Poezia lui Nichita Stănescu

Omul care știe tot

Vremea porumbeilor cu inele trecute peste picior, în care erau ascunse bilețele, a trecut.
Vremea zborurilor nocturne de lungă durată a apus.
Vremea celor puțini nu mai există.

Omul-spion știe tot, porumbeii vin și-i șoptesc cele văzute, cele auzite.
Există o forfotă mare la picioarele lui, și fiecare, după importanță, reușește să-i ciripească la ureche marile secrete ale lumii. Apoi, fiecare coboară și-și primește tainul.

Seara, când porumbeii se ascund prin poduri, omul-spion se întoarce acasă. De sub pat scoate un magnetofon Maiak cu bandă Orwo și șoptește la microfon tot ceea ce i s-a părut important în ziua respectivă. Dimineața, în drumul său spre piață, trimite un colet prin poștă. Face lucrul acesta de peste treizeci de ani.

În partea cealaltă a lumii, Marele Scriitor ascultă îngândurat cum se-nvârte lumea, cum scârțâie angrenajul. Decantează totul în mintea sa, trage un pui de somn și-apoi scrie. Expediază la rândul său ideile celor mari puternici și mai bogați oameni din lume, care la rândul lor alertează armata de economiști, sociologi, filosofi, antropologi etc. Se scrie mult în lumea asta și porumbeii știu să citească încă de pe vremea lui Homer.
Cât de mult ne învârtim și noi asemeni porumbeilor.

Maestrul Anonim

China 2061
Munții Tian Șan trec de 6000 de metri.
S-a descoperit de aproape zece ani corpul lui Kong Fu Zi (Confucius).
Qui-Gon Jinn a fost clonat deja.
Sun Tzu a ajuns la ediția a XC-a în limba mandarină.
Madame Butterfly a fost dovedită spioană chineză.
China trece la alfabetul latin.
Kung-Fu Panda trăiește și dă lecții de arte marțiale.
Distanța Paris-Beijing este parcursă de trenuri ultrarapide în 10 ore.
Prima colonie de pe Marte se numește Mao.
Populația Chinei trece de 3 miliarde.

În acest context de maximă amplitudine culturală și economică, China nu-și găsește relaxarea. Populația este majoritar săracă, cei care fac parte din clasa mijlocie, datorează acest lucru celor cinci generații din trecut, care au reușit să plătească ipotecile imobiliare. Țara vibrează și conducătorii uniți caută o rezolvare a acestui tremolo uman.

Într-un templu din Tibet a fost descoperit un Maestru al Tăcerilor Interioare, o sectă interzisă încă de pe vremea comuniștilor înflăcărați și bănuită a fi dispărută. Dar, acest maestru ne dovedește că tăcerea este mai tare ca oțelul, după cum el însuși s-a exprimat în fața reporterilor în număr de 10.000 care au venit să-l interogheze și să-l întrebe o mulțime de lucruri. Cert este că Maestrul nu-și mai aduce aminte de numele său și nici de faptul că ar face parte din vreo sectă dispărută.

În fața unei asemeni minuni nu mai contează amănuntele; un test Quickadn a dovedit că Maestrul are vârsta matusalemică de 455 de ani, față de media de 150 de ani este într-adevăr o mare diferență. O echipă universitară de câteva sute de persoane au încercat să-i descopere numele în Marile Arhive din Orașul Interzis, cu ocazia aceasta s-a cumpărat la kg toată arhiva Vaticanului și s-au mai alocat încă cinci mii de cercetători.

Maestrul a răspuns calm și înțelept la o seamă de întrebări, cum ar fi: „Ce este o floare?”, „Ce este aerul?” sau „De ce omul gândește?” Răspunsurile transmise pe toate canalele au creat pe loc un pelerinaj din toată lumea de aproximativ două miliarde de oameni. Vârful Kailash a devenit peste noapte supermetropolă de corturi. Autoritățile s-au alertat și în trei videoconferințetreiD, au rezolvat problema: ultimul Maestru al Tăcerilor Interioare, va fi mutat.

Mutarea a fost cel mai simplu lucru, orașul ce s-a construit special pentru Maestru a durat câțiva ani, în timpul acesta Maestrul a dormit. Noul înființat departament din cadrul Ministerului Culturii a avut timp berechet pentru a formula câteva întrebări care prin răspunsurile lor, vor rezolva toate probleme Chinei (clivajele socio-umane cum se exprima un antropolog local).

Când Maestrul a fost trezit, totul era gata sau cel puțin așa au crezut conducătorii proiectului. Ajuns în curtea uriașă a unui templu modern, Maestrul a țipat:
„- Templul meu!!!”

Trei elicoptere au fost mutate rapid de la minele de suprafață aflate în Mongolia Superioară, le-au fost înlăturate forezele și înlocuite cu platforme gonflabile umplute cu heliu. Șase mine de cobalt au fost închise în Tibet și minerii translocați pe Kailash, unde au săpat sub templul Maestrului, au introdus platformele și templul s-a ridicat în ceruri datorită numai lui Buddha.

Maestrul a dormit în templul său și când a ieșit afară a țipat:
„- Apa mea!!”
Elicopterele s-au întors înapoi și au cărat cele aproape cinci zeci de mii de metri cubi de apă pe care lacul aflat în apropiere le avea. În timp ce Maestrul dormea din nou, un lac s-a ivit în mijlocul orașului, este adevărat că s-au dărâmat zece hoteluri de șapte stele, dar parcările subterane au ajutat mult. În același timp, stânca a fost decopertată în adâncime de doi metri și mutată sub templu, astfel încât Maestrul să nu-și mai dea seama bine că nu se află pe munte.

Când s-a trezit Maestrul și a ieșit afară repede, s-a uitat în sus și a țipat:
„Cerul meu!”
Medicul curant a fost în apropiere și repede a reușit să-i facă o injecție și Maestrul a adormit din nou.
Avioane de luptă ultramoderne au tăiat cerul deasupra vârfului Kailash pe șaizeci de kilometri pătrați până în stratosferă: cerul a fost mutat.

În acest timp poporul chinez se foia asemeni unei pisici, bucuria acestei leni metafizice în așteptarea cuvintelor Maestrului, bucura pe conducători. Nimeni nu mai muncea și nimeni nu mai cerea nimic, s-a umblat la rezerve, s-au adus și cele de pe Lună, s-a calculat că încă doi ani Maestrul trebuie să le dea ceva de lucru, altfel o iau de la început și:

Munții Tian Șan vor trece de 8000 de metri.
Se va descoperi al doilea corp al lui Kong Fu Zi (Confucius).
Darth Maul va fi clonat.
Sun Tzu v-a ajunge la ediția a CC-a în limba latină.
Madame Butterfly v-a fi dovedită sora Matei Hari.
China va trece la alfabetul chirilic.
Kung-Fu Panda va trăi încă și dă lecții de pictură, împreună cu Tai Lung.
Distanța Paris-Beijing va fi parcursă de trenuri ultrarapide în 4 ore.
Prima colonie de pe Venus se va numi Mao-Mao.
Populația Chinei va trece de 5 miliarde.

Ora exactă a tragediilor

Panglica timpului actual

Se taie o parte dintr-o panglică, se pune un ceas pe ea, apoi se urmărește drumul timpului de-a lungul traiectoriei Möbius. Ceasul va apărea la fiecare trecere arătând o fracțiune din timp. Pentru că acea fracțiune este nedefinită și irațională, oamenii au aproximat trecerea cam la a treizecea parte dintr-o secundă, este timpul în care ochiul sesizează mișcarea, într-un timp mai mic, ochiul aproximează doar. Ceea ce se întâmplă în timpii foarte mici, abia acum se descoperă, lumea de până acum era foarte strâmtă. Și pentru a fi mai înțeleși, trebuie să pomenim de două mari tragedii ce-au zguduit lumea la începuturile ei: răpirea Corei-Persefona și ratarea aducerii din lumea morților de către Orfeu a iubitei sale Euridice. În aceste evenimente divine, ce nu au deloc legătură cu oamenii, timpul a fost zguduit și omul a început să clipească.

Koe - komunitarul

Koe merge spre garaj

Acum câteva zile, într-o seară pe când ploua cu găleata și ningea cu lopata, căci era o lapoviță lipicioasă ca de halviță, m-am întâlnit cu Koe (numele mi-a venit mai târziu în minte). Ud și rupt în gură de foame m-a acostat la umbra unui stâlp de iluminat public.

- Hei amice, uită-te numai puțin la mine...

M-am uitat împrejurul meu și n-am văzut nimic, de după stâlp apăru un cap de câine.

- Eu sunt, ai nevoie cumva de un însoțitor?

M-am uitat fix la câine și n-am spus nimic. Apoi m-am întors:

- Vino acum, ce stai!

Koe doarme în garaj

Bineînțeles că acasă n-a crezut nimeni nimic din cele povestite. Dar ce contează, Koe era în curte. S-a culcat în fața bucătăriei, sub acoperișul de vară - acoperiș ce nu lasă lumina și căldura aprigă să cuprindă masa de prânz. Noaptea ninsoarea s-a întețit, așa că i-am deschis garajul. N-a intrat imediat, dimineața l-am găsit acolo.

Koe aleargă

În noaptea următoare am stat puțin de vorbă:

- Mi-au tăiat boașele, m-au capsat, m-au însemnat, viață de câine.
- Pot să-ți spun Koe?
- Poți, da de ce?
- Pentru că te determină, îmi pare că numele ăsta își înfățișează viața. În primul rând arăți ca litera „K”, dar scrisă de mână și întoarsă...
- Am priceput, nu mai continua, lasă-mă să mă gândesc doar la asta, la viața mea.
- Koe !
- ...
- Noapte bună!
- Sal' tare stăpâne.

O zeiță a coborât de pe Acropole

Cu patru luni înainte de sfârșitul lumii

Zeița coboară cu pași largi pe Propilaya. Sus, în marea îmbulzeală, nimeni nu părea că pricepe ceva. Ochii ei sunt precum rochia și rochia precum azurul. Zeița este plictisită. Un Canon și-un Iphone în mâna stângă, obiecte atârnate, ochii, spre unghiile din mâna stângă: „Muritorii ăștia!”

Sandalele o trădează, nu sunt Gucci, nu sunt nici măcar din China. Glezna groasă amintește de Gigantomahie, de luptă, de sprijinul pe care tibia îl dă lăncii, de aruncare.

Zeița vine la vale, ochii privesc în lungul suliței. Enceladus cade străpuns. Acum orbitează pe Saturn, lângă el altă victimă, alt satelit; Mimas.

Ce știm noi în afară de orbite, de ochi ce privesc bănuitori; că totul n-ar fi adevărat!
„Eu sunt adevărul și viața!”
Care din ele a mai rămas?
Am primit astăzi o veste, că transcedem și m-am bucurat. Am răspuns veștii că suntem încă în „căutarea tatălui”, asta nu era de la mine, ci de la Parmenide. Îmi place că i-am dat de gândit, nu că el m-a răscolit. :)

P.S. Am uitat de ochelari; erau Ray-Ban.
P.P.S. Mi-am amintit și de Badea Cârțan.

Alaltăieri, azi, acum (varianta umană)

Alaltăieri paznicul sosi cu întârziere la cafea. Intra în schimb la ora 8 dimineața, dar de obicei ne întâlneam cu el la 7 și-un pic. Veni agitat și pricina ne-o împărtăși imediat. Se îndrăgostise.

Fiecare dintre noi se priviră câteva secunde, apoi icnirăm împreună, cei care pufniră chiar se înecaseră. Dar paznicul, care era mult mai bătrân ca noi, nu se supără, ba dimpotrivă, ne explică -cu prea multe amănunte, cât de frumoasă este tânăra din corpul de pază de la super-marketul din apropiere. Super-market abia deschis și care făcea o concurență bruscă magazinului de unde noi ne luam cornuri și lapte bătut.

Paznicul încercă să ne convingă și pe noi că tânăra l-a văzut și că intențiile lui sunt onorabile. Sigur că barba lui și hainele cam ponosite induc în eroare ceea ce are el cel mai presus, adică un suflet mare. El ar putea să-i ofere ce alții nu pot. Fiind așa de extaziat, nimeni dintre noi nu a încercat să-l corupă din visarea sa și să-l arunce puțin cu picioarele pe pământ.

Azi, după cele povestite -întâmplări ce ne mai tulbură monotonia activităților profesionale, paznicul veni frumos îmbrăcat, destul de bine tuns și chiar parfumat. Ne-a explicat repede că atunci când va ieși din schimb, se va duce la super-market pentru a o întâlni pe tânăra -într-un fel paznic ca și el. Nimeni n-a încercat să-i schimbe gândul și cred și acum că asta nu era treaba noastră.

Acum, când vrem să-l vedem pe paznic, mergem la spital. A fost găsit în parc bătut bine, se pare că va pierde un ochi. Inspectorul care a preluat cazul, după ce am dat declarații despre paznic, ne-a povestit că a fost bătut de niște persoane care l-au acuzat de hărțuire sexuală asupra unei tinere. Erau de fapt frații fetei de care ne povestise chiar paznicul.

Alaltăieri, azi, acum

În viața unei plante, evenimentele se derulează mult mai repede decât ne vine să credem. Este natural să fie așa, având în vedere longevitatea noastră uriașă față de a lor.

Sentimentul acela pe care ți-l dă o floare veștejită este comun, este prin simpla înțelegere că planta și-a îndeplinit rolul, cel frumos, estetic, și cel vegetal, întorcându-se în teluric. Este păcat să ții flori trecute, aspectul ce ține de ikebana este un alt subiect.

În virtutea unei atingeri lăsăm ca faptele să se deruleze, aș fi vrut să salvez florile punându-le la căldură, în vaza mea. Mentalitatea salvării; să găsești ceva și protejându-l să crezi că ai împlinit un scop.

Scopul observării, deus otiotus, abandonul intervenției în favoarea celebrării divinației, a faptului că prezicerea a fost corectă. Așa este, a doilea val de frig și ninsoare n-a fost ca primul. Acum parcă natura se răzbună, lipsește poezia, fantomaticul alb ce acoperă totul, pământul se vede, negrul se vede.

Ninge fără scop, este existența noastră, este repaosul neavenit, nechemat.
Stăm în casă și privim cum moare primăvara.

Dansul Casandrei

http://creoflick.net/creo/Artworks-by-Kassandra-524

Euripide, Troienele
[...]
„Din cort țîșnește Kasandra, dansînd violent. Ea poartă însemnele unei preotese a lui Appolon: crengi de dafin, panglici de lînă și, atîrnată la brîu, cheia templului. Închipuindu-și că ia parte la propria nuntă, ține în mîini torțe aprinse, pe care le agită.
 

Kasandra

Strofă
          Sus flacăra, sus! arat-o, ad-o!
          Iată, iată
          cum venerez lăcașul acesta divin;
          îl luminez cu văpăile torțelor.
          O rege Hymenaios!
          Fericit este mirele,
          fericită și eu, mireasa
          făgăduită să intru în patul regesc
          al lui Agamemnon!
          Hymen, o rege Hymenaios!
          Mamă, tu plîngi și suspini mereu
          pentru moartea părintelui meu
          și pentru patria noastră iubită.
          Dar iată chiar eu, la nunta mea,
          înălț vîlvătăile torțelor
          ce pîlpîie și strălucesc
          întru cinstirea ta, o Hymenaios,
          întru cinstirea ta, o Hekate,
          cum e-ndătinat să ardă lumina
          la cununia fecioarelor.

Antistrofă
          Saltă piciorul în aer, pornește, stîrnește dansul,
          euhan! euhoi!
          ca-n zilele preafericite
          ale lui Priamos, tatăl nostru.
          Dansul e sacru ; condu-l tu însuți,
          Phoibos, -prin curtea- templului tău, pe sub dafini,
          pentru a ta preoteasă.
          Hymen, O Hymen, Hymenaios!
          Nu fi mîhnită, mamă, prinde-te-n joc,          
          apleacă-te și răsucește-te,
          potrivește-ți cu mine pașii!
          Cîntați ≪Hymenaios, oh!≫,
          întîmpinați mireasa cu imne
          și chicote de bucurie!
          Haideți, fecioare troiene,
          purtînd minunate veșminte,
          cîntați-l pe soțul meu,
          pe cel hărăzit așternutului nunții mele!

Corifeul

Fiica ta, regină, are mintea rătăcită. Nu poți s-o potolești?
Altfel ajunge, dănțuind în tabăra dușmană.” *
[...]

***

Cetatea a căzut, focul o mistuie, printre ruine încă mai vezi oameni ce cotrobăie. O mare de corturi adăpostesc supraviețuitorii. Din când în când apare trimisul învingătorilor ca să-i anunțe ce vor face. Cei de sânge regal sunt împărțiți între căpeteniile ahee. Casandra va trece Egeea în barca lui Agamemnon, a devenit deja sclava lui personală. Casandra este preoteasa lui Phoibos (Apollo), are darul divinației, al prorocirii clare. Acum în dansul ei îl pomenește pe Hymen sau Hymenaios, fiul lui Dionysos și al Aphroditei, zeul căsătoriei și personificarea sărbătorii nunții. Acest zeu este invocat cu prilejul nunții de alaiul ce însoțea mireasa de la altarul vetrei părintești la altarul domestic al soțului. Imnul cântat se numea hymeneu.

În teatru, Hecuba (Hekabe) -mama, o vede pe Casandra ca o menadă (cuvânt derivat de la verbul maino- a înnebuni, a delira). Tot acest joc de cuvinte își are izvorul tot de la Apollo, care dăruindu-i Casandrei acest dar unic al divinației a dorit-o. Casandra a dorit să rămână castă și Zeul i-a întărit darul, astfel încât adevărurile ei să fie atât de puternice încât să nu o creadă nimeni. Astfel, ratându-și dragostea, Casandra visează să se mărite și se comportă asemeni unei bacante din alaiul lui Bacchus (Bakchos). Însăși numele zeului invocat are pentru noi o rezonanță clară a fecioriei ei.

Casandra dansează cu torțele în mână, ele trebuie să stea vertical în timpul dansului, altfel blasfemia poate cuprinde gestul ei. Dansul este sacru, Casandra este purtătoarea sacrului, are cheia templului și darul apolinic. Dar în același timp se comportă ca o bacantă al lui Dionysos și-l cheamă pe zeul fiul al Aphroditei. Casandra atinge extazul și vede viitorul, recită viitorul. Nu poate să fie crezută nici acum, verbul ei sare anii, chiar zece și mai mulți, astfel că învingătorii de azi sunt învinșii de mâine. Mai mult, o invocă și pe Hekate, zeița triformis, cea care deține magia neagră, cea care mânuiește torța.

Mai târziu cu câteva zile, Agamemnon o târâie spre corabie, ea privește deja un om mort. Când ajunge la Mycenae (Mycene) soața lui, Klytaimnestra (Clitemnestra) aruncă un năvod asupra lui în timp ce făcea baie. Apoi, în trupul amestecat în funii înfinge cuțite lungi împreună cu Egist, vărul lui Agamemnon, amantul Klytaimnestrei. Tot puțin mai târziu, este ucisă și Casandra, care nevăzând nimic nu poate fi martor ostil. Numai că pe Casandra o credeau grecii și chiar nu puneau la îndoială nimic din spusele ei, ori în cazul de față numai moartea o putea face să tacă, ceea ce nici zeii nu reușiseră.

Mă mai întorc o clipă la dansul ei, la rotirea flăcărilor ce stăteau în picioare în mâinile ei, la cheia ce bătea pe pântecele ei asemeni unei inimi. A unei inimi de copil.

________________________
*Euripide, Teatru complet, Gunivas, 2005, pag.968-969, notele 133-140, pag.1240.

Dorința nomadă

„Asculți vuietul mării care începe să crească. Străina aceasta este aici, în pat, la locul ei, în balta albă a cearceafurilor albe. Tot acest alb face ca forma ei să fie mai întunecată, mai evidentă decât o evidență animală brusc abandonată de viață, decât evidența morții.”

Marguerite Duras, Maladia morții

La ora 8 fix, dimineața, când se deschide super-market-ul, cafeneaua din interior -prin barmanul care așteaptă, primește scrisoarea pe care cineva -poate o singură dată în viață, o poate scrie. În scrisoare este voie să menționezi o singură dorință. Care îți va fi îndeplinită. A doua zi.

Obiceiul acesta durează de cel puțin două secole și nici o tehnologie sau birocrație, doctrină sau primărie, nu l-a putut da la o parte sau cel puțin defăima. Cafeneaua exista dinaintea construirii super-magazinului, și era de fapt o ceainărie. Vremurile s-au schimbat puțin și obiceiul de a bea ceai a fost luat de cel de a bea cafea, dar nu întru-totul. Se spune că înainte de ceainărie pe locul acela ar fi fost o bisericuță, în care un călugăr oficia nu numai slujbele, dar și primirea scrisorii. Există un zvon care ne amețește că înaintea bisericii ar fi fost un templu. Un templu închinat lui Ianus, dar mai înainte de acesta ar fi fost un altar închinat lui Hesus. Cine ştie ce poate a fost şi mai înainte.

Am primit un telefon scurt în după amiaza acestei zile care-mi transmitea dorința cafenelei de a-mi primi scrisoarea. Astfel am la dispoziție o noapte pentru a o scrie. N-am voie să întârzii nici măcar o secundă.


_____________________________________* Marguerite Duras, Maladia morții, ed. Univers, 2009,pag.30.

Acea mare Egee

Marea Egee la Rafina

Lord Byron, Insula

scurte fragmente
I,X
[...]
Pe val, departe, mai departe zboară
Spre golful lor de vis, a doua oară,
Spre țărmuri fără legi, unde, îndată,
Vrea fericiri nelegiuita ceată
Cu Zeea Firii, cu Femeia, unde
De fapte conștiința doar răspunde,
Și toți pămîntu-l stăpînesc, firește,
Și pîinea ca un fruct în arbori crelte,
Și nimeni nu-i stăpîn pe vreun coclaur,
Și nu-mbăta nici goana după aur
Cît nu le-au fost de Europa date
Noi obiceiuri, mai civilizate,
Lăsîndu-le, mai cu deosebire,
Și viciile ei drept moștenire.
[...]
II, II
Da, vom culege flori de pe mormînt;
Ca duhuri vom petrece-n crîngul sfînt;
Ne-om bălăci în val ce stă să fiarbă
Și-apoi, ne-om tolăni pe moale iarbă;
Și trupul umed și strălucitor
Ne-om unge cu ulei mirositor;
Și vom purta ghirlande vii de flori,
Crescute din trup dîrz de luptători.
[...]
II, V
E-un cîntec vechi ce morților, pe lume,
Le mai păstrează umbră de renume,
Căci n-au alt monument decît ce poate
Dura un cînt divin pe jumătate,
Ce-n sceptici ochi nu-i semn de veșnicie - 
Istoria topită-n armonie -
Ahile prunc, cu liră de centaur,
Pe dacăl să-l întreacă-n cînt de aur,
Căci versul simplu de baladă veche,
Sunat din stînci și valuri la ureche,
Ori pe un mal de rîu clipocitor,
Ori din ecou, prin munți, cu-alean și dor,
E mai puternic minții și simțirii
Decît orice columnă-a Cuceririi;
Și-ndeamnă, cînd hieroglifa-i trudă,
Studenți la reverii, de-o să-l audă;
Iar peste tomuri de istorii, terne,
Pămîntul reavăn al Simțirii-așterne;
Vers primitiv, dar bun să-l mai alinte
Pe-un singuratic viking prin cuvinte;
Vers încă viu în locuri depărtate,
Țări nedistruse, „necivilizate”.
Ce poate, șlefuită, poezia,
Decît ca inima s-o miște și ea?
[...] *

Asemeni unei fotografii, în care mișcarea nu apare, mirosul nici măcar, surdă fiind, amintirea încercă greu gândul că ceea ce vezi -acum cu ochii minții, ar putea fi adevărat.
Am făcut ca imaginea să se miște, am putea să-i punem și sonorul, dar cu mirosul cum rămâne?

Încă mai țin minte că era un vânt puternic, se auzea cum plesneau steagurile, cum dangăt făceau bărcile în port - sunete de clopot răbufnit. Din larg un vuiet avertiza pe fiecare trecător, nisipul se ridica și el în zbor.

Sigur a fost așa?
Pe cine înșel eu?!

* Byron, Poezia 2, ed. Univers, 1986, pag. 386,387, 389.

Priorități

În primăvara ce are să vină în grădina mea apar prioritățile naturii: în prim plan; lalele ce se descoperă datorită frunzelor devenite scuturi masai, apoi narcisele; suple ca fasciile, în spate; rostopasca, liniștită acoperită de frunze asemeni țestoaselor.

Priorități? Frumosul, aleanul, vindecătorul. Vânătorul, agricultorul, magul. Modelul, artistul, geniul.
Sărim repede de la cel ce va să vină din cel ce a venit. Cuprindem repede cele văzute cu cele amintite.
Stăruim într-o singură lumină. Citim de fiecare dată ultimul rând scris. Prin asta nici o evadare nu este dorită. Nu reușim să trecem repede de la pământ, la aer, la lună. Avem nevoie de zei, ei ne ajută să facem saltul, să sărim, să devenim.

Nebunul lui Nietzsche

International Herald Tribune - 20-21 august 2011, pag.18-19

≪Nebunul — N-aţi auzit de acel nebun care ziua în amiaza mare aprinsese un felinar şi alerga prin piaţă strigând neîncetat: „Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!"
Cum acolo se aflau mulţi care nu credeau în Dumnezeu, fu întâmpinat cu hohote de râs.
Oare s-a pierdut? spuse unul.
S-a rătăcit ca un copil? spuse altul.
Sau stă ascuns?
Se teme de noi?
S-a urcat pe o corabie? A emigrat? — strigau şi râdeau cu toţii.

Nebunul sări drept în mijlocul lor şi îi străpunse cu privirea.
 „Unde a plecat Dumnezeu? strigă el.
Am să vă spun eu! Noi l-am ucis — voi şi eu!
Noi toţi suntem ucigaşii lui! Dar cum am făcut asta?
Cum am putut să bem marea?
Cine ne-a dat buretele pentru a șterge întregul orizont?
Ce-am făcut când am desprins pământul acesta din lanțurile soarelui său?
Încotro se îndreaptă acum? Încotro ne îndreptăm noi? Departe de toţi sorii?
Nu ne prăbuşim fără încetare?
Înapoi, într-o parte, înainte, în toate părţile?
Mai există oare un sus şi un jos? Nu rătăcim ca printr-un neant nesfârșit?
Nu ne adie golul în faţă? Nu s-a făcut mai frig?
Nu vine mereu noaptea şi încă mai multă noapte?
Nu auzim încă nimic din gălăgia cioclilor care-l îngroapă pe Dumnezeu?
Nu simţim încă nimic din mirosul putrezirii divine? — şi zeii putrezesc!
Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Şi noi l-am ucis!
Cum să ne consolăm, noi, ucigaşii ucigaşilor?

Cel mai sfânt şi mai puternic din tot ce-a avut lumea până acum şi-a pierdut sângele sub cuţitele noastre — cine ne spală de acest sânge?
Cu ce apă ne-am putea curăţa? Ce ispăşiri, ce jocuri sfinte va trebui să inventăm?
Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mare pentru noi?
Nu trebuie să devenim noi înşine zei pentru a părea cel puţin demni de ea?
Faptă mai mare nu a existat niciodată — şi oricine se va naşte după noi va pătrunde, datorită acestei fapte, într-o istorie mai înaltă decât a fost toată istoria de până acum!"

Nebunul tăcu şi-şi privi din nou ascultătorii: — şi ei tăceau, privindu-l cu uimire.
La urmă el îşi azvârli felinarul pe jos, astfel încât se sparse în bucăţi şi se stinse.
„Vin prea devreme, spuse apoi, nu mi-a sosit încă timpul.
Această faptă uriaşă mai este încă pe drum şi umblă — nu a pătruns încă pînă în auzul oamenilor.
Fulgerul şi tunetul au nevoie de timp, lumina stelelor are nevoie de timp, faptele au nevoie de timp, chiar şi după ce au fost înfăptuite, pentru a fi văzute şi auzite. Această faptă le este încă mai depărtată decât cele mai depărtate stele — şi totuşi au făcut-o!"

— Se mai povesteşte că nebunul a pătruns în acea zi în mai multe biserici şi a intonat acolo al său Requiem aeternam deo. Scos afară şi cerându-i-se socoteală, a răspuns mereu doar atât:

„Ce mai sunt aceste biserici, dacă nu sunt criptele şi monumentele funerare ale lui Dumnezeu?"≫ 

Friedrich Nietzsche, Știința voioasă, Humanitas, 2006, pag.137-139.

Mâț sub tensiune

De la fereastră vedere spre gard

Vă rog să observați atent urechea stângă a acestui luptător felin ce mă spiona de multe zile. Restul imaginii face parte dintr-un suprarealism pur al curentului electric.

'Through a Liquid Mirror' - Photographs by Wayne Levin

Wayne Levin - Green Sea Turtle Over Moving Sand

http://www.waynelevinimages.com/
http://www.amazon.com/Through-Liquid-Mirror-Wayne-Levin/dp/0915013185

Umbra unui scaun

Ceea ce cauți ieri s-ar putea să găsești azi.
Asta nu pentru că timpul ți-a permis asta, ci pentru că pur și simplu ai căutat.


Scaunul l-am primit acum mult timp. Scaunul a ajuns la mine pentru a face loc într-o încăpere, într-o casă. Cu locul acela gol, rămas în urma lui, nu știu ce s-a întâmplat, în schimb, în lumina unui soare ce apune mi-am dat seama cât loc ocupă un scaun.

Dacă locul unui om este dat de mulțimea faptelor petrecute de el, atunci, pentru că sigur umbra unui om nu contează, locul unui scaun este dat de umbra sa.

Câștigă ceva scaunul dacă pe el stă un om? Nimic.
Pe scaun trebuie să stea o pisică. Pisica să toarcă nesimțit de mult, scaunul să doarmă, umbra să se-ntoarcă.

Din colecția de nori în așteptarea ninsorii

Norus fugaritus (din Est)

Norus incurcatus (din Vest)

Norus frontus (din Nord-Vest)

Există o politică a norilor, ea în mare se bazează pe vânt, adică se duc unde bate vântul.
Pentru a nu fi incompleți, amintim și de presiunea atmosferică, adică norii se lasă acolo unde vrea dânsa. Ați văzut nori lipiți de vreun perete? Nori care să se ascundă după ziduri, după ceva? A prins cineva vreun nor?
În dimineața aceasta am auzit că vine ninsoare din nou. O răzbunare perfidă a norilor.
Pozele sunt de ieri, cam la aceeași oră de azi.

12 - doișpe , douășpe

http://www.rattlesnake.com/

≪         - Cel puţin! Numai că, scumpe tovarăşe de la Paris, fă ceva pe toate astea.
           - Cum să fac?
           - Ei na, cum? răspunse Ostap. Cum se făcea înainte de epoca materialismului istoric. Nu ne alegem cu nimic.
           - Cum adică?
           - Uite cum. Cîte scaune erau'?
           - Douăsprezece! Garnitura din salon. 
           - Ei, probabil că garnitura dumitale din salon a ars demult prin cine ştie ce sobe.≫ * 

 *****
≪         De statistică nu te poţi ascunde nicăieri. Ea nu numai că posedă date precise cu privire la numărul de dentişti, de mezelării, de seringi, de portari, de regizori de cinema, de prostituate, de acoperişuri de stuf şi de văduve, de birjari şi clopote, care exista, dar ştie chiar şi cîţi statisticieni sînt în țară.

Un singur lucru nu ştie. Nu ştie cîte scaune sînt în U.R.S.S. Şi scaune sînt foarte multe... Ultimul recensămînt a stabilit că populaţia republicilor unioniale se cifrează la o sută patruzeci şi trei de milioane de oameni. Dacă lăsăm deoparte cele nouăzeci de milioane de țărani, care în locul scaunelor preferă lavițele, locurile de pe cuptor şi prispele, iar în Orient - covoarele roase şi rogojinile, tot mai rămîn vreo cincizeci de milioane de oameni, în gospodăriile cărora scaunele constituie obiecte de primă necesitate; dacă ținem seama însă, pe de altă parte, de erorile de calcul posibile şi de obiceiul anumitor cetăţeni ai Uniunii de a sta, cu ce nu spun, între două scaune, ceea ce eventual ar reduce cifra totală la jumătate, vom găsi că în țară trebuie să existe cel puţin douăzeci şi şase de milioane şi jumătate de scaune. Pentru mai multă exactitate, să mai tăiem şase milioane şi jumătate. Rămîn deci douăzeci de milioane, ceea ce, desigur, e o cifră minimă. Și în acest ocean de scaune de nuc, stejar, frasin, palisandru, mahon şi mesteacăn de Carelia, printre milioanele de scaune de brad şi pin, eroii romanului nostru trebuiau să găsească scaunul de nuc cu picioare curbate fabricat de Gambs, care ascundea în pîntecele său tapisat cu creton englezesc comorile doamnei Petuhova.≫ **

*****
≪         După calculele cercetătorilor, vocabularul lui William Shakespeare cuprinde douăsprezece mii de cuvinte.
Vocabularul negrilor din tribul de canibali Mumbo-Jumbo este alcătuit din trei sute de cuvinte.
Ellocika Şciukina se descurca foarte uşor cu treizeci. lată cuvintele, frazele şi interjecţiile alese de ea cu deosebită exigenţă din marea, bogata şi viguroasa limbă rusă:
1. Eşti un necioplit!
2. Ho-ho! (care poate exprima, în funcţie de împrejurări: ironie, uimire, entuziasm, ură, bucurie, dispreţ sau satisfacție).
3. Faimos!
4. Plicticos (se potriveşte la orfee. De pildă: „A venit plicticosul Petea", „E o vreme plicticoasă", „O întîmplare plicticoasă", „Un cotoi plicticos" etc.).
5. Vacs!
6. Catastrofă (catastrofal. De pildă, despre o întîlnire cu o bună cunoştintă: „Catastrofică întîlnire").
7. June (pentru toţi bărbaţii cunoscuţi, indiferent de vîrstă şi poziție socială).
8. Nu mă învăţa tu să trăiesc:
9. Ca pe un ţînc („L-am bătut ca pe un ţînc" - la joc de cărţi. „L-am repezit ca pe un ţînc" - după cît se pare, în discuţiile cu chiriașul principal).
10. F-F! (rostit ef-ef şi însemnînd şi fain, şi o frumusețe, şi formidabil, după cum era spus: cu un f, cu ff sau cu fff la urmă).
11. Grăsuţ sau drăguţ (pentru caracterizarea obiectelor însufleţite şi neînsufleţite).
12. Să luăm o birjă (se spune soţului).
13. Să luăm un taxi (se spune cunoştinţelor de sex masculin).
14. Eşti murdar de var pe spate (glumă).
15. Ei, nu zău!
16. Ulea (sufix alintător pentru orice nume. De pildă: Mişulea, Zinulea).
17. Oho! (exprimă ironie, uimire, entuziasm, ură, bucurie, dispreţ şi satisfacţie). 
Celelalte cuvinte, extrem de puţine, serveau ca verigă de legătură între Ellocika şi vînzătorii din magazinele universale. Dacă te uitai la fotografia Ellocikăi Şciukina atîrnată deasupra patului soţului ei - inginerul Emest Pavlovici Şciukin (una - pe față, cealaltă - de profil), vedeai numaidecît o frunte frumoasă, înaltă şi bombată, nişte ochi mari, umezi, cel mai drăguţ năsuc din gubernia Moscova şi o bărbie cu un mic benghi făcut cu tuş. Statura Ellocikăi măgulea bărbaţii. Ellocika era mărunţică, aşa încît şi bărbaţii cei mai prichindei arătau pe lîngă ea mari şi voinici. Cît despre semne particulare, n-avea şi se putea dispensa de ele, căci era o frumusețe pură.≫***

*****
≪         Marele maestru al combinaţiilor se găsea în situaţia unui jucător la ruletă care mizează exclusiv pe numere în plin, vrînd să cîştige dintr-o dată de treizeci şi şase de ori miza sa. Situaţia era şi mai proastă, căci cei doi asociați jucau la o ruletă la care unsprezece numere din douăsprezece erau zero. În afară de asta, al doisprezecelea număr dispăruse din cîmpul lor vizual, aflîndu-se dracu' știe unde şi poate că tocmai în el zăcea ascuns miraculosul cîştig. Şirul acestor gînduri amare îi fu întrerupt de venirea directorului general. Ostap îi aruncă o simplă privire şi se simţi cuprins de o senzaţie neplăcută.≫ *V

 *****

După acest șir de fragmente din marea epopee a scaunelor, se trage repede o singură concluzie; n-au fost douăsprezece munci ale unui singur om, ci au fost doisprezece oameni care fiecare au înfăptuit una dintre aceste pedepse, pentru înțelegerea publicului toți s-au unit într-unul singur numit apoi Herakles (Hercule). Acestuia din urmă i s-au pus în spate toate onorurile. Nici măcar Isus nu a fost singur, el a avut doisprezece sosii, de aceea ubicuitatea sa se află în Evanghelii, care la rândul lor sunt incomplete și ca număr, dar și ca fapte. Fiecare dintre apostoli a plecat în lume cu povestea sa, la urmă au rămas numai cele comune, așa cum este necesar dealtfel.

Astăzi, o știre, apare la rândul ei în diferite ipostaze și nuanțări. Evenimentul este relatat până la diluare, dacă este important, dacă nu, se diluează singur.
Acum, ca un eveniment personal, mă voi duce să caut un scaun.

_______________

Ilf și Petrov, Douăsprezece scaune, Rao, 2002, pag. 55; pag. 160-161; pag. 231-232; pag. 270-271.

Vin berzele - bubuie mugurii

O flotilă de berze a trecut pe deasupra, până să le iau la ochi, erau departe.
În schimb, pentru a nu trece timpul degeaba, am văzut mugurii de cais care stau să explodeze.

Agonie și extaz sau dorul cunoașterii

http://www.friendsofart.net/en/art/michelangelo-buonarroti/leda-and-the-swan

Trei fragmente din cartea lui Irving Stone pentru cei ce nu vor să meargă la Muzeul Antipa (!)

„          - De fiecare dată cînd dalta lovește marmura, sfărâmă cristalele. Un cristal sfărîmat e un cristal mort. Cristalele moarte aduc ruina sculpturii. Trebuie să înveți să cioplești blocurile mari fără să zdrobești cristalele.
           - Cînd voi reuși asta?
           - Mai tîrziu.
Bertoldo îi vorbi [lui Michelangelo n.m.] despre bulele de aer care fac ca marmura să se desprindă în bucăți sau să se macine din pricina intemperiilor. Ele nu pot fi văzute din afară și trebuie să ajungi să știi cînd se găsesc înlăuntrul pietrei. Ca la alegerea unui măr; poți să-ți dai seama că e bun, pentru că se bombează în afară, spre spațiu, într-o formă sănătoasă, pe cînd un măr putred tinde să fie concav, de parcă ar fi strivit de spațiu.
           - Marmura e ca omul; trebuie să cunoști bine ce ascunde pe dinăuntru, înainte de a porni la treabă. Dacă în tine există bule de aer ascunse, atunci îmi pierd timpul degeaba.” *

_____________________

„Michelangelo își trecu degetul mare peste blocul de marmură, descriind linia unei siluete.

            ≪Marmura≫ provine din cuvîntul grecesc care înseamnă ≪piatră strălucitoare≫. Așa strălucea și blocul lui în lumina soarelui de dimineață, în timp ce-l înălța vertical pe bancul de lemn și privea la luciul datorat luminii ce pătrundea suprafața, fiind apoi reflectată de fațetele cristalelor aflate mai în adîncime. În timpul celor cîteva luni petrecute în apropierea blocului, îl studiase sub toate luminile, din toate unghiurile, în toate variațiile de căldură și frig. Ajunsese cu încetul să-i înțeleagă esența, nu cioplindu-l cu dalta, ci cu puterea percepției, pînă cînd se încredință că-i pătrunse fiecare strat, fiecare cristal, cunoscînd astfel și căile de-a face marmura să redea aidoma formele pe care  gândea să le obțină. Bertoldo spunea că formele trebuiau mai întîi descătușate, înainte de ale desăvîrși. Dar marmura conține mii și mii de forme; dacă n-ar fi așa, ar însemna ca toți sculptorii să cioplească la fel.
           Luă ciocanul și subbia și începu să-și croiască drum, cu colpo vivo, lovitura vie, urmînd aceeași direcție, într-un singur elan.” **

_____________________

„          Pe la ora 11 se sculă, își îmbrăcă pe furiș pantofii, calze, cămașa și mantia călduroasă și, cu picioarele încă moi, ca de rahitic, porni spre Santo Spirito.
           Nu găsi nici un cadavru în camera mortuară. Nici în noaptea următoare. Cele două zile îi lăsaseră timp să se înzdrăvenească. În cea de-a treia noapte, găsi din nou pe masa de scînduri un corp învelit în giulgiul răsucit.
           Al doilea cadavru era al unui bărbat mai în vîrstă, cu pete de barbă albă pe o față mare, roșie, cu pielea tăbăcită și cu țesutul de sub piele de culoarea marmurii. De data asta, mînui cuțitul cu mai multă siguranță, deschizînd pîntecele printr-o tăietură dibace, apoi, slujindu-se de mîna stîngă ca de o pîrghie, desfăcu toracele, care trosni ca un lemn uscat și rămase prins numai de claviculă. Luă lumînarea și apropie flacăra; avea pentru prima oară o vedere de ansamblu. Văzu ceva roșu-pal, ca o rețea, dintr-un țesut solid, și înțelesese că sînt plămînii. Această rețea avea un înveliș negru -auzise că așa se întîmplă la țesătorii de lînă.
           Apăsă plămînul din curiozitate; un șuierat izbucni pe gura cadavrului. Înspăimîntat, scăpă lumînarea din mînă. Din fericire, nu se stinse. Cînd își recăpătă stăpînirea de sine, ridică lumînarea de jos și pricepu că apăsînd plămînul silise aerul, rămas înăuntru să iasă afară. Pentru prima oară, înțelesese ce este respirația; văzînd, simțind și auzind legătura dintre plămîni și gură, descoperise ce urmare are asupra întregului corp.

           După ce dădu plămînul la o parte, zări o masă de culoare roșu-închis; desigur, trebuie să fie inima. Era acoperită cu o pieliță lucioasă. Tăind ici-colo, descoperi că tot țesutul era legat de o formă asemănătoare unui măr, aproape liberă în piept, prinsă doar de capătul de sus.
           - S-o scot?” ***

Irving Stone, Agonie și extaz, ed. Meridiane, 1971, * pag.158; ** pag.198; *** pag. 286-287.

Oglinda nașterii noastre

?

Intuitiv scriu că totu-i doi, alții spun că-i numai unul.
Dacă-i doi atunci este voie să fie și trei, și patru ...
Dacă-i numai unul, atunci am dat-o pe brazdă, căci al doilea este o minciună.
Este minciună și al treilea și al patrulea, și tot așa.
Așa am rezolvat lumea în patru leme.

Spre munte - greșeli inerente în ale urcatului pe munte

Dovada că nu trăim în lumi paralele

Astăzi, Parcul Dendrologic Bazoș, județul Timiș

Hotel Tendai - terasa cerului

„- Ce merite am dobândit răspândind Legea cea Bună?

l-a întrebat blajinul împărat Wu,

mare ocrotitor al budismului,

pe călugărul Bodhi-dharma,

fondatorul școlii zen în China.

