Ceață

Brazi în ceață

≪Oboseala, întunericul și viscolul nu-i alungară lui Platon Ilici acea stare uimitoare de bucurie și vioiciune pe care o căpătase astăzi de la vitaminderi.

„Uite ce mai întâmplare!” își spuse el mergând greu, gâfâind prin zăpadă. „O să am ce să-mi aduc aminte. O să- povestesc lui Sielberstein, să dea de băut, calicul ăsta...”

Începu să ocolească tufanul, dar se împiedecă de ceva, căzu. Căciula îi zbură de pe cap. Doctorul se așeză și stătu așa o vreme, cu capul descoperit în bătaia vântului. Apoi își puse căciula, pipăi prin zăpadă. Se împiedecă de un bolovan mare.

„Ghețari... ghețari mari... au trecut prin toată Rusia și au adus pietre. Și a început o nouă eră omenească: omul a luat în mână un topor de piatră...”

Sprijinindu-se de pietroi, se ridică. Și porni înapoi, pe urmele sale. Dar în curând se rătăci și, nu știe de ce, veni din nou spre piatră.

„Am mers în cerc”, își spuse doctorul.
Și deodată întrebă:
- De ce?

Holbându-se în întuneric, își distinse urmele. Porni din nou pe drumul proaspăt săpat. Și din nou reveni la piatră.
„Ce aiureală!”

Începu să râdă, își dădu jos pince-nez-ul, îl șterse a o suta oară cu fularul său alb, legănat de vânt. Din nou ocoli tufișul enigmatic. După urme se vedea că mersese tot timpul în cerc.
„Nu se poate. Totuși am venit de undeva la tufa asta!”≫

Vladimir Sorokin, Viscolul, Curtea Veche, 2012, pag.134.

Ziua Opricinicului

Vladimir Sorokin
≪Ne îmbrățișăm frățește. Mâinile dure îmbrățișează corpurile dure. Ne sărutăm unul pe altul pe buze. Sărutăm în tăcere, bărbătește, fără gingășie muierească.  Prin sărut, ne încingem și salutăm. Îngrijitorii trec printre noi cu ulcioare de ceramică, pline cu cremă chinezească. Luăm cremă deasă, aromată, ne ungem șerpii. Se mișcă îngrijitorii ca umbrele, pentru că nu se luminează nimic la ei.

- Haide! exclamă Tataie.
- Haide-haide! exclamăm și noi.

Tataie se ridică primul. Și-l apropie pe Vosk. Vosk își bagă șarpele în Tataie. Tataie geme de plăcere, își strânge dinții albi în întuneric. Pe Vosk îl îmbrățișează Șelet, îi bagă cornul său uns. Vosk oftează adânc. Pe Șelet îl alimentează Serâi, pe Serâi  - Samosia, pe Samosia - Baldhai, pe Baldohai, Mokrâi, pe Mokrâi - Neceai, iar lui Neceai mi-a venit rândul mie să-i bag parul vâscos.

Îl îmbrățișez pe fratele din aripa stângă cu mâna stângă, iar cu dreapta îmi îndrept șarpele spre el. Are gaură largă Neceai. I-o bag până în plăsele. Neceai nici nu oftează: s-a obișnuit, e opricinic tare. Îl strâng mai tare, îl trag spre mine, îl gâdil cu barba. Iar de mine se lipește Buben. Simt bulanul lui tremurând. E greu - nu intră fără împunsătură. Împinge Buben, bagă în mine șarpele lui cu capul mare. îmi ajunge până în mațe imensul lui bulan, scoate din mine un oftat din interior. Gem în urechea lui Neceai. Buben gâfâie în urechea mea, mă strânge cu mâinile lui brave. Nu-l văd pe cel care i-o bagă, dar după gâfâituri înțeleg - șarpele e viguros.

Păi nici nu există printre noi  neviguroși - chinezii ne-au înnoit pe toți, ne-au întărit. Avem cu ce servi unul lângă altul și cu ce pedepsi dușmanii Rusiei. Se adună, se strânge omida opricinicilor. Oftează și gem cei din spatele meu. După legea frăției, cei din aripa stângă sunt urmați de cei din dreapta, iar apoi vine tineretul. Așa e treaba la Tataie. Și slavă Domnului...≫

Vladimir Sorokin, Ziua opricinicului, Curtea veche, 2008, pag. 152-153.

Viscolul de Sorkin - o călătorie albă

Prima dimineață, a doua zi,  apoi seara - imagini Eugen F. (c)

Ai fost în Rusia?

Nu?!

Atunci du-te!

cel care a fost în Rusia

Rețeta unui roman transpare repede la Sorokin. Citind Viscolul, găsim alchimia specifică acestui scriitor, ceea ce uimește este saltul pe care-l face de la un stil la altul; pălmuiește ș-apoi mângâie (pe cititor). Scriu asta pentru a pomeni de „Inimile celor patru”, cu „Viscolul” se cam întrece în mângâieri, devine bunic -scriu asta despre scriitor.

Astfel de migrări sunt de înțeles, sunt perioade, sunt căderi, apoi renașteri; ș-apoi cine suntem noi să ghicim curbele pe care cine le face atunci când urcă sau atunci când coboară -tocmai pentru a urca?

„Viscolul” nu este roman, îl luăm ca atare, ne urcăm într-un autobuz. Suntem așadar într-un mijloc de transport, tocmai asta este călătoria pe care Sorokin ne-o livrează; mobilul, mobilitatea.
Nu suntem singuri. Și dacă suntem singuri -ceea ce pentru autorii de horror dă foarte bine, ei bine aici suntem cu șoferul. Ori aici povestea trebuie să aibă martorul ei, personajul ei principal -OK, dar și lentila ce amplifică sau dimpotrivă ignoră evenimentele -concavă sau convexă (sau invers -mă contrazice cineva?), trebuie să surprindă, prin acuitatea sa, mijlocul prin care autorul dorește să ne-o tragă. Sorokin este trăgătorul, dacă cineva nu știa până acum lucrul acesta.

Avem așadar o călătorie, două personaje -masculine, altfel aveam o poveste de dragoste; avem mai departe o destinație, al cărei scop îndeplinit dă o mare valoare umană. De unde plecăm nu se știe prea bine, mai avem așadar o rătăcire tipic rusească; în care cel care vine, cel care previne, are o problemă cu calul, sau cu roata, sau cu el însuși - sau s-ar putea fi „el însuși un revizor”. De aceea, toți scriitori ruși au o problemă cu originea evenimentului. Tolstoi, ca să rezolve problema, i-a făcut pe polonezi ruși, stai să scriu așa: polonezi=ruși. Tolstoi avea o problemă cu migrația, pe care Sorokin chiar vrea să o rezolve -nu că poate. Valurile de slavi au fost multiple -vezi pleonasmul, rușii cred că a fost unul singur; Tolstoi îl pomenește pe Ivan cel Groaznic ca pe un Burebista, și are dreptate, înainte de aceste pomeniri, toată lumea bea vin, mânca și futea, de unde originea în altceva, într-un conducător?!

Să reperăm obiectul, să lunetim personajul - Sorokin are buchetul de nuvele numit „Dimineața lunetistului”, de aceea povestea noastră începe într-o zi în care lumina ei este de abia la început; este ziua plecării. Ceea ce mai târziu află cititorul, este că plecarea este înaintea lui, înaintea celei ce a citit deja. Personajul principal, doctorul, a plecat înainte de a cumpăra el- cititorul, cartea din raft. Că el -cititorul, citește rândurile în care doctorul risipește ultimele energii ale cailor și rămâne în pană într-un sat, cerând alți cai, este o simplă coincidență. Viscolul acoperă totul și orice dorință de călătorie este înăbușită în alb.

Doctorul ne explică astfel, datorită eșuării lamentabile a vehiculului, că are o acțiune umanitară de înfăptuit. Nimeni nu sare, Poșta este închisă, oamenii ascunși, viscolul peste tot. Doctorul vine de undeva ca să se ducă altundeva, vine de unde are vaccinurile și pleacă unde să le inoculeze. Este o nuanțare a salvării lumii, a eroului ce poartă focul, a lui Prometeu.

