Dar Zeița are aripi !?

Timișoara, P-ța Victoriei, spre Catedrală la capăt pe stânga

În ceața iscată de ploaie, de căldura ridicată de pe asfaltul umed, de apusul de soare, de oamenii preocupați, de nimicuri, nimeni n-a observat aripile Zeiței. Pentru ca aripile să fie băgate în seamă, a trebuit o nouă dimineață, o nouă renaștere. Și toți atunci -în acea dimineață, au observat sânii și albul laptelui luat pe sus de fâlfâitul aripilor ce-au așezat Zeița la locul Ei.

În acea noapte, plină de lumini, tăvălite-ntre nori, de bubuituri irosite prin vise, de fugi și mistere, Zeița a fugit la alăptat. Dar nimeni nu și-a dat seama de asta.

O seară înaintea iernii

Nu există un prilej pentru a sărbători venirea iernii.
O păpădie spre sud, alăptată de-un soare căzut, a înflorit.
Seara abia mai rezista ploii reci și naturii pierdute din logica ei - a înfloririi.
Mă gândesc că mâine va fi cheală.

Fântână-n ploaie

Blvd. Sudului, Timișoara

De dimineață plouă și se face din ce în ce mai frig.
Ca să nu rămână singură -ploaia, o fântână merge la greu luminată de led-urile din pardoseală.
Rămâi tâmpit să vezi pe ploaie un astfel de spectacol. Mai ales că am făcut primele mele poze cu telefonul mobil -cât de imbecil am ajuns. Îmi tremura și mâna, dar nu m-am lăsat.

Mă simt descurajat gândindu-mă că lumea din care fac parte produce spectacole avangardiste pe care abia le înțeleg... iată că unul aprinde și stinge lumina la etajul patru.

Arta de a cădea

Natura le amestecă pe toate. În final fiecare își găsește locul. Locul unde să moară.
Începând de ieri, o ploaie fină, caldă, potoli un soare prea cald pentru acest mijloc de octombrie.
Via neculeasă, strugurii lentilă, graba de-a ascunde bicicletele, dispariția cățelei prin spatele curții, ne arată părăsirea locului, fuga de ploaie. Lipsa luminii solare.

Undeva, pe umbrarul construit curând, am văzut fluturele eșuat asemeni unui avion ce-a aterizat forțat. Și-a găsit locul; în culorile lui, camuflat. Probabil că în lumea paralelă nouă, sălbatică, toate ființele își caută un loc de eșuare, un cimitir; precum elefanții.

Apa și-a făcut culcuș pe aripile lui datorită tensiunii superficiale. Ochii - două boabe de cristal, pe o aripă o sămânță de chihlimbar. De câteva zile era companionul meu de înălțime, acum, în lipsa lucrului pe scară, îmi revine sarcina de-a cerceta pe unde se scurge apa. Așa l-am întâlnit.

Din satelit, imaginea pare un model, o pregătire de lansare, un viitor zbor. Privit de sus, de cele mai multe ori totul apare fals. Jos, dorința de a trăi nu răzbate până sus. Nici măcar căderea.

... et spiritus inmundi cum illum videbant procidebant ei et clamabant dicentes:

Marcu 3:11 Biblia Sacra Vulgata (VULGATE) :

Olympia, himerele (chimerele) acoperișului templului

repost, Athina, Muzeul de arheologie și istorie națională, 2012.

Toate scurgerile noastre fac felul ascunderii. Lichidele în față, în penumbra corpului, solidele în spate, în umbra corpului. Și când plângem, lacrimile vin la vale după nas, abia atunci le vedem.

Un spirit liber ar recunoaște în toate temerile sale existențialiste un progres. Ar fi pragul de înțelepciune pogorât asupra sa prin a recunoaște că o dată cu vârsta ideea de social dispare. Prea multe vizite și refuzuri. Afirmațiile devin stigmate. Urmările te cuprind mai apoi în dialoguri aspre. Întrebări subtile în care tu răspunzi amplu și sincer; în partea cealaltă intervine religia și frica, televizorul și politicul. Nu este drept ca tu să fii liber!

