Fireşte că fiecare îşi doreşte un blazon; un semn atârnat care să provoace în conştiinţa celorlalţi aduceri aminte ale eu-lui, un simbol ce poate să-ţi aducă nemurirea chiar.
Fireşte că uităm ce implică asta, dar dorinţa rămâne.
____________________________________________
Copilul-erou privi ceaţa. Azi a nins puţin, dar soarele nu se arată; dacă nu se arată, posibil să nu fie.
Asta a fost prima lecţie pe care copilul-erou, a învăţat-o: ceea ce nu se vede este pentru că nu mai este şi că trebuie căutat.
Toţi au plâns când copilul-erou a părăsit satul, străbătând ceaţa, căutând soarele.
Trecând hotarul copilul a devenit erou, plecarea sa l-a încadrat în ceea ce este acheiropoietos (αχειροποίητας), adică "creat fără mâini", existând doar ca imagine, blazon, nematerial încă.
Eroul ştie că pentru devenire trebuie sacrificiu şi îl duce acest gând până la capăt; găsirea şi eliberarea soarelui se află la capătul unei lupte şi sângele său trebuie vărsat. Abia acum blazonul său capătă o culoare roşie, ce se află într-un fir roşu ce caută albul primordial.
Lumina solară aprinde inimile oamenilor şi satul prinde viaţă, natura învie, ceaţa dispare. Oamenii uită ceea ce a fost.
Apare bătrânul-erou, care înaintează puţin câte puţin în vatra satului şi aruncă firele roşii împletite cu firele albe, răsucite între ele, încâlcite într-un nod de purpură străbătută de raze albe. Apoi bătrânul-erou dispare din văzul sătenilor, tot încet, precum venise.
"Acheiropoietos" exclamă preotul şi dă voie sătenilor să culeagă firele alb-roşii pentru ca aceştia să şi le pună în piept drept blazon.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc