Vânătoarea

Secolul curbat al traiectoriilor date de harpoane poate fi uitat, vânătoarea poartă prelegeri ce țin de existență și nu de moarte. Toate iubirile eroice ce privesc trofee zac epuizate în muzee roase de molii. Interesul poartă anvergura cunoașterii, al dialogului, al petrecerii; a conștientului trecutul prin filtrul partenerilor prezenți.

Pylos -pescari

Am impresia imediată că pescarii au observat ceva și aparent imaginea are unghiul ascuns în subsol, în legendă, în ceea ce ulterior poți afla din alte surse, din alte idei.

Moby Dick este prezent și orice atracție marină te poate purta într-acolo, orice plasă pescărească poartă urma unei mușcături mortale, ca și orice pescar pe care frica l-a mutat pe țărm.

Am asistat la flecăreala celor doi corsicani cu privire la peștele mic și umed.
Pe departe istoria cicatricilor a fost ocolită, recursul eroic uitat, dialogul stopat.

Nu există o realitate a uscatului și o realitate a mării compatibile în adevăr; Atlantida aparține mării și Zeii aparțin uscatului, povestea lui Poseidon ține doar de o împărțire, iar Ocean depășea înțelegerea valorii de o mie.

Omul pe mare este un rătăcit, un exilat purtat de vânt și valuri, pe care destinația a încercat să-l pună-n drepturi, să-i dea valoare. Destinația, scopul călătoriei ține de parcurs, de poveste, de eroism; așa ne întoarcem la traiectoria inițială a poveștii noastre. Ne întoarcem la observație, la detaliu, la nori și la soare, la navigație.

Eseul meu scurt este despre călătoria eu-ului printr-un prezent absolutizat de informație, abrutizat de falsitatea prezentării acestei din urmă informații: informația.

Nu Ulise pe insula vrăjitoarei Circe a fost indus în eroare asupra realității și a pierdut trei ani pentru a-și relua călătoria?! Călătoria = drumul spre Itaka.

Cred că pe insula nimfei Calypso a pierdut mai mult, unde Zeus într-un acces de umanitate l-a eliberat.

Atunci ce dorim dintr-o poveste? Ceea ce ne poate orbi imediat orice înțelegere și trecerea în uitare a felului existențial de a fi om, sau căutarea unui adevăr ce ne poate purta peren într-o călătorie homerică nemuritoare?!

(Futui ce pleonasm triplu poate fi: „peren într-o călătorie homerică nemuritoare”)

Marea sărbătoare a vânătorii

imagini din Muzeul de Arheologie și Istorie Națională Athina, Grecia

În spatele zidurilor ciclopice de la Tirint, prin tunele spre curțile interioare, pe scări spre încăperile înalte, apar pe ziduri, imagini in fresco ale unei vieți trăite de oamenii unui timp numit perioada miceniană.

În Peloponez, de la Trozena la Argos, Tirint spre Micene, peste Arcadia spre Pylos, până jos spre Creta, în insulele mării ioniene, o mare civilizație și-a trăit evul, construind și navigând. Au cucerit această parte din lume dăruindu-i cele mai nesăbuite povești de dragoste, cele mai nimicitoare războaie și în încheiere poate cele mai mari incendii.

Astfel ne apare cum era femeia pe atunci, poate prețuită mult mai mult decât mai târziu, și scenele în care aceasta apare ne agită imaginația și ne oglindește uimirea noastră.

≪În Itaca, nici măcar semeții pețitori, în ciuda izbucnirilor lor violente, nu puteau trece complet cu vederea revendicările familiei la tron. În aparență nu se vede niciun motiv serios pentru  care situația s-a prelungit atîția ani de-a rîndul. Dacă singura forță ar fi fost să hotărască, Leocrit spunea un adevăr cînd arăta că pețitorii întreceau ca număr orișice opoziție posibilă; și, într-adevăr, fățiș nu li s-a împotrivit nimeni. Cu toate acestea, nu numai că-și impun să nu-i ucidă pe Laerte și pe Telemah, uzurpînd puterea (măcar că, în ultimul moment, puseseră la cale asasinarea celui din urmă), nu numai că recunosc drepturile lui Telemah asupra propriului său oikos, dar și îngăduie ca hotărîrea finală să fie luată în chipul cel mai neașteptat cu putință — de o femeie.

Această femeie, de altă parte, Penelopa, nu avea — nici ca frumusețe, nici ca înțelepciune sau spirit — nimic care să-i confere, ca un triumf pur personal, dreptul fără precedent (și, de altminteri nedorit) de a hotărî singură. Mai mult decît atît, din punctul de vedere al instituțiilor, ne găsim în fața unei trainice societăți patriarhale, în care pînă și un copilandru ca Telemah putea porunci mamei sale să părăsească sala ospățului și să se întoarcă la treburile ei femeiești.
 [...]
 Poate că în lunga preistorie a Odiseii situația Penelopei devenise atît de confuză încît adevărata-i stare socială și legală nu mai putea fi reconstituită. Unii învățați au văzut într-însa o vagă supraviețuire a sistemului matriarhal, care, credeau ei, era răspîndit  printre greci cu veacuri înainte. Urme asemănătoare recunosc și în Feacia, întemeiați pe faptul că, vorbind despre Arete, nepoata și soața regelui Alcinou, poetul folosește un limbaj ciudat, fie și pentru a sublinia „istețimea” și dibăcia ei de a aplana conflictele între oameni.

Cînd vei intra în palat, îl sfătuiește Nausicaa pe Odiseu, treci pe lîngă tronul tatălui meu și-ndreaptă-te către maică-mea, cerîndu-i sprijin. „De va găsi în inima-i bunăvoință pentru tine, poți nădăjdui să-ți revezi prietenii și să te-ntorci la căminu-ți primitor și la țara în care te-ai născut”.

S-a întîmplat ca Arete și Alcinou să fie binedispuși, și Odiseu s-a văzut primit peste măsură de bine. După ce le-a povestit multe din pățaniile sale, regina, care lua parte și ea la serbare, împotriva tuturor legilor societății grecești de pe vremea aceea, făcu apel la nobili pentru a spori darurile de preț.
„E oaspetele meu, măcar că de aceeași cinste vă-mpărtășiți și voi.”
Nici chiar Clitemnestra n-ar fi cutezat să vorbească astfel, ea care nu sta la îndoială să urzească moartea stăpînului ei, Agamemnon.≫

M.I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.117-119 .

Semnul rămas la spălat

Near Bath-House of the Winds, Akropolis, Athina, Greece, 2009

Cu o mare rumoare am citit din Odiseea lui Homer tradusă de Dan Slușanschi nerecunoscând sigur faptele (!). Cred că această traducere este mai bună decât cea a lui George Murnu și asta nu din pricina hexametrilor, ci a poeticii acestora.

Ca să trecem la subiect.
Am deschis volumul cuprins de febra de-a îmi reaminti ceva și-am dat de „Convorbirea dintre Odysseu și Penelopa. Spălatul.”

Cuprins de-o angoasă, pe care noi trebuie să o numim acum frică, Ulise (Odysseu) odată ajuns acasă; pe plaja insulei natale, are relevația că nu are să reușească în a vedea cum stau lucrurile la el în cetate decât a fi travestit. În gândul său stătea Athina, care apare și-l transformă într-un bătrân. Într-un bătrân mai bătrân decât era, un cerșetor dacă se poate.

După lungi peripeții ajunge ca,  Eurycleia -doica lui de fapt, la îndemnul Penelopei -soția lui de fapt, să fie îngrijit și spălat.

„M-a îndemnat: te-oi spăla pentru vorba Penelopeiei
Și pentru tine, la fel, căci stărnindu-mi-ai sufletul, foarte
Plin de mîhniri. Hai și-ascultă o vorbă, să vezi ce ți-oi spune:
Mulți sunt străini sărmani, necăjiți, ce încoace venit-au,
Dar, zic eu, nu e nici unul, asemeni la chip, nici făptură,
Nici stat, nici glas, nici picioare, cum semeni tu însuți cu-Odysseu!” *

Pentru cei profesioniști, spălatul ăsta de picioare aduce aminte de cineva?
Dar recunoașterea -fără dovadă?!

Continui după un salt:

„Ea își spălă, lîngă el așezată, stăpînul: și iute
Urma îi fu cunoscută - a rănii făcute odată
De un mistreț cu colții albi, sus...” **

Primul vers de mai sus este apoteotic, îmi aduce aminte de preafericitul Daniel care-și anunță stăpânul de neam străin, în ziua alegerilor prezidențiale, cu câteva ore înainte de închiderea secțiilor de votare.

Restul din prezent este Noul Testament cu ceva plagiat din Homer.

____________________________________________________
* Dan Slușanschi, Odysseia, Paideia, 2009, Odysseia 19, Convorbirea dintre Odysseu și Penelopa. Spălatul,
376-382;
** idem, 392-394 .

A doua Renaștere

Coperțile volumelor - Ed. Științifică 1967

Iorgu Stoian, traducere, cuvânt înainte și note

≪Dar André Bonnard nu este numai un mare erudit și un subtil gînditor. El este - cum subliam mai înainte - și un mare scriitor. Foarte bine informat, fără a face însă paradă de erudiție, ci reținînd din noianul de fapte numai ceea ce este esențial, el știe întotdeauna să găsească formulările și caracterizările cele mai potrivite și mai pregnante (fără a cădea vreodată în schematism), care se fixează și rămîn, pentru totdeauna, în mintea cititorului. Ceea ce nu exclude subtilitatea, uneori uluitoare și chiar paradoxală, întotdeauna însă cuprinzătoare și complexă ca realitatea însăși.

Totul cu o mare putere de evocare și într-un stil alert, ușor modernizat, fără a depăși însă limitele convenabile.
Iată numai cîteva din aceste caracterizări, unele privind aspecte mai generale sau diferite situații, altele măiestre portrete ale marilor personalități din istoria Greciei antice.

„Înainte de Platon - se observă, de pildă, undeva - literatura greacă este în primul rînd, poezie. Poetul este, pentru oamenii din secolul al V-lea, educatorul tineretului și educator al cetății. De la Platon și după Platon, literatura greacă este, în primul rînd înțelepciune, știință, filosofie. Filosoful, savantul, nu poetul, este educatorul indivizilor și al cetăților. Lumea se îndepărtează de Homer și de hellenismul care provine de la el. „Scumpe Homer - spune în Republica un personaj - care cetate s-a administrat mai bine grației ție? Care oameni au devenit mai buni? „De aici faimoasa condamnare pronunțată de Platon împotriva poeziei, și în primul rînd lui Homer. Meșteri ai minciunilor, poeții sînt izgoniți din cetate”.

„Ceea ce este puternic și îndrăzneț în această înțelepciune - observă Bonnard, în altă parte, referindu-se la marele filosof materialist care a fost Epicur - este această afirmație, constant repetată, că omul este născut pentru bucurie și că bucuria se bazează pe corp și pe strînsa unire, în viață, dintre conștiința de a trăi și trup. Epicur a scris această frază, care a apărut multora scandaloasă: ≪Principiul și rădăcina oricărui bun se află în plăcerile stomacului≫. (Este, desigur, un scandal pentru oamenii care nefiindu-le niciodată foame, își pun plăcerea în altceva, de pildă în posesiunea unor lucruri rare, pe care nu le vor duce nicăieri.)

În realitate, privind în jurul nostru și mâine poate în propria noastră țară, ar trebui să avem grijă de a nu uita niciodată că o înțelepciune care nu pornește de la condițiile materiale ale conștiinței este o înțelepciune cu totul imaginară. Mai mult: inumană. Epicur, în ceea ce îl privește, n-a uitat niciodată, fie și pentru un moment, că puterea de a gîndi și de a se exprima este strîns legată de posibilitatea de a mînca și a bea, de bucuria de a respira.≫ *

*

Dacă lucrurile ar rămâne aici -ceea ce nu se întâmplă niciodată, am privi civilizația ca ceva static, de neschimbat, dar și de nepătruns. Cei care o fac și reușesc, sunt posesori atunci a unor rețete secrete în această lume a încuiaților.

În iulie 1969, primul om ajungea pe lună. Americanul Neil Armstrong a simțit că trebuie să pună următoarea frază, la primul pas pe lună. Nu știu dacă fraza a fost inițiată în acel moment sau dacă nu a fost pregătită.

"That's one small step for man, one giant leap for mankind." 

Așa cum o citesc eu (fraza de mai sus), ea este poezie și mai puțin înțelepciune. Este necesar să amintim că poezia este matematică. Ceea ce Platon a evitat să scrie, și felul acesta a venit minunat viitoarei religii, este că un conducător pentru a conduce, trebuie să fie și poet. Astăzi, cei care nu reușesc asta, sunt de fapt încuiați. Un om complet, universal, este cel care pune simțurile în prim planul existenței sale. Cele ce vin odată cu educația le completează. Ba, să fim poeți, să cercetăm Universul și să-l recităm pe Eminescu.

__________________________

* A. Bonnard, Civilizația greacă, ed. Științifică, 1967, vol. I, pag.18-19.