Desigur că Sorokin, în lamentarea eroilor ce căutau drumul spre destinația ce trebuie salvată cu ajutorul acestui vaccin, ne rătăcește într-o circumferință ce nu depășește cincizeci de kilometri ca rază. În acest teritoriu, într-un loc strâmt, având în vedere țarina numită Mamma Rassia, are loc una din cele mai celebre drame, drama sfârșitului călătoriei.

Nimeni n-a reușit să termine călătoria mai tare ca Homer, nici călătoria (Odiseea) și nici bătălia (Iliada). Sorokin are curajul cel puțin, să o răstălmăcească -punctul lui forte. Finalul ne poartă într-o viziune proprie lui, este ceea ce răspunsul dă naștere interogării:
„Spune-mi ce vrei să ști ca să-ți spun întrebarea care va veni!”

 Viscolul ne alungă și ne îndreaptă spre teritorii necunoscute, nimeni nu ne salvează, suntem noi cu noi, zeii dispar, Dumnezeu a înghețat -demult, mai rămân alții cu noi, animalele -dacă avem, GPS-ul, dacă-l avem, Dorul, dacă-l avem, Iubirea, dacă mai putem, Dorința, dacă mai răsuflăm.

P.S.
Citindu-l pe Sorokin se poate scrie o altă preumblare; numită: Viscolul lui Sorokin.

Cum înţelegem ce citim la Vladimir Sorokin

pentru Octavian Soviany

« În The Life of Samuel Johnson (Viaţa lui Samuel Johnson), James Boswell relatează un incident petrecut în timpul reprezentării piesei lui Johnson, Irene (1736): eroina trebuia să rostească două versuri având o coardă de arc înfăşurată în jurul gâtului, dar spectatorii au strigat "Crimă!" de teamă că viaţa actriţei era în pericol. Ruşinată, aceasta a fost nevoită să alerge în culise, şi astfel, spune Boswell, ironic, a rămas în viaţă. »


Suntem la mai puţin de o sută de ani de Cromwell, Anglia şi-a reconsiderat valorile, violenţa a fost mutată. Se mută în colonii, la est şi la vest, poporul returnează violenţa în teatru neştiind că s-a reinventat sclavia, pe scurt, de fapt nu mai doreşte decât să râdă şi să se distreze.


Istoria a înregistrat cele mai mari masacre estimând de fiecare dată numărul victimelor, altfel cuvântul masacru cădea în derizoriu şi de aceea artiştii care au trăit acele etape violente nu s-au lămurit dacă este bine să scrie despre acele violenţe pe faţă sau să le mascheze - masca violenţei sexuale a marchizului de Sade ni se pare astăzi demodată, întrebuinţată doar în festivaluri de carnaval, ca cele de la Veneţia, Rio de Janeiro sau mai ştiu eu pe unde? Totuşi, unele popoare au simţit violenţa propagându-se la scară largă, în toată adâncimea umană a societăţii create atunci, violenţa neîncetând să se repete, eliptic, catastrofic, ca o cometă ce apare în  aproprierea imediată a pământului: Rusia, căci aici am vrut să ajung. Gulagul nu l-au inventat comuniştii, era de pe vremea ţariştilor, iar povestea cu orbirea celor ce au proiectat şi zidit marea catedrală a Kremlinului este reală, lipsesc nuanţele.


Vladimir Sorokin este un scriitor care nu mai vrea demult să-şi salveze personajele, chiar şi la cererea publicului, mai aplică o lovitură sau un glonte în capul celui care; prostesc apare, chiar aiurea şi nevinovat în paginile romanelor sau nuvelelor pe care le scrie. Nimic nu este scuzabil, făptura umană descrisă de acest scriitor este apariţia violentă a unei noi societăţi, care blamând-o pe cea anterioară, se preface că nu ştie ce este puşca cu lunetă. Vin repede americanii şi ne trag un film romantic cu sniperii de la Stalingrad, Sorokin vede filmul şi se enervează, scoate la rândul său arma, scriitura, şi fute-un ciclu de nuvele numit "Dimineaţa Lunetistului", на прина ...


Sigur că fantasmele mele nu duc la adevăr şi romanul Gheaţa plasat la polul opus faşă de Inimile celor Patru nu asigură un echilibru în mintea mea, inepuizabila violenţă se doreşte ca o eliberare - dacă ghilotina franceză dorea un nou început, o eradicare, o renumerotare, Vladimir Sorokin vrea să o facă prin literatură: "De ce vreţi să omorâţi în real, vă arăt eu în virtual cum se face şi vă excit de o mie de ori mai bine!" pare să-mi spună, ...gata cu acest calvar, hai la joacă!


Nu sunt un iubitor al literaturii violente, este adevărat că pe cărţile lui Vladimir Sorokin ar trebui pus semnul +18, dar pe Gheaţa nu, Gheaţa trebuie citită sugarilor, neînţelegând nimic este de preferat varianta originală, în rusă - este CD, iar sfârşitul acestui roman (ultimul capitol) repetat la culcare.


În romanul Inimile celor Patru nu este timp de culcare, este o căutare, personajele caută cheia unei mari recompense, în jungla umană un om trebuie găsit, dar nu este ecce homo, este conştiinţa unei mari eliberări, ori nu oare asta s-a întâmplat la 1649 în Anglia, cu decapitarea regelui Charles I, în 1793 în Franţa cu decapitarea lui Ludovic al XVI-lea şi mai departe, nu ultima crimă, cu Nicolae al II-lea la Ekaterinburg în 1918, faceţi socoteala sigur iese ceva şi dacă nu, mai tragem o crimă, mai căutăm şi umanitatea întruchipată astfel: cu patru personaje care caută ceva (repet), ele sunt alese ca să acopere într-un fel "omul"; un băieţaş, o adolescentă, un bărbat în toată firea şi un bătrân. Să acopere este o metaforă întocmai ca acea ghicitoare a sfinxului: "cine umblă dimineaţa în patru picioare, la prânz în două şi seara în trei?"


Toate revoluţiile s-au încheiat în sânge, cele de catifea au ascuns în ele alte primăveri violente, prinse în roşu, iar acolo unde lumea s-a săturat de sânge s-a mai tras o catifea, acoperă bine. Până şi K. s-a săturat de procese şi a acceptat de bună voie sentinţa umană.


De aceea în încheiere, scriu că romanul Inimile celor Patru de Vladimir Sorokin, trebuie citit de două ori, de preferabil asezonat cu vizionarea desenului animat Bambi, seara, ca să dormim bine. Dacă prima lectură nu satisface şi nu doriţi să reîncepeţi, vă rămâne Bambi până vă dau lacrimile. Celor care nu m-au înţeles le recomand atunci plângăciosul Psycho, unde, căutându-şi mama în tenebrele unui castelaş, acesta (eroul lui Hitchcock) se joacă cu cuţitul prin măruntaiele oamenilor veniţi să se odihnească. Acum lumea râde la vederea perdelei de plastic ce ascunde nudul tinerei ce face duşul premergător unirii sale cu moartea.

Uman, prea uman - Vladimir Sorokin - Gheaţa

http://kultura.idnes.cz/ze-sorokinovy-vize-budoucnosti-v-romanu-den-opricnika-jde-strach-pyx-/literatura.aspx?c=A091210_203558_literatura_jaz

Vladimir Sorokin este un scriitor care şochează, prin subiectul scrierii sale şi mai ales prin modul violent de a-l predicatiza pe el -subiectul. În nuvelele sau romanele dânsului se explicitează un dans decadent, deşănţat al cuvintelor, al propoziţiilor scurte, ce induc scriitorul în imagini greu de suportat.

Cine a reuşit să citească "Inimile celor patru" înseamnă că poate să citească şi să audă orice; chiar spovedaniile diavolului în strană, dacă pot scrie asta.

Acum eu doresc să mă refer la ultima parte din romanul Gheaţa (cel mai bun după părerea mea), puteţi să o citiţi liniştiţi, pentru că nu veţi putea anticipa de fapt ce scrie în roman. Sunt rare aceste scrieri, în care autorul -intenţionat, face din sfârşit un alt început, sau măreşte confuzia cititorului şi aşa buimăcit de aliteraţiile sale, comparaţiile, sau paralele din scriere.

Pe scurt, această parte a IV-a - din Gheaţa, cum Vladimir Sorokin a numerotat-o, este, din nou scriu că după părerea mea, una din părţile cele mai umane, sensibile, cu un mesaj viu, scrise în literatura universală, vă las să citiţi:

Gheaţa, partea a IV-a

     Raza de soare a lunecat pe umărul gol al băieţelului.

     Ceasul din material plastic, cu un lup râzând desenat pe el, ticăia sonor pe noptieră. Un curent de aer dinspre oberlihtul întredeschis vălurea perdeaua semitransparentă. În curte, un câine lătra în dorul lelii.

     Băieţelul dormea cu gura deschisă. De sub marginea păturii se iţea capul verde al unui dinozaur de pluş.

     Raza a lunecat pe obrazul dolofan al băieţelului. I-a luminat vârful nasului.

     Buzele au tresărit, rădăcina nasului s-a încreţit. A strănutat şi şi-a deschis ochii. I-a închis la loc. A căscat, s-a întins, mişcând pătura cu picioarele. Dinozaurul a căzut pe covor. Băieţelul s-a aşezat. S-a frecat pe capul ciufulit. A strigat:

     - Mam!

     Nu a răspuns nimeni.

     S-a uitat în jos. Dinozaurul zăcea cu burta-n sus, între un papuc şi pistolul cu apă.

     Băieţelul a lăsat să-i atârne picioarele din pat. A căscat din nou. S-a ridicat şi a şlepăit cu picioarele goale până la bucătărie.

     Acolo nu era nimeni. Pe masă era o piersică, şi sub ea - un bileţel. Ridicându-se pe vârfuri, băieţelul a tras bileţelul de sub piersică. Piersica s-a rostogolit pe masă. A căzut pe pardoseală. S-a rostogolit pe pardoseală.

     Mişcându-şi buzele şi degetele mari de la picioare, băieţelul a silabisit: - Vin i-me-diat.

     A pus bileţelul pe masă. S-a aşezat pe vine, a privit în jur. Piersica era sub bufet.

     Băieţelul a pufnit. S-a ridicat. A şlepăit până-n baie. Şi-a tras jos chiloţii. A făcut pipi îndelung, fremătând din buze. Şi-a ridicat chiloţii, s-a apropiat de chiuvetă. A împins o lădiţă de lemn. S-a urcat pe lădiţă. A luat periuţa de dinţi, a pus pastă pe ea. A dat drumul la apă. A luat apă în gură, şi-a clătit-o. S-a uitat la periuţă. A pus-o sub jetul de apă, şi-a clătit-o. Apa a început să spele pasta de pe periuţă.

     - Cuţ şi mâţ... – a mormăit băieţelul şi a scuturat periuţa.

     Pasta a căzut în orificiul de scurgere. Băieţelul a stropit-o cu apă:

     - Cuţşimâţ, cuţşimâţ, cuţşimâţ! V-aţi înecat, şi gata!

     A spălat periuţa, a pus-o în pahar. A sărit de pe lădiţă. A dat fuga la bucătărie. S-a uitat sub bufet. I-a arătat pumnul piersicii:

     - Cuţşimâţ!

     A deschis frigiderul. A luat o brânzoaică trasă-n ciocolată. A desfăcut ambalajul. A gustat. A trecut, mestecând, în camera mamei. A luat telecomanda televizorului. S-a aşezat pe jos, a deschis televizorul. Mâncând plăcinta, a schimbat canalele. Şi-a lins degetele, şi le-a şters de tricou.

     - Uite. – Băieţelul s-a târât spre raftul cu casete video, a scos una. – Dinozauri drepţi.

