Într-o scrisoare adresată unui prieten intim, Doamna M îi împărtăşeşte acestuia una din experienţele ei sentimentale. Perioada întâmplărilor poate fi datată în măsura anilor în care renumitul sculptor N vizita siturile arheologice din Peloponez, sunt de fapt anii în care, printr-o coincidenţă cei doi s-au întâlnit. Verile deosebit de lungi, extrem de călduroase i-au unit pe cei doi în lungi călătorii pedestre, de la Argos la Micene, de la Epidaur la Troizena şi de aceea scrisoarea, deosebit de lungă, conţine farmecul aparte a unor depărtări apropiate, a prezenţei imediate, a jurnalului istoric prezent.
"În mijlocul drumului, în umbra unor chiparoşi imenşi, într-o tăcere încercuită doar de un vânt calm ce aducea mirosul smochinelor preacoapte, cu un iz puţin dulceag, mi-a cuprins mijlocul şi stând aşa în spatele meu, strângându-mă cu putere, privind peste umărul meu drept mi-a şoptit că este îndrăgostit de mine".
Scrisoarea, după data poştei, evocă aceste evenimente la zeci de ani după petrecerea lor, de aceea se crede că rândurile acestea sunt de fapt copiate din jurnalul ei de călătorie - astăzi pierdut, pe care scriitoarea l-a ţinut în acei ani.
"La Troizena, în umbra turnului spart, rămăşiţă reconstruită a ceea ce a fost odată căminul lui Teseu, mi-a povestit de Agias din aceste locuri. Agias sau Hagias care a scris înaintea lui Homer se pare, marea epopee a reîntoarcerii eroilor de la Troia; Nostoi, şi unde în aceste cânturi lipseşte Ulise, el este singurul neîntors.
Într-o clipă, cerul se dezbrăcă de nori şi soarele potoli marea, vântul încetă deplin.
O rândunică cu aripile ca un bumerang, risipea în stânga şi în dreapta traiectoriile ei circulare.
« Pot afirma că Agias a scris Întoarcerea nebănuind unde-i Ulise, cei zece ani pe care acesta i-a petrecut pe mare au fost prea lungi pentru viaţa lui, sigur a murit înainte ca Ulise să ajungă înapoi, la Ithaca »
Atunci, într-un regret enorm, ce venea dintr-o adâncime a sufletului pe care nu aveam de unde să o cunosc, şi-a aplecat capul în poala mea, căci noi ne odihneam pe marginea unui zid privind marea".
Valoarea acestei scrisori, alături de celelalte se dovedeşte a fi mai uşor de perceput, aici rândurile concise exprimă o mare durere lăuntrică; aflată, descoperită, uimită chiar, de acei ani de călătorie pe care Doamna M i-a petrecut cu sculptorul N, ani de cunoaştere şi de înţelegere profundă a initimităţii caracterului uman masculin.
"Scriind aceste rânduri doresc doar să dizolv un mit contemporan care s-a strecurat în creaţia marelui sculptor N, şi ceea ce s-a întâmplat cu adevărat atunci nu a fost dragostea lui faţă de mine, nu pe mine mă iubea, ci locurile, stâncile, ruinele, nisipul şi marea, soarele şi norii, şi ar fi atâtea de enumerat. Am învăţat atunci că bărbatul iubeşte locul, mai mult ca femeia şi că iubire are un sens mult mai larg; este adevărat că la noi cele care avem copii, iubire inundă maternul ce vine asupra lor. Dar şi aşa fără copii, ne este atât de greu să înţelegem că se poate iubi o simplă piatră."
Dar poate că iubește mai mult persoana care se potrivește perfect pe acea piatră, în acel loc, printre acele stânci care îi redau lui libertatea sublimă. Nu e vorba de a iubi o simplă piatră, ci de a iubi acea piatră într-o anumită lumină...
RăspundețiȘtergereNu sunt neapărat romantică, doar cred că nu suntem plini iubind doar o parte... Acelei pietre i se dă viață...
Indiferent de lumină sau amintire, iubeşti piatra aceea pentru ce înseamnă ea-piatra în acel loc.
RăspundețiȘtergereSunt puţine locuri în lume unde se poate simţi asta, dar există.
Aici nu-i loc de altceva decât de ceea ce-ţi poate spune istoria întreagă a locului, cazul de faţă duce prin locul său la o întreagă epopee trecută. (Ştiu că-i cam greu, de aceea se şi termină ideea aşa)