Alt peisaj cu barcă

Unele apropieri nu țin de zoom, țin de apropierea personală -parte cu peisajul, astfel pentru numai doi metri, putem așeza imaginea altfel. Tot pentru mai puțin ne putem apleca peste balustradă; leandrii ne pot îmbăta cu mirosul lor, vedem marea mai aproape, vedem albastrul acela impersonal de lângă mal, apoi cel adânc, mai departe. Un ciob de insulă -Dokos, ne insultă orizontul, în partea cealaltă, impozantă, o peninsulă ne arată pieptul, pe trupul Peloponezului stăm noi acum.

Aproape, spre plajă, un acoperiș cu țiglă cilindrică pare de bon ton, un akroterion apare ca un paznic în vârful lui cel mai înalt. Palmierii țes aerul marin purtat de valuri, tufe aspre, pline de țepi, asemeni jneapănului, se duc spre plajă. În afara casei, mai rămâne barca.

Barca, iahtul, nava, plutitoarea; era să uit de ce-am început să scriu, m-am luat cu natura, cu valurile, cu vântul. Despre ea -barca, nimic, este doar în așteptarea unei călătorii. Barca se leagănă, se face că doarme; este după-amiaza, orele când vocile dispar, soarele suflă căldura cu putere, obloanele se-nchid, citim:

„Cînd însă-ajunseră-ndată la navă și zbuciumul mării,

Iată, pe nava adîncă, luîndu-le, însoțitorii,

Meșteri, frumos, le-așezară -mîncarea și hrana olaltă.

Și-apoi și lui Odysseu îi întinseră pături și dalbul

Lui așternut, sus, pe punte, la pupă, pe nava înaltă -

Nedeșteptat a dormi. Ci urcă el, și-apoi se întinse,

Fără-un cuvânt; iară ei se-așezară pe bănci fiecare

Orînduit, dezlegînd și odgonul din ochiul lui de piatră.

Iară, de cum, aplecați, cu lopețile stropi răsfirară

Mării, și lui, pe pleoape, un somn nesfîrșit i se puse,

Nedeșteptat, drag și dulce, nespus, prea asemenea morții.

Iar nava - tot după cum armăsarii cei patru la număr

Cîmpului, toți laolalt', sub biciul șfichi, se avîntă,

Mîndru și svelt și înalt, iar vioi ei își deapănă calea -

Tot așa și a ei proră brăzda, iar în urmă-i talazul

Se revărsa, purpuriu, peste marea cea fără odihnă.”

Homer, Οδύσσεια, ed. Paideia, 2009, Odysseia 13,70-85, pag.167.

ediţie in memoriam  Dan Sluşanschi

Iliada - sfârșitul nunții

         Hefest [Hefaistos], luă-ndată cuvîntul, [...]
„Mare blestem o să fie, jălanie nesuferită
Dacă de dragu-unor oameni, voi nu veți curma sfădălia,
Zarvă-ntre zei aducînd. La urmă se duce tot gustul.
Mesei bogate de-aici, dacă-ncepe să biruie răul.”
[...]
         Zeii în hohote lungi la rîs se porniră cu toții.
Cum îl văzură pe șchiop [Hefaistos] gîfuind și trudindu-se-n sală.
Astfel ei veseli din zorile zilei și pînă spre seară
Benchetuiau și-avea parte de masă la fiecare.


Cîntec frumos le cînta Apolon din lira-i măiastră,
Muzele toate cu farmec în viers le cîntau dup-olaltă.
Dar mai pe urmă, cînd soarele apuse cu dalba-i lumină,
Zeii s-au dus fiecare grăbit în iatac să se culce.

Homer, Iliada, Cîntul I, 567-573, 595-603.

Herodot din Halicarnas - Viața lui Homer, sfârșitul

[...]  

XXXIV. La începutul primăverii Homer hotărî să plece din Samos la Atena. Urcîndu-se pe o corabie împreună cu câțiva băștinași ajunse în Ios [una din insulele arhipeleagului Sporadelor, al șaptelea leagăn al lui Homer, nota trad.]. Acolo marinarii ancorară nu în fața orașului, ci chiar unde au tras la țărm. Încă de pe cînd străbăteau marea Homer începuse să se simtă rău. Părăsi așadar corabia și lîncezi pe mal sleit de boală. Deoarece nu sufla nici o adiere de vînt, marinarii au fost nevoiți să zăbovească acolo zile întregi. În acest răstimp mereu veneau la dînșii unii dintre locuitorii orașului pentru a sta cu Homer și erau cuprinși de uimire de cîte ori îl auzeau glăsuind.

XXXV. Într-o zi, în timp ce corăbierii și cîțiva orășeni îi țineau de urît lui Homer, niște copii de pescari, vîsliră spre locul acela și, sărind din luntrea lor, se apropiară de ei și grăiră:

    - Străinilor, ascultați cu luare aminte, poate veți putea ghici tîlcul vorbelor noastre!

    Atunci unul dintre cei de față le ceru să spună ce au de spus. Iar ei ziseră:

    - Cei pe care i-am prins au rămas acolo; cei care ne-au scăpat i-am adus cu noi.

    Unii pretind că ei ar fi grăit mai pe scurt astfel:

    „Cei prinși au fost lăsați acolo, aducem doar pe cei neprinși”.

    Nici unul dintre cei de față nefiind în stare să dezlege ghicitoarea, copiii vestiră că s-au dus la pescuit, dar n-au putut prinde nimic și că, odată ajunși la țărm, s-au despăducheat: firește, au rămas pe loc păduchii pe care i-au prins, dar cei care au izbutit să le scape vin împreună cu ei.

    Cînd auzi una ca asta, Homer recită aceste versuri:

    „Văd că aveți, de bună seamă, același sînge cu strămoșii

    Ce nu aveau moșii întinse, nici turme mari foind pe pașiști”.

    [Ios fiind o insuliță, nu putea avea nici moșii întinse, nici turme mari, nota trad.] 

XXXVI. Răpus de boală, Homer își sfîrși zilele în Ios, dar nu din pricină că n-a știut să dezlege ghicitoarea copiilor de pescari, așa cum cred unii autori, ci datorită răului care-l mistuia. După ce a închis ochii pe vecie, a fost înmormîntat pe țărmul insulei de către tovarășii lui de drum și de către orășenii care avuseseră prilejul să stea de vorbă cu el.

    Mult mai tîrziu, după ce epopeile s-au răspîndit pretutindeni, stîrnind admirația tuturor, locuitorii din Ios i-au săpat pe mormînt un epitaf care nu aparține lui Homer [în Întrecerea dintre Homer și Hesiod epitaful este atribuit lui Homer, nota trad.]:

    Aici țărîna tăinuiește sub ea un creștet fără seamăn,

    Al celui care a fost aedul eroilor: Homer divinul.

[...] 

Homer, Imnuri, Războiul șoarecilor cu broaștele, bpt, ed. Minerva, 1971, pag.232-233.