- Nici unul, a răspuns patriarhul.

- Atunci care este primul principiu al Doctrinei sacre?

- Nici unul: nimic nu e sacru.

- Atunci de ce te-ai înfățișat în fața Noastră?

- Habar n-am!”

Nicolas Bouvier, Cronică japoneză *

          În noaptea inaugurării hotelului, oaspeții, invitații, personalul și mai ales cei care participară la proiectarea și construcția acestuia, au fost mușcați de cel mai îngrozitor ger din ultimii zeci de ani.
În mijlocul unui viscol, ce se anunțase cu câteva zile în urmă, hotelul părea inexpugnabil și totuși, odată cu orele de noapte ce treceau, câte ceva, ici colo, începea să se dea de-a dura. Cuprins de-un tremur, aveam impresia că mă aflu pe un imens cargobot în mijlocul unui ocean înghețat, de parcă lucru acesta nu s-ar mai fi întâmplat.

          Sala de primire, de la parter, deveni repede un patinoar. Ușa de la intrare a trebuit în final baricadată, căci nu se mai putea închide normal. Lucrul acesta s-a întâmplat în urma nenumăratelor ieșiri și intrări, fiecare nebăgând de seamă stratul de gheață ce creștea pe balamale și în jurul ușii.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul.” **

          Dar vântul, oricât de jalnic suna, sunetul muzicii reușea să-l acopere și petrecerea începu chiar mai devreme. Singurii care n-au răspuns chemării erau fochiștii ce aveau grijă de cazanele de termoficare de la subsol. Când am văzut grozăvia cu care se confruntau, am realizat pe ce bombă dansam.
          Toate scuzele și bâlbâielile organizatorilor se estompau în fața belșugului de băutură, a mâncării mai puțin. Dar cui îi ardea de mâncare atunci când focul iscat dinăuntru te purta prin tot hotelul asemeni valului pe care nici o insulă nu-l oprește.
          M-am aflat din întâmplare în sânul acestor evenimente, iar povestea mea va fi trunchiată și repezită, lungul șir de întâmplări ar fi infinit de povestit. Noaptea devenea nesfârșită.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul.
          Iese din teatru cu privirea lui crudă...”

          Acum privind în urmă, nu reușesc să prind acel extaz, acea stare pe care nu numai eu am găsit-o sau nu numai mie mi-a fost dăruită.
          Primul accident s-a întâmplat cu liftul. Camera liftului -în care avem motorul principal, scripeții și frânele de tambur, a înghețat, vântul a spart geamurile mici -niște ochiuri de lumină, a spulberat orice obiect aparent și a introdus zăpada. Astfel, câțiva oameni, câteva perechi au rămas blocate între etaje. Au supraviețuit multe ore numai datorită faptului că hornul liftului era paralel cu hornurile de evacuare ce porneau din subsol și care asigurau tirajul pentru centrala termică.
          Când s-a reușit să se deschidă ușile, alarma abia s-a auzit, nimeni nu mai era în cabina liftului. Unul dintre directorii hotelului și-a luat promisiunea că până dimineață îi va găsi pe cei care au luat liftul ultima oară. De atunci liftul nu a mai fost folosit. Scările.
          Cel care a proiectat scările și cu care m-am întreținut îndelung la un pahar de vin fiert (sau poate mai multe), mi-a explicat că le-a conceput astfel încât ele să fie urcate ușor cu clăparii de schi, în cazul în care liftul suferea reparații. În schimb așa, scările, având înălțimea mică-ntre trepte (și distanța mare) obosea repede orice om încălțat normal. Oricum, dintr-o dată, casa scărilor a deveni un loc de întâlnire, unde, între etaje, în punctele de belvedere, se trăgeau lungi partide de amor. Afară frigul mistuitor, la zece milimetri focul arzător. Am văzut palmele lipite de geamul securizat în interior și umbra ce se forma în jurul lor, privirea lacomă din exterior.
          Următorul accident a avut loc undeva la mezanin, unde presiunea prea mare a apei calde din bucătărie a spart una din țevile ce treceau prin zid. Cei de jos au explicat faptul că nu s-a reușit o echilibrare termică a apei ce trebuia să ducă spre calorifere cu apa menajeră, având în vedere frigul de afară. Cert este că am rămas fără apă caldă. Accesul la dușuri este interzis.
          Al treilea accident și ultimul pomenit, a avut loc în afara hotelului, undeva în vale, lucrul acesta l-am aflat prin telefon; a căzut rețeaua electrică, undeva pe versantul sudic, pe drumul de acces, un stâlp a căzut. Firele nu s-ar fi rupt, dar în căderea sa, stâlpul a antrenat și câțiva brazi cu care împreună s-au mototolit la vale înfășurându-se în cupru.
          Grupul electrogen a fost pornit, dar pentru economie, vom merge cu lumini puține, pentru ca muzica să se audă în tot hotelul. Această hotărâre a fost primită cu aplauze și strigăte de bucurie. Dezmățul abia acum poate să înceapă.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul.
          Iese din teatru cu privirea lui crudă,
             figura compusă din smalțuri, zgarda de câine, ...”

          Am privit tot timpul lumina ca fiind ceea ce pacea și liniștea trebuie să domine, să unească, să desăvârșească. Ori acum în întuneric, în ritmul unei muzici din ce în ce mai domoale, am regăsit liniștea unei zile mari pline de soare pe o plajă largă, nisipoasă, lipsită de animație, de oameni, de zgomot. Marea plată, asemeni unui scut lăsat pe câmpul de bătălie, reușea să adoarmă orice nor la periferia ei. Liniștea se instaură și datorită orelor înaintate în noapte, ore pe care acum nu le mai puteai ghici, pentru că erau ori foarte mari, ori foarte mici, am colindat etajele sonore datorită muzicii, care prin difuzoarele aflate în preajma liftului, reușeau să sonorizeze tot nivelul.
          Pe scări m-am întâlnit cu o necunoscută care încerca să coboare cu pași mai mărunți decât treptele, avea în mersul ei, umbra unui dans necunoscut. Am ocolit-o repede și-am urcat mai sus. În dreptul ușii următorului etaj, pe coridor, cineva citea la lumina unei lanterne, în spatele ei, am citit în gând odată cu ea:

„...Poate fiindcă dorea să descopere țara strămoșilor săi, și mai ales fiindcă auzise vorbindu-se de o nouă școală budistă apărută în China: cea a Terasei cerului (Tiantai în chineză, Tendai în japoneză). Maeștrii acestei învățături susțineau „contrar a ceea ce se spunea la Nara de peste o sută de ani - că fiecare ființă, chiar și neînsuflețită, poartă în ea natura lui Buddha, adică posedă o șansă, fie ea infimă, de-a ajunge într-o bună zi la Iluminație sau, pentru a folosi termenii care nu mai erau filosofici, ci religioși, de care se foloseau cu plăcere călugării extrem orientali, de a-și obține mântuirea.” ***

          Era o doamnă, impecabil îmbrăcată, care afișa o totală indiferență citind în holul întunecat. În fotoliul larg, având o masă rotundă foarte aproape, unde în mijlocul ei o lumânare reușea să trezească umbre largi pe pereții înconjurători, doamna nici nu băgă de seamă când am stat și am trecut pe lângă ea.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul. 
           Iese din teatru cu privirea lui crudă,
           figura compusă din smalțuri, zgarda de câine, corsajul de smaralde,
           egreta din vârful capului.”

