricum nu aveam nici o putere asupra mea. Prin asta toată lumea m-a aplaudat, nefiind un rătăcit, am devenit din nou de-al lor.

Să fii al mulţimii! Să te mulţumeşti cu asta, să absorbi toată plictiseala lor în rătăcirea ta, şi aşa ei reuşesc să te aducă pe drumul cel bun. Să fii al lor, o clipă, două, cât vor ei, ca mai apoi să reuşeşti geometric să suprapui razele, să redevii cerc, lumea astfel creată îţi va aparţine numai ţie. De aici vei intra în fabrica de nebuni, în cămaşa de forţă, izbit de inul împletit infinit. Ce bucurie! Îţi vei aminti cel puţin de libertate, decât să o uiţi precum vor ei.

Uman, prea uman - Vladimir Sorokin - Gheaţa

http://kultura.idnes.cz/ze-sorokinovy-vize-budoucnosti-v-romanu-den-opricnika-jde-strach-pyx-/literatura.aspx?c=A091210_203558_literatura_jaz

Vladimir Sorokin este un scriitor care şochează, prin subiectul scrierii sale şi mai ales prin modul violent de a-l predicatiza pe el -subiectul. În nuvelele sau romanele dânsului se explicitează un dans decadent, deşănţat al cuvintelor, al propoziţiilor scurte, ce induc scriitorul în imagini greu de suportat.

Cine a reuşit să citească "Inimile celor patru" înseamnă că poate să citească şi să audă orice; chiar spovedaniile diavolului în strană, dacă pot scrie asta.

Acum eu doresc să mă refer la ultima parte din romanul Gheaţa (cel mai bun după părerea mea), puteţi să o citiţi liniştiţi, pentru că nu veţi putea anticipa de fapt ce scrie în roman. Sunt rare aceste scrieri, în care autorul -intenţionat, face din sfârşit un alt început, sau măreşte confuzia cititorului şi aşa buimăcit de aliteraţiile sale, comparaţiile, sau paralele din scriere.

Pe scurt, această parte a IV-a - din Gheaţa, cum Vladimir Sorokin a numerotat-o, este, din nou scriu că după părerea mea, una din părţile cele mai umane, sensibile, cu un mesaj viu, scrise în literatura universală, vă las să citiţi:

Gheaţa, partea a IV-a

     Raza de soare a lunecat pe umărul gol al băieţelului.

     Ceasul din material plastic, cu un lup râzând desenat pe el, ticăia sonor pe noptieră. Un curent de aer dinspre oberlihtul întredeschis vălurea perdeaua semitransparentă. În curte, un câine lătra în dorul lelii.

     Băieţelul dormea cu gura deschisă. De sub marginea păturii se iţea capul verde al unui dinozaur de pluş.

     Raza a lunecat pe obrazul dolofan al băieţelului. I-a luminat vârful nasului.

     Buzele au tresărit, rădăcina nasului s-a încreţit. A strănutat şi şi-a deschis ochii. I-a închis la loc. A căscat, s-a întins, mişcând pătura cu picioarele. Dinozaurul a căzut pe covor. Băieţelul s-a aşezat. S-a frecat pe capul ciufulit. A strigat:

     - Mam!

     Nu a răspuns nimeni.

     S-a uitat în jos. Dinozaurul zăcea cu burta-n sus, între un papuc şi pistolul cu apă.

     Băieţelul a lăsat să-i atârne picioarele din pat. A căscat din nou. S-a ridicat şi a şlepăit cu picioarele goale până la bucătărie.

     Acolo nu era nimeni. Pe masă era o piersică, şi sub ea - un bileţel. Ridicându-se pe vârfuri, băieţelul a tras bileţelul de sub piersică. Piersica s-a rostogolit pe masă. A căzut pe pardoseală. S-a rostogolit pe pardoseală.

     Mişcându-şi buzele şi degetele mari de la picioare, băieţelul a silabisit: - Vin i-me-diat.

     A pus bileţelul pe masă. S-a aşezat pe vine, a privit în jur. Piersica era sub bufet.

