Glaukopidis

http://zixthgrade.edublogs.org/2009/03/24/this-week-in-zixth-grade-16/

      Există priviri ale păsărilor, ale animalelor sălbatice, care ascund în spatele oglindirii irisului lor o căldură pe care noi oamenii, în grabă, o numim umană. Poate mai nimerit ar fi fost să-i spunem supraumană; asta din cauză că nu pricepem, oricare ar fi ipotezele, ele se dovedesc a fi concluzii nedemonstrabile -deci peste puterile noastre şi putem să mai subliniem că este supraumană, pentru că uitând mitologia, ancestralitatea, noi facem din neînţelegere un deziderat sălbatic, distrugător, asta ne plasează mai jos în privinţa naturii şi a locuitorilor ei.

         Privirea animalică poartă în ea şi o semnătură paraumană, efortul comun de supravieţuire şi selecţie pe această planetă. În ambele cazuri, anticii greci vedeau adâncimile cu care zeii îi scrutau.

În cazul bufniţei, această privire scrutătoare se numeşte glaukopidis, şi este privirea Atenei, pe care Homer o întrebuinţează ori de câte ori trebuie ca ocheanul divin să protejeze. La sfârşitul cântul II din Odiseea, "Minerva este cu ochi strălucitori", care văd prin noapte încotro merge corabia. Cultul lui Homer pentru ochii Atenei, fac ca glaukopidis, care înseamnă în traducere "cu ochi de cucuvea" să fie printre primele metafore cu caracter divin.

       În Cântul XV (385), "Minerva, vînt prielnic le trimise", aici ea fiind "Zâna cu ochi lucii" în traducerea lui Murnu, glaukopidis din nou în text. Oricare ar putea fi interpretările, cred că privirea, indiferent de provenienţa lor, induce cel mai mare efort de înţelegere. Ni se pare simplu, priviţi portrete, timpul va trece atât de repede privindu-le, încât minutele par subdimensionate.