Barca lui Ulise

Athena Parthenos(Varvakeios),Fidias-438î.e.n.

    A doua zi cînd se iviră zorii
Trandafirii, Ulise-și puse straiul
Și-și trase mantia pe el. Zeița
Se învăscu în haină mare, albă
Și gingașă, subțire; se încinse
C-un brîu frumos de aur și-o maramă
Își potrivi pe cap, iar după asta
Se îngriji de drumul lui Ulise.
Îi dete dar un lung topor de-aramă
Cu două ascuțișuri, c-o mîndrețe
De coadă de măslin vîrtos legată,
Ușor de mînuit. Apoi o bardă
Cu lemnul bine lustruit și-l duse
La capătul ostrovului, pe unde
Erau copaci mai mari, arini, plopii
Și brazii nalți pînă la cer, cu trunchiul
Uscat de tot, călit de multă vreme,
O cherestea ușoară la plutire.


     Zeița, după ce-i arătă locul
Cu arborii cei mari, se-ntoarse-acasă.
El începu să taie-atunci, și lucrul
Degrabă-l mîntui. Cu totul zece
Copaci trînti pe jos și cu toporul
Îi ciopli și-i netezi cu barda
Ca meșter și-i obli cu ciripia.
Într-ast-aduse sfredele zeița.
Și grinzile le sfredeli el toate,
Le potrivi pe urmă laolaltă
Și  le-nnădi cu scoabe și cătușe.
Pe cît un maistru rotunjește fundul
Unei corăbii largi de marfă, atîta
De largă-și face și Ulise pluta.
Pe deși diregi așază podul cîrmei,
Îl pardosește bine cu lungi scînduri,
Cioplește un catarg cu care-mbină,
Aninătoarea de vintrele albe,
Și-i face-o cîrmă plutei ca s-o mîne
Și cu împletitură de răchită
O-împrejmuie de-a lungul și de-a latul
Ca stăvilar de valuri. Dup-aceea
El grămădește-n fund povară multă.

Homer, Odiseea, Cîntul 5, 301-341

Una din bărcile lui Ulise

O linie frântă, infinită, ce pare că nu se închide niciodată, ce evadează uneori pentru a descrie geometric și insulele, definește litoralul Greciei. Pe plajele atât de diferite, niciodată la fel, fie că sunt în insule, sau pe continent, întâlnim bărci eșuate; părăsite. Eu le-aș numi pe toate ca fiind bărcile lui Ulise.


Nu pot descrie părăsirea sau depărtarea mai bine decât privind o barcă eșuată, în mintea mea se naște atunci fuga, căutarea mijloacelor de-a evada. În fața mea am doar barca lui Ulise, acum orice prilej pentru a da gândului dorință rămâne închis. Orbecăiala într-o lume străină, lipsită de trecut, înghețată într-un prezent continuu, pune stăpânire pe conștientul meu. Ating nisipul decolorat de soare, picioarele căutându-și un loc bun într-o poziției de start și rămân așa, doar încordarea ajunge și clipa a trecut.


Homer a simțit și el asta și s-a gândit să de-a un exemplu, l-a căutat și astfel l-a găsit pe Ulise, doar încordarea uneori ajunge, acea icneală neputincioasă a celui blocat, Homer ținut locului de cecitate, eu de-un contemporan perpetuu mincinos a dreptului uman de-a cunoaște. Când nu pricep nimic, mă încord, un arc în mintea mea se-ntinde și o săgeată zboară: mai moare un pețitor ce atenta la gândul meu liber. O clipă sunt liber, o clipă. Trebuie să-mi construiesc o barcă!

Ulise şi Nausicaa - Nichita Stănescu

http://www.mlahanas.de/Greeks/Mythology/OdysseusAndNausicaaValentinSerov.html

Nichita Stănescu a scris că:


“
A existat o teorie, de dată recentă, că Nausicaa, ar fi autoarea Odiseei. Probabil că teoria este eronată, dar ea, în orice caz, este interesantă prin aceea că propune asupra ideii de feminitate un punct mai nou de vedere, feminitatea ca putere de a percepe amănuntul, de a percepe amănunţit epicul, fundalurile lui.


Nausicaa este eterna adolescentă, ea reprezintă nedisimulat splendoarea ingenuităţii. A fi ingenuu înseamnă să crezi în moralitatea şi în puritatea ritualurilor, înseamnă să nu accepţi ritualul iubirii decît ca pe un destin pur, ca pe ceva ce se opune senzualităţii.


În acest caz senzualitatea devine simţ al observaţiei : fiind ridicată în zona eposului, sprijinit cu o mie de tentacule pe obiecte şi întîmplări amănunţite, transformate în nuclee şi electroni ai lumii sensibile.


Imaginea Nausicăi este prima imagine de adolescent şi de adolescenţă pe care ne-o oferă literatura lumii.


În mod simbolic primul adolescent reprezentat literar este o fată, Nausicaa, de neuitat, a sufletelor noastre. Foarte tîrziu va apare în literatură consemnată adolescenţa masculină. Tinerii efebi antici nu erau adolescenţi. Poate că Rimbaud a fost acela care a întruchipat ideea de adolescent. Este adolescenţa masculină de natură lirică, net diferenţiată, dar în deplină armonie cu adolescenţa feminină, epică, a Nausicăi. Epica este aceea care are un caracter inefabil, pentru că ea este un fenomen care se desfăşoară dintr-un punct spre altul, de la o cauză spre un efect. Traiectoria epicii este natural sinuoasă, între cauza iniţială şi efectul ultim survenind, în mod succesiv, noi cauze şi noi efecte, nedezvoltate, neîmplinite, adică survenind însăşi tribulaţia mişcării vii, încercînd să se supună unui sistem de referinţă dat. Inefabilul este însăşi epica, este însăşi eterna adolescentă, Nausicaa.


Deşi pare paradoxal, liricul nu este şi inefabil. Îndeobşte atitudinea lirică e o atitudine de exaltare a legii. Adică a cauzei, sau a efectului, adică a sistemului de referinţă existenţial.


Eternul adolescent Rimbaud, devenit el însuşi personaj creat de opera sa poetică, este un fapt tîrziu de psihologie şi tipologie a adolescenţei.


Dar adolescenţa masculină, lirică, adică exaltînd legea (negarea legii este ea însăşi o exaltare a legii) îşi are în mod ciudat rădăcina în cea mai frumoasă figură feminină a lumii antice, în Penelopa.