     Băieţelul a pufnit. S-a ridicat. A şlepăit până-n baie. Şi-a tras jos chiloţii. A făcut pipi îndelung, fremătând din buze. Şi-a ridicat chiloţii, s-a apropiat de chiuvetă. A împins o lădiţă de lemn. S-a urcat pe lădiţă. A luat periuţa de dinţi, a pus pastă pe ea. A dat drumul la apă. A luat apă în gură, şi-a clătit-o. S-a uitat la periuţă. A pus-o sub jetul de apă, şi-a clătit-o. Apa a început să spele pasta de pe periuţă.

     - Cuţ şi mâţ... – a mormăit băieţelul şi a scuturat periuţa.

     Pasta a căzut în orificiul de scurgere. Băieţelul a stropit-o cu apă:

     - Cuţşimâţ, cuţşimâţ, cuţşimâţ! V-aţi înecat, şi gata!

     A spălat periuţa, a pus-o în pahar. A sărit de pe lădiţă. A dat fuga la bucătărie. S-a uitat sub bufet. I-a arătat pumnul piersicii:

     - Cuţşimâţ!

     A deschis frigiderul. A luat o brânzoaică trasă-n ciocolată. A desfăcut ambalajul. A gustat. A trecut, mestecând, în camera mamei. A luat telecomanda televizorului. S-a aşezat pe jos, a deschis televizorul. Mâncând plăcinta, a schimbat canalele. Şi-a lins degetele, şi le-a şters de tricou.

     - Uite. – Băieţelul s-a târât spre raftul cu casete video, a scos una. – Dinozauri drepţi.

     A început să împingă caseta în video, dar a observat deodată un obiect nou. Într-un colţ era o cutie albastră de carton cu o inscripţie mare, albă: „LED”. Cutia era desfăcută. Băiatul s-a apropiat. În ea erau aşezate obiecte albastre. Băiatul l-a luat pe cel de deasupra. Era o cască. A învârtit-o, apoi şi-a pus-o pe cap. În cască era întuneric.

     - Du-du-du-du! – Băieţelul a tras o rafală cu două degete.

Apoi şi-a scos casca, a pus-o pe un scaun. A scos din cutie vesta. A învârtit-o, a aruncat-o pe podea.

     - Ne-e...

     A scos din cutie o lădiţă albastră. Un cablu ieşea din lădiţă şi era întins până la priză. Pe capacul lădiţei ardea un beculeţ albastru. Băieţelul a pus lădiţa pe podea. A atins mânerul. A pufnit.

     A apăsat pe încuietoare.

     Lădiţa s-a deschis. Înăuntru, în alveole de plastic de un albastru delicat, se afla un singur fragment de gheaţă. Douăzeci şi două de alveole erau goale.

     - Frigider...

     Băieţelul a luat fragmentul:

     - Rece.

     Gheaţa era ambalată în celofan brumat de chiciură. Băiatul a râcâit căpăcelul albăstrui. L-a dezlipit. Căpăcelul a rupt ambalajul de celofan. El a împins gheaţa din celofan în palma sa. A privit-o. A lins-o o dată, încă o dată:

     - Nu-i îngheţată.

     A început să sune telefonul. Băieţelul s-a apropiat de el, a ridicat receptorul.

     - Alo. Da` nu-i acasă. Nu ştiu.

    A pus la loc receptorul. A ciocănit în el cu gheaţa:

    - Gheaţa a-ngheţat. Şi a venit să se încălzească.

    A ciocănit cu gheaţa în sticla bufetului:

    - Sunt eu, gheaţa!

    Sugând din gheaţă, s-a dus în camera lui. Acolo, într-un colţ, pe un raft din lemn pentru CD-uri erau aşezate mici figurine din plastic – Superman, X-man, Transformer. Băieţelul a aşezat gheaţa între ele.

    - Hei, voinicilor, eu gheaţa, am venit la voi!

L-a luat pe Transformer, care strângea în mână o spadă-laser. A atins gheaţa cu vârfuşorul spadei:

     - Gheaţă, gheaţă, cine eşti tu?