Scurgeri.
Ceea ce vine din ceruri este divin, ceea ce vine din om este spurcat.
Ceea ce intră pe gură vine din ceruri, ceea ce iese, iese din om, deci este spurcat. (reinterpretare din V.T.)

Spirit vulgar, în felul creștin duce la popor, la vulgatus, la ceea ce ne provoacă primitivismul. În felul larg ne duce la barbarie, la libertate, la cunoaștere de fapt. Ce strict ne înconjurăm cu o civilizație care mai apoi ne sugrumă. Cum este să ai o limbă liberă. Limbi primitive, fără proprietate, fără gard și patent.

Himerele transformau apa divină, datorită zeilor, în curgerea sa pe acoperiș, în apă profană, muritoare, searbădă, lipsită de orice.

Templele grecești nu aveau burlane, apa călătorea pe un circuit liber, mai apoi țâșnea prin gurile himerelor la câțiva metri depărtare de templu. Ulterior creștinismul occidental a reluat ideea prin gargui. Lucru mai interesant având în vedere înălțimea de unde venea apa. În felul apei nu există vulg, ci doar prostia prin care mulți consideră că multe lucruri sunt ca apa de ploaie.

Apa de ploaie, adică nimic folositor. Scurgeri. Tradiție de căcat, absența cunoașterii, întunecimea evului mediu.

Bună dimineața

Cuibul de pitulice supraviețuiește grozav de bine, părinții harnici ignoră ploaia și vântul.
Am citit că aceste păsări sunt migratoare, vin din nordul continentului. Are asta vreo legătură și cu oamenii de acolo?

Pitulice

Inefabilul ca fiind ceva fragil, dar și trecător

pentru Robert S, - cel pământean

Cuibul nostru

Ploaia ce-a trecut și-a lăsat o după-amiază atât de frumoasă, a fost benefică luminii, care, devenind orizontală, reflectată de betonul ud al curții mele, a reușit să-mi arate inefabilul.

Timp de o lună o pereche de păsărele (bănuiesc că sticleți) au tot cercetat să-și facă un cuib undeva deasupra bucătăriei (nou construite) pe grinzile de brad proaspăt geluite. Sunt sigur că mirosul sigur al pădurii le-a atras. Sunt sigur că munca lor era pe jumătate îndeplinită și de aceea, cam acum două luni, într-o duminică, dimineața devreme, le-am construit repede un palier și-apoi am șters-o toți de-acasă. Toată duminica a fost a lor, a păsărilor, în recunoașterea noii arhitecturi minimaliste, dar și structuriste (structuraliste -pentru cei aspri) a cuibului lor.

Astăzi, cu ajutorul unui soare moale, cu ajutorul nebănuit și trecător a unei lumini izvorâte dintr-un sol rigid și neted, lins de apa unei ploi de vară, am reușit să pătrund inefabilul.

Inefabilul este de fapt ceva foarte fragil, este limba care bâlbâie în căutarea spre exprimarea unei mari treceri; de aceea susțin că inefabilul este și trecător.

Serenitatea lucrurilor pentru o clipă statice

Întocmai ca-ntr-un vis, apropierea putea dura un infinit și totuși lucrurile se mișcau și acolo, în submersibil, dar viteza, din cauza densității, era sensibil spre zero.

La fel ca norii, ce s-au ridicat brusc deasupra soarelui, de parcă ar fi fost aici de când lumea și datorită acestei inerții, părea că nu-i mai mișcă nimeni de-acolo. Doar lumina soarelui ce apunea încerca să-i împingă mai departe parcă.

Însă toate acestea nu s-ar fi putut realiza, fără visele la borcan și asta se-ntâmpla, tot înainte de ploaie.

Înainte de ploaie

Câmpul la începutul lunii mai. Culori pe care orice pictor le-ar invidia. Macii apar ca niște amprente arse până la roșu în aerul verde, mușețelul ce face excepție prin ochii lui galbeni mirați.

