Tragicele

Am coborât la Pizza Hut, ne-am strecurat la masa aceea din colţ, de unde se vede totul, dar pe care chelnerii o evită şi asta nu din rea voinţă, ci din cauza unghiului în care ea este ascunsă. Aproape de noi, audibil de aproape, aproape cum şoapta devine vorbă, la mese lipite, aproape zece tinere sărbătoreau. M-am uitat la veselia lor tăcută, politicoasă, imaginată doar în mintea lor, cele aproape zece tinere m-au întristat. Erau corporatistele de la marile complexe de contabilitate şi expertiză financiar-contabilă, audit şi consultanţă fiscală, îmbrăcate după mintea celui ce pierde vremea în a separa orzul de grâu pentru gâşte, cu feţe lipsite de vlagă, pentru că rujul şi fondul de ten aplicat cu măiestrie nu face parte din parabola vieţii lor, nu ştiau să râdă, ci doar icneau ca nişte biete capre astupându-şi gura cu şerveţele imaculate, maculându-le aşa.

De la masa mea, mi-a devenit incredibil de aproape să aud cum încă debitul şi creditul, contul de activ şi cel de pasiv străbătea prin conversaţiile lor, cum veniturile şi cheltuielile, alte conturi, ocupau toată discuţia lor; corporatistele, urâte prin dorinţa lor de a fi aşa îşi continuau serviciul şi aici, la această sărbătoare a uneia dintre ele.

N-am ezitat să mă uit la ele cu luare-aminte, pieziş, şi am dat de ochi opaci, ca ai peştilor presaţi de adâncimea acvatică, fără nici o urmă de feminitate, dar plini de un feminism prost emancipat.