Penelopa nu este numai simbolul credinţei şi al loialităţii casnice, mai înainte de asta, este cea care îndeplineşte ritualul. Ea realizează ritualul dorit şi visat cu ingenuitate de către Nausicaa. Ea este cea care îndeplineşte legea, identificîndu-se cu însăşi legea. Penelopa nu are o “epică” psihologică sau de revelaţie, caracterul şi destinul ei sunt statice, pentru că destinul ei moral este plasat pe înseşi abscisa şi ordonata întîmplărilor. Ea asistă la întîmplări ; întîmplările se raportează la ea. Ea este punctul final al întîmplărilor. Atitudinea ei e o atitudine lirică. Penelopa întruchipează ideea de adolescentă masculină. Ea este mama eternului adolescent, de aceea statuaritatea ei e magică. De aceea reprezintă un punct fix al valorilor morale. Omul viu fiind Nausicaa, ea reprezintă tensiunea şi emoţia oricărui mare început. Şi nimic nu reprezintă mai plastic şi mai emoţionant existenţa, deci ideea de geneză, de început, de facere. Sîntem cu toţii îndrăgostiţi de Nausicaa, dar cu toţii vedem în ea şi dorim în ea o Penelopă.


1982
“ *
Homer în Cântul VI din Odiseea ne spune:




17 Se furişă zeiţa în iatacul
     Bogat-împodobit, unde-adormise
     Domniţa Nausicaa, deopotrivă
20 Cu zînele la chip şi la făptură;
     Cu ea dormeau, de-o parte şi de alta
     La uşă, două gingaşe-odăieşe
     De-o frumuseţe dată lor de Graţii.
     Închise-au fost lucioasele canaturi,
25 Dar zîna răzbătu uşor şi iute
     Ca o suflare pîn’ la patul fetei,
     La creştet îi stătu.


[...] Cîntul VII


625 Şi-l îmbrăcară cu manta şi haină.
       Ieşind din baie, el porni pe urmă
       Să meargă printre băutori la masă.
       Dar la usciorul sălii măiestrite,
       Oprindu-se, frumoasa Nausicaa
630 Se minuna cu ochii la Ulise
       Şi-aşa pe dînsu-l a grăi: “Străine,
       Să nu mă uiţi, că-ntîi şi-ntîi tu mie
       Îmi datorezi răsplata pentru viaţă.”
635 Viteazul îi răspunse: “Nausicaa,
       Odraslă a lui Alcinou măritul,
       Dea Dumnezeu s-ajung odat-acasă,
       Să văd şi ziua-aceea mult dorită,
       C-atunci şi-acolo pururea la tine
640 M-oi închina ca la dumnezeire,
       Căci tu de moarte m-ai scăpat, copilo”.
**

__________________________________________

*
Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism, 1985, pag.180
**
Homer, Odiseea, ed. Univers, 1979, Cântul VII, pag.153-154 şi Cântul VII, pag.201

Iliada mică - Lesches din Mitylene - Scutul lui Ahile

pentru George Geacăr

http://www.mlahanas.de/Greeks/Mythology/Achilles.html

     Faptele celor ce au luptat la Troia nu au fost descrise numai de Homer, merită să-l pomenim pe Lesches din Mitylene, cel care a scris Iliada mică.

     Sunt aceaşi eroi, aceaşi luptă,  acelaşi timp, diferă poate optica; drumul razei de lumină ce poate orbi sau dimpotrivă arăta mai uşor partea de adevăr în care ne simţim mulţumiţi.

     "Iliada mică" începe cu ceea ce neaşteptat am scrie noi în ziua de azi, prin asta am fi originali *, începe cu moartea lui Ahile.

     Ahile, fiul zeiţei Thetis, cea "cu picioarele de argint", scăldat în a fi nemuritor în apa ce străbate şi desparte Infernul de Lumea noastră, în fluviul Styx cum scriu anticii greci, ţinut doar de un călcâi pentru a nu se îneca, prin asta a devenit inexpugnabil la orice armă ce l-ar putea străpunge, afară de acel călcâi. Ulterior pentru a da dinamică expresiei, călcâiul s-a transformat în tendon. Poezia eroică a versificat de fapt tendonul lui Ahile, prin aceasta pomenind de iuţeala, de statura atletică, de vitejia, de frumuseţea, de mândria, de orgoliul acestuia, pentru că este adevărat că la tendon, ca obiect de studiu anatomic, stau o mulţime de epitete la coadă.

     Ahile moare datorită lui Apollo, acesta îndreaptă săgeata trasă de Paris, săgeată otrăvită de Herakles în sângele Hydrei de la Lerna, săgeată ajunsă pe căi nebănuite în cetatea Troiei. Apollo de fapt n-a demonstrat nimic, lui Ahile îi era prezis că va muri, soarta spun unii, destinul scriu alţii; pentru că el s-a dus la război, altfel cine ştie! Apollo (Loxias) ştia asta înainte, este ireductibil gândul de a face ştiind că acţiunea a avut loc deja în mintea ta; ăsta-i mitul grec.

     Nu mai pomenesc de felul cum Ahile, conducătorul mirmidonilor, era prezent, teutonii s-ar simţi păcăliţi, iar mai târziu cuirasierii călare, au încercat să-l imite. În Atelierele Timpului, Hefaistos şi sclavii săi, au conceput armura şi scutul trupului ce nu cunoştea moarte loviturilor date de muritori. În felul acesta cunoaştem pleonasmul intangibilităţii, să fii apărat de zei, dar să porţi scut, oare pentru călcâi sau tendon au fost toate acestea?!

     Ahile moare, lovit de săgeată, jos, acolo unde-l doare cel mai tare; să vezi asta ar fi sfârşitul lumii, lumea care trebuie să moară, cataclismul în care eroul moare devine discordie pentru cele următoare.

Legendele Olimpului, Eroii, de Alexandru Mitru

     Aiax (Ajax) de la Salamina ridică trupul greu, încărcat de armură, al lui Ahile. Ulise în faţa lui apără retragerea. Troienii ar fi vrut în răzbunarea lui Hector să posede trupul lui Ahile.

În tabără, în faţa trupului viteazului, neînduplecatului Ahile, se dispută cine preia din armele sale, cel mai viteaz, cel mai aproape, cel mai tare... 

"Aias şi Odiseu aveau păreri opuse în ceea ce priveşte întîietatea lor în vitejie, aşa cum spune autorul Iliadei mici. Nestor i-a sfătuit atunci pe greci să trimită cîţiva oameni de-ai lor sub zidurile Troiei, ca să tragă cu urechea la spusele vrăjmaşilor despre bărbăţia celor doi eroi. Trimişii grecilor auziră cum se contraziceau nişte fetişcane, dintre care una susţinea că Aiax e cu mult mai curajos decît Odiseu, prin următoarele cuvinte:

          Căci Aiax a săltat pe umăr, scoţîndu-l din vîltoarea

                                                                                   luptei

          Pe-Ahile, faptă nedorită şi de divinul Odiseu.