          Am găsit ușor camera și fără să vreau mi-am întors privirea la doamna ce stătea impasibilă la începutul holului, părea de ceară, imobilă, în lumina lumânării, apoi am intrat. O căldură umedă, stătută, îmi invadă nările. Odată cu băutura din capul meu, se instală și vertijul, m-am întins în pat. Nu știu cât am dormit, m-a trezit un zgomot metalic, o lovitură casantă. Oglinda din baie se sparse, am auzit-o mai apoi, un ciob ajunse în hol și se uita la mine, clipea la mine. Muzica se auzea din nou, dar nu cred că se oprise, numai acum o sesizam, era ceva tânguitor și brusc mi-am amintit de Orfeu. Am ieșit repede pe coridor, doamna era tot acolo, m-am proptit în spatele ei și-am citit din nou:

          „În ajunul spectacolului, Marcel Herrand a vrut să repetăm piesa. Au venit toți la mine, în strada d'Anjou, și am repetat în vestibul. Herrand tocmai terminase de spus: „Cu aceste mănuși vei trece prin oglinzi ca prin apă”, când am auzit, venind dinspre fundul apartamentului, o pocnitură urmată de un zgomot infernal. Din oglinda înaltă aflată într-o toaletă nu mai rămăsese decât rama. Oglinda zăcea pe podea, pulverizată în mii de fărâme.” *V

          Am fugit din nou spre camera mea de hotel și-am intrat repede spre baie, un glas mă opri. Îmi spunea să am grijă pe un calc. Avea dreptate. Când m-am uitat pe jos, în jurul meu, împrejurul meu, largi curbe greblate de nisip dezvoltau un spațiu plan, în care ici colo vedeam câte-o piatră mai mare sau mai mică. Glasul îmi porunci din nou să stau pe loc și eu stăteam, nu mă mișcam de pe piatra mea. La o distanță apreciabilă pentru a recunoaște fața unui om, un japonez îmi făcea semne disperate cu un băț. A înțeles că nu mă voi mișca de acolo. „Cum am ajuns aici?” l-am întrebat. A înțeles din nou și mi-a spus -căci mi-am dat seama că el vorbea, că din greșeală. Dar că lucrurile acestea se vor repara, dar că trebuie să stau acolo.

          Mi-am amintit că în fuga mea, iar mi-am întors privirea în spate și ceea ce ar fi trebuit atunci să mă avertizeze -fiind prea preocupat cu fuga, era lumânarea care era la fel de înaltă ca prima dată. Hopa! Sunt din nou în cameră, oglinda este la locul ei, doamna cititoare nu. Holul este pustiu, cobor treptele și dau de tânăra care exersează pași de dans între etaje. Aș vrea să o întreb ceva, dar nu mă bagă în seamă, așa că abandonez ideea și mă dau la vale, după încă un etaj, dau tot de ea, era chiar să dau bine peste ea. Sunt atent ce face, cred că cântă de fapt, utilizând treptele drept clape de pian. „Ce faci aici?” Se oprește, mă privește și-mi spune: „Exersez!”
          Pentru a nu mă mai întâlni cu ea, ies în primul hol pentru a coborî pe celelalte scări aflate la capătul din dreapta al coridorului. Aici nu-i liniște, cupluri stau agățate de uși, voci stridente și râsete vin din camere, măcar este la fel de întuneric. Mă feresc de câteva persoane și ajung dincolo. Scările acestea sunt parte din zidul vestic al hotelului și aici este foarte frig. Sunt învelite doar cu niște geamuri. Mă uit prin ele și văd stelele. Vântul a încetat, s-a instalat gerul. Cred că este foarte frig afară, căci aici treptele sunt înghețate și alunecoase. Sigur că am alunecat și eu. Abia m-am ținut de balustradă și totuși am luat-o la vale. Nici nu mai țin minte dacă eram beat -din cauza asta oi fi căzut, sau cel care proiectase scările s-a jucat puțin cu geometria. Cădeam spre capul scărilor, de fapt urcam împins parcă de-o forță nevăzută. Am gândit imediat că cineva nu mă lasă să cobor. Repede m-am agățat de ușă și-am pătruns în hol. Eram înapoi. Vedeam bine mijlocul holului; doamna era la locul ei, la fel și lumânarea. Probabil că datorită acelei lumânări țepene mi-am dat seama de locul unde mă aflu. Mă tenta să văd ce mai citește doamna, dar mă tenta să văd ce este în camera mea. Așa că fiind aceasta mai aproape, am intrat. Un glas mi-a spus din nou să am grijă pe unde calc. Am închis ochii și mă așteptam din nou să văd acel soare japonez, acel nisip japonez și acel călugăr japonez. Un tip mi-a băgat lanterna în ochi și mi-a zis că voi plăti oglinda. M-am enervat și l-am luat de mână dorind să-l pun să citească și el ceva, dar în fața liftului nu mai era nimeni. L-am târât pe scări pentru a-l izbi de tânăra dansatoare, ne-am trezit la parter, în mijlocul unui dezmăț total. Am fost controlat și mi-au luat sticla din buzunar.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul. 
           Iese din teatru cu privirea lui crudă,
           figura compusă din smalțuri, zgarda de câine, corsajul de smaralde,
           egreta din vârful capului.
           Trena lui regală târâie după ea ochii mulțimii cu gura căscată.”

         Este adevărat că devenisem caraghios. Electricianul -tipul cu lanterna, povestea acum ce-i povestisem eu pe hol și pe scări. Este adevărat că ne oprisem chiar vreo zece minute pentru a-l face să înțeleagă că ce spun eu este adevărat. Lumea râdea de se prăpădea.

         Mi-am pus un pahar cu apă și-am plecat din nou spre scări. Un prieten chiar mi-a făcut cu ochiul, mi-a arătat degetul mare, este OK!
         Dimineața când m-am trezit, căldura nu mai mergea, avusese loc o explozie jos la cazane, erau și victime, nu mai știu dacă murise cineva. Directorul hotelului povestise mai târziu că unul din fochiști delira și povestea despre cum el ara nisipul cu o greblă sub un soare orbitor și că explozia nu a fost atât de mare datorită faptului că cel care a stat acolo unde trebuia nu s-a mișcat.

         Hotelul s-a închis în anul care a urmat, costurile erau mari și reparațiile ce trebuia făcute vara întreceau orice așteptări, dar mai rămâne doar un lucru de povestit. Întors acasă în acea zi, am constatat că aveam nisip alb, cel mai alb nisip din lume, în încălțări.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul. 
           Iese din teatru cu privirea lui crudă,
           figura compusă din smalțuri, zgarda de câine, corsajul de smaralde,
           egreta din vârful capului.
           Trena lui regală târâie după ea ochii mulțimii cu gura căscată.
           Pe ultima treaptă, se apleacă și-și cheamă țanțos șoferul”


Koan clasic:
„Care e sunetul unei mâini care aplaudă singură?” V
_______________________

* Nicolas Bouvier, Cronică japoneză, Humanitas, 2006, pag.121;
** Jean Cocteau, Jurnalul unei dezintoxicări, Grup editorial art, 2007, pag.123;
*** Danielle Elisseeff, Istoria Japoniei, Lucman, pag.63-64;
*V Jean Cocteau, Jurnalul unei dezintoxicări, Grup editorial art, 2007, pag.33;
V Nicolas Bouvier, Cronică japoneză, Humanitas, 2006, pag.125.