Ovidiu - poet naţional

Publius Ovidius Naso

Între barbari

Epistola aceasta îţi vine din ţinutul

     În care-şi varsă Istrul în mare apa lui.

De-ţi este şi viaţa şi sănătatea-n floare,

     Se mai destramă norii exilului meu trist.

[...]

Cu geţii în amestec sînt grecii de pe-aice,

     Dar geţii cei sălbatici îi covîrşesc pe greci.

Călări pe cai, puzderii, sarmaţii şi cu geţii

     Tot mişună pe drumuri: cînd vin, cînd iar se duc!

Nici unul nu-i să n-aibă la dînsul arc şi tolbă,

     Şi cu venin de şarpe sînt unse-a lor săgeţi.

Au glas şi chip sălbatic, aidoma lui Marte;

     Nici barba nu şi-o taie, nici pletele din cap...

[...]

     Ţări europene, occidentale, ne-au împrumutat oameni de cultură pe termen nelimitat, le-au schimbat numele, ar trebui să scriu le-au pocit numele, căci mă dor fălcile când exclam "Brancusi?!".

     Noi, locuitorii acestor teritorii, i-am primit pe toţi, i-am iubit în felul nostru pe toţi cei care au găsit aici, adăpost, dorinţă sau exil. Plecarea lor, înapoi la ei în ţară sau plecarea dintre cei vii, nu ne-a marcat deloc în felul în care oaspetele părăseşte casa, nu ne-a bucurat, nu ne-a întristat. Apoi, prea repede, după un timp, am uitat.

     Ovidiu, ca poet, ca om în suferinţă, ca primul angoasat menţionat în scris de pe acest vast teritoriu pe care noi acum îl numim România este un trist.

"Cer poeziei mele uitarea suferinţei:

                       De am răsplata asta, îmi este prea destul."

     Fii fără grijă Ovidiu, că noi - ăi sălbatici,  te-am uitat aproape de tot.

     Manualele de Limba şi Literatura Română ar trebui să înceapă cu acest poet, în orice an de studiu, la orice clasă.

     Ovidiu are o poezie universală, felul în care mitul răzbate -adevărat că cel grec şi cel latin, este amplu şi duios, sigur din cauza valurilor mării liniştite, acestea nu fac altceva decât să te aţâţe în ale scrisului şi declamării. Când scria de exilul său, de patria sa, Roma, şi marea era desigur turbată.

     Nu l-am împrumutat deloc pe Ovidiu, el este de fapt o statuie în Piaţa Ovidiu, în faţa unui muzeu cu faţa la mare. Nu l-am citit deloc pe Ovidiu, ne este frică pentru că ne-a făcut sălbatici; în ciuda noastră dovedim că este aşa. Cu o cultură şubredă, mai ales acum, cu nişte gâfâitori celebrii, ce acum suflă greu în spaţiile ample ale mass-media rătăcită-n circul politic şi economic, nu reuşim să-l recităm pe Ovidiu; în schimb dăm lecţii de manierism occidental.

     Pe un litoral din ce în ce mai murdar, încep să cred că marele poet a fost prea bun în versurile sale, indus probabil de angoasa singurătăţii.

     Oooo! şi ce se mai vorbeşte şi scrie despre patriotism în aceste vremuri seci.

     Cu versurile mele ce ură mi-am stârnit!

În veci o să mă facă să sufăr poezia?

     Din pricina ei pururi voi fi pedepsit?

Ah! degetele mele să mi le tai mai bine,

     S-arunc din mînă arma ce m-a nenorocit!

Eu iar mă duc acuma spre stâncile acele

     De care altădată cu nava m-am izbit.

Ce v-am făcut eu, însă, o tomitani? Nimica!

     Urăsc a voastre locuri, dar vă iubesc pe voi.

[...]

Ovidiu, Opere, ed. Gunivas, Chişinău, 2001

Între barbari 1-18, 67-68, Către Tuticanus, 16-21, pag. 917, 919, 1023