     Îmboldită de Atena, o altă fetişcană i-a răspuns astfel:

          Ce spui ? Ce tot înşirui acolo cuvinte fără nici o noimă ?

          Chiar şi femeia duce-n cârcă povara pusă de bărbat,

          Dar să se lupte nu-i în stare; şi-ar pierde cumpătu-n 

                                                                            război ! "

Homer, Imnuri - Războiul şoarecilor cu broaştele, BPT, Minerva, 1971, pag.192-193

     Aiax, într-un fel neîndreptăţit, se sinucide, faptă relatată şi în Iliada lui Homer, eroul care se sinucide, unde am mai citit eu asta? Yukio Mishima ? 

     Merită să mai pomenesc; pentru că de fapt în asta constă toată căutarea noastră, că grecii în cunoaşterea lor au surprins umorul, epigrama cum scriu ei:

Epigrame inspirate de poemele homerice

VI. Scutul lui Ahile (IX, 115)

Vestitul scut al lui Ahile ce-a supt din sângele 

                                                       lui Hector

L-a dobîndit de la danai Ulise, părtinit de juzi.

Dar flota-i scufundînd, noianul i l-a răpit

                                                   şi spre mormîntul

Lui Aias valul l-a purtat, ci spre Itaca nicidecum!

Homer, Imnuri - Războiul şoarecilor cu broaştele, BPT, Minerva, 1971, pag.264

Unde greşesc profesorii...

Palatul lui Alcinou; Ulise participă la banchetul dat în onoarea sa, Demodoc, aedul regal cântă în versuri Războiul Troian, regele este cuprins de emoţie, totuşi privind la Ulise îşi dă cu părerea:

          Doar zeii vrur-aşa: ursiră moartea

          Vitejilor, ca-n urma lor să fie

          Un cîntec pentru cei care-or să vie.

Homer, Odiseea, Cântul VII, 787-789

"Ideea că nenumăratele jertfe umane din războiul Troiei n-ar fi avut alt scop decît naşterea unui cîntec pentru posteritate este unică în întreaga gîndire greacă şi nu a fost reluată de nimeni. Ea nu exprimă mentalitatea unui grec. Homer o pune în gura lui Alcinou, regele unui popor de oameni cinstiţi, dar trăind departe de lume, departe de cîmpurile de luptă, pasionat nu de faptele de vitejie, ci de cîntecele despre ele, cum arată marea lor preţuire pentru aezi. Avem de-a face aşadar cu un popor de consumatori, să folosim terminologia actuală, care au impresia că evenimentele au fost produse numai pentru ca ecoul lor să ajungă la ei în urechile posterităţii."

Homer, Odiseea, ed. Univers, 1979,

Traducere de George Murnu,

Studiu introductiv şi note de Adrian Pârvulescu, 

citatul este nota de la pag. 204

Numai peste 16 ani cu aprobarea părinţilor

"Zice şi lăncii dă zbor. Atena o-ndreaptă spre nasul,

Ochiul lui Pandoros. Trece puternică arma prin şirul

Dinţilor albi, îi seceră din rădăcină pe urmă

Limba şi tocmai în capul bărbiei răsare ţuguiul

Şi se prăvale din chelnă voinicul şi zornăie asupra-i 

Armele-i împodobite şi lucii; se sperie caii

Sprinteni şi fug, iar el moare şi-i seacă tăria vieţii."

Homer, Iliada, Cântul V, 285

__________________________________________
Chelnă este partea superioară a carului de luptă, acolo unde stă căruţaşul (vizitiul); cel ce mână carul.
Lancea este aruncată de Diomede după ce lancea lui Pandoros (vizitiul lui Eneas) se înfipse în scutul ridicat de el.
Înainte de aceasta Diomede zice către Eneas şi Pandoros:"Ţintă greşită ţi-a fost. Dar nu veţi avea voi astâmpăr, / Până ce unul din voi nu cade zdrobit", şi aruncă lancea!
Să fie asta o lecţie pentru realizatorii filmelor hard ?!

Un cer de fier sau de aramă

http://www.sacred-destinations.com/egypt/luxor-colossi-of-memnon.htm

citat

Se depuneau eforturi pentru a mă distra. Cîteva zile după sosirea la Teba, am aflat ca împărăteasa şi suita ei s-au dus de două ori pe jos pînă la picioarele Colosului lui Memnon, în speranţa de a auzi zgomotul misterios emis de piatră la răsăritul soarelui, fenomen celebru la care doresc să asiste toţi călătorii. Minunea nu se produsese; se credea în mod cu totul superstiţios că ea va avea loc în prezenţa mea. 

Am acceptat ca a doua zi să le însoţesc pe femei; toate mijloacele erau bune spre a scurta lungimea interminabilă a nopţilor de toamnă. În dimineaţa aceea, către ceasul al unsprezecelea, Euforion a intrat la mine să pună ulei în lampă şi să mă ajute să mă îmbrac. Am ieşit pe punte; cerul, încă în întregime întunecat, era într-adevăr cerul de bronz al poemelor homerice, indiferent la bucuriile şi suferinţele oamenilor. Trecuseră mai mult de douăzeci de zile de la întîmplarea aceea. Am luat loc în barcă; scurta călătorie n-a fost lipsită de ţipetele şi temerile femeilor.

Am fost lăsaţi pe ţărm nu departe de Colos. O fîşie de roz fad se lungea către Răsărit; începea încă o zi. Misteriosul sunet s-a produs de trei ori; zgomotul semăna cu cel făcut de ruperea corzii unui arc. Inepuizabila Iulia Balbilla dădu pe loc naştere unei serii de poeme. Femeile au pornit să viziteze templele; le-am întovarăşit o vreme de-a lungul zidurilor scrijelite cu hieroglife monotone. Eram strivit de figurile colosale ale regilor, toţi la fel, aşezaţi unul lîngă altul, sprijinindu-şi, în faţă, picioarele lungi şi plate; de blocurile inerte în care nu afli nimic din ceea ce pentru noi constituie viaţa, nici durerea, nici voluptatea, nici meditaţia care organizează lumea în jurul unui cap înclinat.

http://www.sacred-destinations.com/egypt/luxor-colossi-of-memnon.htm

Preoţii ce mă călăuzeau păreau aproape tot atît de neinformaţi ca şi mine despre aceste existenţe abolite; din cînd în cînd se înfiripa cîte o discuţie în jurul unui nume. Se ştia vag că fiecare dintre monarhi îşi moştenise regatul, îşi guvernase popoarele, îşi procrease urmaşul: nimic altceva nu rămăsese. Dinastiile acestea obscure coborau în timp mai departe decît Roma, mai departe ca Atena, mai departe decît ziua în care Ahile murise sub zidurile Troii, mai departe decît ciclul astronomic de cinci mii de ani calculat de Menon pentru Iulius Cezar. Simţindu-mă copleşit, am spus preoţilor să se retragă; m-am odihnit o vreme la umbra Colosului înainte de a mă urca în barcă.

Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, Cartea Românească,1983, pag.157

Atlas susţinea bolta cerească la anticii greci, în arcul ei zburau zeii. Calipso era fiica lui Atlas (după Homer) şi ea îl ţinea pe Ulise fără voia lui scrie în Odiseea (Cântul V, 206). Cerul vedea toate acestea şi numai ameninţarea lui Zeus face ca nimfa să-i dea drumul lui Ulise.

Cerul de aramă este o metaforă homerică, uranos polychalkos şi apare în Iliada, 5,504. 
Cerul de aramă este o metaforă care se aude minunat, dar se înţelege greu. Marquerite Yourcenar ajută spre trimiterea la poemele homerice; aici în schimb găsim şi cerul de fier (în Odiseea), metal care ne încurcă mai tare. Suportam parcă bronzul mai bine, aliaj moale, strălucitor când este prelucrat, mat şi închis în timp; fierul în schimb nu lasă decât impenetrabilitatea să ne acopere gândul.

Sidereon uranon, scrie Homer în Cântul XV, 437, expresie tradusă cu "pîn` la cer", notele lui Adrian Pârvulescu de la subsolul paginii din Odiseea încearcă oarecum împrăştierea misterului.

"« Pîn` la cer », textual «pînă la cerul de fier»; sidereon uranon. Expresia este probabil metaforică: cerul, adică zeii, stă împietrit ca fierul la nelegiurile peţitorilor, îi rabdă şi nu-i pedepseşte odată pentru tot ce au făcut. Interpretarea e sprijinită de utilizarea, în general metaforică, a fierului: un suflet nemilostiv e numit «de fier», sidereos (5,252), o inimă care a îndurat multe suferinţe e o inimă de fier (4, 405), o inimă care nu se lasă înduplecată este o inimă de fier, sidereion etor (Iliada, 24, 205) etc. Aşadar, cerul care rabdă ca ticăloşiile peţitorilor să crească ajungînd pînă la el, fără să le pedepsească, este un cer de fier. A lua expresia în sens propriu este probabil o profundă greşeală." (Homer, Odiseea, Univers, 1979, pag.358)

Sensul eliberării lui Ulise de sub farmecele nimfei Calipso, la porunca cerului (a lui Zeus) aici capătă sens, în final până şi zeii nu mai rabdă.

Ori tocmai că la Marguerite Yourcenar cerul de aramă este "indiferent la bucuriile şi suferintele oamenilor", asta pentru a da împăratului un discurs sacru. Cineva drag lui murise cu puţin timp înainte, felul revoltat în care este poziţionat nu este acela de cinic (Nero) sau stoic (Marc Aureliu), ci de liber-cugetător: când te copleşesc loviturile sorţii nu poţi decât să spui privind în sus: cer de aramă sau cer de fier.

Ulise răzbunătorul

Odiseea
Cîntul XXII

      Ulise-atunci se dezgoli de zdrenţe,
Sări pe pragu-nalt cu arc şi tolbă,
Turnă din tolbă-n faţă-i la picioare
Săgeţile-i şi tinerilor zise:
      „Acest necrîncen joc al nostru-i gata.
Acum căta-voi eu o altă ţintă,
La care nimeni n-a bătut, că poate
Voi izbuti, dacă mi-ajut-Apollon.”
      Aşa grăi şi aţinti săgeata
Spre Antinou. Acesta de pe masă
Lua mîndreţe de pocal de aur
Cu două toarte, dibuind cu mîna
Voind să bea. Nici nu-i trecu prin minte
Uciderea-i. Că cine putea oare
Să cugete că vrunul, cît de tare
În mijlocul mulţimii pe el singur
L-ar fi ajuns cu moarte-aşa de crudă?
Îl nimeri-n grumaz; săgeata-n carne-i
Trecu prin ceafa-i gingaşă, iar dînsul
Se răsturnă în lături şi pocalul
Din pumn i-alunecă, şiroi de sînge
Pe nări îl podidi, împinse masa
Departe cu picioarele izbind-o,
Bucatele pe jos se răvăşiră
Şi pîinea şi friptura se mînjiră.

Ulise îi omoară pe peţitori fără milă, în lipsa lui, aceştia – petrecând continuu în timpul în care el rătăcea departe şi bănuindu-l mort, i-au băut vinul, i-au mâncat caprele şi i-ai siluit servitoarele. Acum este vremea judecăţii, Ulise devine judecător şi are acest drept, oarecum divin, dacă prin perspectiva stăpânului casei, a ridicătorului de zid de apărare al familiei, el judecă şi împarte dreptatea în tot ceea ce este în împrejmuirea sa: cetatea sa.

Artistul care a creat gravura de mai sus se numeşte Gustav Benjamin Schwab. Echilibrul moral este aproape perfect; dacă împărţim desenul în două, partea stângă atârnă la fel cu cea dreaptă, momentul (braţul forţei x forţa) lui Ulise este egal cu a celor îngrămădiţi aproape de centru. Pentru cineva care nu ştie povestea, o clipă nu ar şti pe cine să declare învingător din această încăierare, privind mai bine n-ar şti nici după aceea. Moral, alături de Ulise sunt deja câţiva peţitori ucişi, sunt la picioarele sale, calcă chiar pe unul, de partea cealaltă, mai mulţi, dar îngroziţi. Cei care au rămas încearcă să dea o ripostă.

Ulise are o singură săgeată, dar nimeni nu vrea să piară acum. Gravorul nu-i arată faţa, intenţionat, scriu eu, pentru că putea să facă această scenă cu ochiul în partea cealaltă. Faţa lui Ulise este vizibilă numai în partea de sus, gura care trădează prea mult în mimica feţei este obturată de săgeată. Nu putem şti dacă Ulise rânjea sau avea gura deschisă, cred că nici artistul nu a reuşit să previzualizeze peste timp ce s-ar fi întâmplat cu gura lui Ulise, cum s-ar fi interpretat totul.

Sub cotul mâinii drepte, în încăperea alăturată vedem un copil, figura acestuia participă la îndoiala pe care o are privitorul; acesta este Telemah, fiul lui Ulise, a fost după ajutoare şi acum vine în sprijinul tatălui său. Nici el nu ştie deznodământul acestei lupte; luptă finală pentru casa lui Ulise, pentru moştenirea sa.

Gustav Benjamin Schwab a reuşit să redea bine detaliile, coloana masivă ce sprijină acoperişul nu este dreaptă, în spatele acesteia, în dreapta pe masă este un pocal, în dreptul uşii, tot tăiat în două, în contrastul de alb şi negru.