Câmpul este jos. Sus păsările stăpânesc cerul. Este înainte de ploaie. Orice eveniment înainte pare pregătit pentru, dar de cele mai multe ori nu este așa. Orice eveniment apare pentru că după el apare altul și felul acesta nu schimbă cu nimic ordinea lumii, numai noi ne închipuim asta și încercăm din răsputeri să ne agățăm de meteorologie, ecologie, biologie, ne mai agățăm de propagandă, de inutil și de futil, altfel viața ar fi așa de frumoasă că raiul n-ar mai exista.

După ploaie

semnat: Micul artist

După atâtea ploi reușite și, nereușite, copiii s-au plictisit de statul în casă și-au început să iasă afară pe-o vreme capricioasă, într-o plimbare mult dorită.
Afară; câinele ud, bicicleta la fel, iarba prea verde, bălțile prea adânci.
La întoarcere desenăm curierul.

În afară de

În afară de copilul nou-născut,
În afară de ciuta ce privește cu ochi umezi orizontul,
În afară de beluga ce trântește cu nasul valul,
În afară de morunul perlat ce plimbă nămolul,
În afară de libelula ce oprește zborul;
Și...

În afară de melcul și salamandra ce-și prelinge calea,
În afară de râma și cârtița ce-și sapă drumul,
În afară de apa ce-și caută valea
Și în afară de cei ce privesc pământul:

Rămâne zgomotul pe care fiecare reușește să-l facă;
Rămâne planta ce-și privește remușcarea;
Rămâne floarea ce n-a reușit să tacă;
Rămâne în final vântul și ploaia,
                 și cei ce au mușcat căderea.

Dar nimeni nu ne-a spus că toate astea,
Fac oprobriul apei, vântului și mișcării.
Nimeni nu ne-a spus că verdele căii,
Este lumina de cleștar a văii.

În căutarea felinarului

Suntem lângă Athina. Diogene după o lungă peregrinare, a lăsat atârnat de un măslin felinarul cu care a cotrobăit prin oraș în căutarea unui om. Acum felinarul nu mai luminează, lunga călătorie a epuizat seul. Timpul scurs a ars fitilul. În spatele unei amfore, filosoful ațipește. Se pare că teoria cu butoiul nu ține. Butoiul este o invenție galică, invenție pe care abia romanii conduși de Cezar (Iulius) au dat de ea.

Diogene din Sinope se strecura într-o amforă lăsată lângă agora, cauzele acestei delăsări pot fi multe.
În cazul de față ne ocupăm de felinar.
Problema se pune astfel; cam cât de mare ar putea fi felinarul, astfel încât să încapă în el un fitil atât de lung, astfel (ne repetăm), încât Diogene să fi căutat în cele mai depărtate străzi și case lăturalnice ale cetății, ca să tragă concluzia că nu a găsit nici un om?

Rezolvare intuitivă:
Dacă plimbarea introspectivă s-a făcut la orele siestei, adică la puțin timp după prânz, Diogene putea striga în gura mare orice că oricum nimeni nu-l lua în seamă. Concluzia a tras-o repede chiar el și de aceea a tuflit-o la culcat.

Morala modernă care se revarsă din logica antică:
Că poți căuta un om un timp foarte lung fără ca să-l găsești. Un om se caută în locuri și în timpuri bine alese. Filosofia care spune că nu l-ai găsit este mincinoasă, oamenii sunt pretutindeni, filosofia este adevărată numai atunci când într-adevăr nu găsești niciunul care să-ți spună asta: „Sunt om!”

Dacă morala este complicată -putem să tăiem cele ce o țin așa, și să mai scriem că în sinceritatea noastră iubim lucrurile care ne convin, ori a fi om, înseamnă să ne convină și altceva. Spre exemplu: ploaia
Acum plouă adevărat peste orașul meu.

Ploaia

Ploaia a venit pe neaşteptate, vestirea ei a fost anunţată de dimineaţă de nori negri şi plângăreţi care se abţineau să-şi dea drumul. Nimic. Nici măcar vântul. În schimb, la prânz au intrat în isterie odată cu vântul. Norii se ţineau unii de alţii şi dădeau drumul la apă fără contenire. Aţâţaţi de vânt cotrobăiau cu stropii lor pretutindeni, în chip că nu era loc să te ascunzi sub vreo streaşină sau sub vreun copac. În faţa mea mimoza râdea de mama focului şi se învârtea chemând parcă norii în jurul ei. Când un bulgăre de lumină se ivi din cer, ploaia îşi domoli ca prin farmec aversa, când m-am uitat în sus, de fapt norii râdeau şi îşi ştergeau tandrii lacrimile unii la alţii.