     A răspuns cu vocea gheţii:

     - Eu sunt rece!

     A întrebat cu vocea lui X-man:

     - Ce vrei, gheaţă rece?

     A răspuns cu vocea gheţii:

     - Să mă încălziţi!

     În spatele ferestrei lătrau câinii.

     Băieţelul s-a uitat pe fereastră. S-a bosumflat ameninţător:

     - Aşa! Iar!

     A dat fuga pe balcon. Acolo era cald şi soare. Jos, trei câini vagabonzi lătrau la un doberman care se plimba cu stăpânul lui ochelarist. Dobermanul nici nu-i băga în seamă.

     - Cuţşimâţ! – Băieţelul a ameninţat câinii cu pumnul.

     S-a întors în camera lui. Gheaţa zăcea sub laserul lui Transformer.

     - Pleacă de-aici gheaţă grasă! – a mârâit băieţelul şi a lovit gheţa cu laserul lui Transformer.

     Gheaţa a căzut pe podea. Băieţelul s-a aşezat lângă ea. A cheunat cu glăscior subţirel:

     - Aveţi milă de mine, mi-e frig!

     A apucat gheaţa cu două degete şi s-a târât cu ea pe covor, miorlăind şi scâncind:

     - Mi-e frig!

     - Hai, gheaţă, te încălzesc eu.

     A ajutat gheaţa să se caţăre pe spinarea dinozaurului. S-a târât împreună cu dinozaurul până la pat. A ajutat dinozaurul să se caţăre în pat. A aşezat dinozaurul pe perna lui. Alături de el a aşezat gheaţa. I-a învelit cu pătura. A mormăit:

     - Aici, gheaţo, o să-ţi fie cald.

     Şi-a adus aminte de piersică. A dat fuga la bucătărie.

     Gheaţa stătea culcată lîngă dinozaur, iţindu-se de sub pătură. Lumina soarelui strălucea pe suprafaţa ei umedă.

Vladimir Sorokin, Gheaţa, ed. Curtea Veche, 2005, pag. 293-296

În onoarea Cleopatrei Elizabeth Taylor

http://www.hollywoodoutbreak.com/2009/09/01/on-this-day-in-show-biz-elizabeth-taylor-signs-up-for-cleopatra/

http://www.nytimes.com/aponline/2011/03/23/arts/AP-US-Obit-Taylor.html?_r=1

Răspunsul lui Marco Polo la neînţelegerea mea

Europeanul Marco Polo citi rândurile, apoi, o luă în ordine inversă şi mai citi odată.

Neştiinţa vădit afişată a călugărul Bodhi-dharma o lua în calcul ca pe o cecitate, acesta fiind orb la cele ce se petreceau în jurul său, la palat,  dar asta numai din cauza împăratului.

Da, împăratul poartă toată vina, ar fi vrut călugărul să spună, gândi Marco Polo. Şi călugărul a răspuns "Nici unul" la întrebarea pusă de împărat, şi continuând cu nimic nu e sacru.

"Dar eu! sunt sacru " ar fi vrut împăratul să se impună, dar asta ar fi însemnat să-i fure însăşi sacralitatea patriarhului. Împăratul îşi aminti că l-a ascultat tot timpul pe Bodhi-dharma şi lucrurile au mers bine, de ce să strice totul dintr-un of? Pentru ca "nimic" să fie sacru, reluă Marco Polo în asemănarea împăratului, trebuie să-l arăţi, sacrul trebuie arătat, dezvăluit lumii ca fiind transcendenţa ocrotitoare divină, aici Marco Polo se gândi că aceste cuvinte nu existau în epoca sa sub această formă, deci mai uşor spus, împăratul trebuie să se implice, să se ducă în mijlocul poporului ca să rezolve probleme acestuia, nu este îndeajuns să dai decrete, acestea trebuie şi respectate, păzite ca să fie respectate. Nu este nevoie de sacru, dacă poporul este rătăcit în neştiinţa şi pauperitatea sa.

Împăratul Wu a ştiut asta, a admirat în perplexitatea sa curajul celui care acum se depărta de el.