Scuturile apărătorilor sunt albe, un neadevăr ce stabileşte cauza luptei. Grecii antici aplicau pe scuturi scene mitologice, scene din viaţa reală a păstorilor, a agricultorilor, scene; aici sunt albe, identitatea scuturilor ar pune atunci la îndoială semnele ce le poartă, fiind albe, purtătorii lor nu fac parte dintr-o cauză dreaptă a acestei lupte.

Dacă privim picioarele personajelor, unghiul tibiilor acestora cu orizontala, vom vedea că şi ele echilibrează la fel forţele puse în luptă. În unghiuri, Ulise dă pe spate, ceilalţi cam vin peste el. Ar fi multe de scris, dar...

"Eu sunt propria mea memorie. Ceea ce este în mine, numai însumi şi deosebit de orice altceva, nu sînt nici înfăţişările mele, nici trupurile pe care le-am avut din copilăria de căpşună pînă la ciolanul de elefant şi nici vederile în ochi, egale, ale lumii. Ţin minte numai întîmplări. Ceea ce am învăţat şi ceea ce respect, - adică legile, nu sînt memorie şi nici amintire. Legea este prezentul perpetuu de care-mi atîrn întîmplările. Eu sînt propriile mele întîmplări." Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism, 1985, pag.242 mijloc

Cântul XXII din

Homer, Odiseea, ed. Univers, 1979, pag.480

imagine by:
http://ancienthistory.about.com/gi/o.htm?zi=1/XJ&zTi=1&sdn=ancienthistory&cdn=education&tm=35&f=10&tt=33&bt=1&bts=0&zu=http%3A//commons.wikimedia.org/wiki/File%3AOdysseus_from_Schwab_book_1.jpg

Arcul lui Ulise

...Şi urmărea cu ochii pe Ulise.

În vremea asta el umbla cu arcul,

Îl pipăia şi-l învârtea tot felul

Ca nu cumva în lipsa-i îndelungată

Să-i fi fost coarnele de carii mâncate.

Iar peţitorii se mirau, şi unul

Zicea privind la altul mai de-aproape;

"O fi meşter, priceput la arcuri..."

Peţitorii încă nu ştiau că omul din faţa lor, milogul, cerşetorul, este chiar Ulise.

Neputinţa masculină rezidă în întinderea arcului, cât de mult mai reuşeşte bărbatul să întindă arcul ?! Vine vremea când chiar întinsă coarda, săgeata nu mai nimereşte ţinta. Exemplul lui Homer în încercarea lui Ulise este moştenirea vânătorii, a tinereţii, a castităţii chiar: vânătoarea condusă de casta Artemis. O diferenţă se impune; în vremurile de astăzi, încercările la care este supus bărbatul ţin mai mult de ordin psihic, a te bătea pentru o femeie încearcă dezgustul majorităţii, violenţa fizică devine retrogradă, mai bine ieşi la manifestări proletcultiste şi ţipi până ţi se contractă vezica.

"Fight Club" ca film, ca şi roman; ca ultimatum dat bărbatului, figurează în preferinţa mea de-a demonstra decadenţa masculină. Mesajul terorist nu-l discut aici, nu-l politizez, uzanţele politicii n-au ce căuta între bărbat şi femeie, deşi este la modă: să şi-o tragă şi politic, nu numai fizic sau psihic.

Ulise nu doreşte să devină tânăr, doreşte să întindă arcul, reflexie peste secole în marii eroi ai omenirii.

Iar văicăreala mea este că vine iarna şi totul devine rece şi casant, imobil şi mat, întinzând şi peste mine teama că nu voi mai putea odată întinde arcul.

____________________________________________________

Homer, Odiseea, ed. Univers, 1979, pag. 478, Cântul XXI, 510-517

"Bărbaţii e porci, femeile e..."

Odiseea

Cîntul X

335 

"Iar Circe le-aruncă atunci nutreţul,

Grămezi de jir, de ghindă şi de coarne,

Mîncare-obişnuită pentru porcii

Culcaţi pe jos. Iar Evriloh, dând fuga,

Se-ntoarse la corabie să spuie..."

nota:

"Transformarea în porci a camarazilor lui Ulise întăreşte ideea sugerată de comentatori că Circe este simbolul voluptăţii şi că metamorfoza animală căreia îi sunt supuşi figurează condiţia fiinţelor subjugate voluptăţii. Heraclit retorul (Alleg. hom., 72) consideră că băutura preparată de Circe simbolizează voluptatea."

În acest Cânt X din Odiseea, Ulise şi tovarăşii săi ajung pe insula vrăjitoarei Circe. Neştiind unde sunt, se alcătuieşte un grup de cercetarea care nu se mai întoarce; doar într-un târziu apare Evriloh, chiar conducătorul numit, care avertizându-l pe Ulise asupra grozăviei pe care o trăise, doreşte să părăsească împreună locul cât mai repede.

Ulise:

364

"Aşa grăi. Eu atârnai de umăr

O spadă mare în argint ţintată,

De-aceea şi luai cu mine arcul

Şi repede-l grăbii să mă conducă

Pe acelaşi drum. El mi-apucă genunchii

Cu mîinile-amîndouă şi de mine

Se tot ruga şi-mi cuvînta cu vaiet..."

nota:

"Ţinuta războinică în care se pregăteşte să se ducă Ulise este desigur simbolică, pentru că din relatarea lui Evriloh nu reieşea că ar exista vreo oştire care să-l ameninţe. Sabia, ca simbol al raţiunii şi al cuvîntului, este un motiv cu circulaţie în literaturile vechi (cf. Apoc., 19,15). Prin urmare Ulise îşi reactivează toate armele intelectuale, pentru a scăpa curselor care-l aşteaptă. Vom vedea însă că nu e de ajuns."

 ...

Ulise ajunge să-şi vadă tovarăşii neîntorşi găsind drumul singur, dar odată ajuns acolo zeul Hermes îl întîmpină:

392

"Nenorocitule, unde umbli singur,

Neştiutor de ţară, prin coclauri?

Că soţii tăi de -aici, din casa Circei,

Închişi au fost şi stau acum cu porcii

În staul bine-mprejmuit. Ori poate

Tu mergi să-i scoţi? Nu crede că de-acolo

Te-ntorci napoi; pierdut vei fi cu dînşii..."

nota:

"Cu porcii, în original "ca porcii" hoste syes. Prin urmare camarazii lui Ulise nu sînt porci, ci ca nişte porci. Comparaţia ne arată că întreaga lor metamorfoză e alegorică. Ei sînt porci numai prin felul lor de viaţă pe care o duc"

Homer, Odiseea, Traducere de George Murnu, Studiu introductiv şi note de Adrian Pârvulescu, Editura Univers, 1979, pag.240-242