Ieri a plouat, azi plouă, mâine va ploua...

     Oamenii dintr-un sat vechi s-au legat de mâini în speranţa venirii ploii. Era un sat aruncat pe coasta unui deal cu cimitirul în vârful lui.
     Primii oameni care au poposit acolo au murit, mai apoi copii lor, care după ce i-au înmormântat, au început să-şi construiască case; case mici cât să încapă în umbra unor salcâmi. Salcâmi cu tulpini diagonale, ce prin umbra lor speria orice animal sălbatic. Casele s-au înmulţit la vale; aşa cimitirul a ajuns în vârful dealului.


     Nu mai ploua de câteva saptămâni şi acel profet, cantor şi preot metodist i-a legat pe cei câţiva zeci de locuitori de mâini cu batiste curate; mana stângă a unei femei, cu dreapta unui barbat, cu stânga unui copil, cu dreapta unui bătrân. Au înconjurat scunda capelă ca într-un ritual pagân, au îngenuncheat şi s-au rugat. Şi s-au rugat până când o copilă a strigat:
     - Uite urcă cineva de jos!
*****
     Departe de acele locuri, dintr-un oraş cosmopolit, cineva cu toată familia, au urcat dis-de dimineaţă în maşină şi-au cautat acel motel renumit unde, se mănâncă bine cu bani puţini şi mai ales acea plăcintă gratuită din partea casei. Familie de oameni modeşti, sătui de impozite şi copii, au ales acel sfârşit de săptămână pentru a pleca din metropolă. Au mers, s-a terminat autostrada şi iar au mers, s-a terminat şi drumul comitatului şi iar au mers, au alimentat la o intersecţie prăfuită unde ceasurile pompelor de combustibil nu se mai vedeau şi iar au mers: adică s-au rătăcit!


     Au oprit maşina la marginea unui deal în speranţa de-a întreba pe cineva ceva. Brusc, un drum de ţară urca dealul ca o coloana vertebrala, cu pietre albe  aranjate în stânga şi în dreapta. Era tare cald! Sus aproape de coama dealuluui se vedeau ceva case. Fetiţa de trei ani nu mai aşteptă nici un semnal, smulse umbrela din portbagaj şi alergă spre nişte salcâmi aplecaţi, aplecati de caldura şi de ani! Umbrela atipică, primita din Asia, îi ţinea umbră. Încetul cu incetul, fetiţa ajunse aproape de vârf, cu o coadă de doi parinti si doi fraţi în urma urmei ei. Când ajunse în umbra primei case, au început sa bată clopotele! Bang... bang,  ca o chemare... Atunci acea fetiţă a satului îi văzu pe adulţii ce urcau obosiţi pe drumul alb.


     În zece minute până ajunseră şi părinţii în dreptul capelei norii astupau soarele, l-au prins într-o inghesuiala teribilă; fulgere de lumină străbăteau văzduhul, ai fi zi ca soarele fulgera norii! În puţin timp a început să plouă.


     În capelă, într-un loc ascuns este un loc unde arde tot timpul o candelă, deasupra ei oamenii au pus fotografia fetiţei ce le-a adus ploaia!

Plouă

             S-a anunţat că plouă, nimic deja nu ne mai schimbă aşteptarea, să fii sigur că ţi se-ntâmplă sau că trăieşti, face parte din realitate. Mai greu este cu realitatea, pentru că oricât de clar se vede, oricât de bine sesizăm detaliul, acolo undeva în spate, departe, clar observat, ceva se mişcă fără voia noastră, noi neputând de data asta să ne dăm sigur seama ce se-ntâmplă.

Indirect, invizibil, infrared

aşa am primit acest minunat videoclip, 

ţinând seama că ploaia care va veni în lunile de primăvară va face clăbuci!