     A început să împingă caseta în video, dar a observat deodată un obiect nou. Într-un colţ era o cutie albastră de carton cu o inscripţie mare, albă: „LED”. Cutia era desfăcută. Băiatul s-a apropiat. În ea erau aşezate obiecte albastre. Băiatul l-a luat pe cel de deasupra. Era o cască. A învârtit-o, apoi şi-a pus-o pe cap. În cască era întuneric.

     - Du-du-du-du! – Băieţelul a tras o rafală cu două degete.

Apoi şi-a scos casca, a pus-o pe un scaun. A scos din cutie vesta. A învârtit-o, a aruncat-o pe podea.

     - Ne-e...

     A scos din cutie o lădiţă albastră. Un cablu ieşea din lădiţă şi era întins până la priză. Pe capacul lădiţei ardea un beculeţ albastru. Băieţelul a pus lădiţa pe podea. A atins mânerul. A pufnit.

     A apăsat pe încuietoare.

     Lădiţa s-a deschis. Înăuntru, în alveole de plastic de un albastru delicat, se afla un singur fragment de gheaţă. Douăzeci şi două de alveole erau goale.

     - Frigider...

     Băieţelul a luat fragmentul:

     - Rece.

     Gheaţa era ambalată în celofan brumat de chiciură. Băiatul a râcâit căpăcelul albăstrui. L-a dezlipit. Căpăcelul a rupt ambalajul de celofan. El a împins gheaţa din celofan în palma sa. A privit-o. A lins-o o dată, încă o dată:

     - Nu-i îngheţată.

     A început să sune telefonul. Băieţelul s-a apropiat de el, a ridicat receptorul.

     - Alo. Da` nu-i acasă. Nu ştiu.

    A pus la loc receptorul. A ciocănit în el cu gheaţa:

    - Gheaţa a-ngheţat. Şi a venit să se încălzească.

    A ciocănit cu gheaţa în sticla bufetului:

    - Sunt eu, gheaţa!

    Sugând din gheaţă, s-a dus în camera lui. Acolo, într-un colţ, pe un raft din lemn pentru CD-uri erau aşezate mici figurine din plastic – Superman, X-man, Transformer. Băieţelul a aşezat gheaţa între ele.

    - Hei, voinicilor, eu gheaţa, am venit la voi!

L-a luat pe Transformer, care strângea în mână o spadă-laser. A atins gheaţa cu vârfuşorul spadei:

     - Gheaţă, gheaţă, cine eşti tu?

     A răspuns cu vocea gheţii:

     - Eu sunt rece!

     A întrebat cu vocea lui X-man:

     - Ce vrei, gheaţă rece?

     A răspuns cu vocea gheţii:

     - Să mă încălziţi!

     În spatele ferestrei lătrau câinii.

     Băieţelul s-a uitat pe fereastră. S-a bosumflat ameninţător:

     - Aşa! Iar!

     A dat fuga pe balcon. Acolo era cald şi soare. Jos, trei câini vagabonzi lătrau la un doberman care se plimba cu stăpânul lui ochelarist. Dobermanul nici nu-i băga în seamă.

     - Cuţşimâţ! – Băieţelul a ameninţat câinii cu pumnul.

     S-a întors în camera lui. Gheaţa zăcea sub laserul lui Transformer.

     - Pleacă de-aici gheaţă grasă! – a mârâit băieţelul şi a lovit gheţa cu laserul lui Transformer.

     Gheaţa a căzut pe podea. Băieţelul s-a aşezat lângă ea. A cheunat cu glăscior subţirel:

     - Aveţi milă de mine, mi-e frig!

     A apucat gheaţa cu două degete şi s-a târât cu ea pe covor, miorlăind şi scâncind:

     - Mi-e frig!

     - Hai, gheaţă, te încălzesc eu.

     A ajutat gheaţa să se caţăre pe spinarea dinozaurului. S-a târât împreună cu dinozaurul până la pat. A ajutat dinozaurul să se caţăre în pat. A aşezat dinozaurul pe perna lui. Alături de el a aşezat gheaţa. I-a învelit cu pătura. A mormăit:

     - Aici, gheaţo, o să-ţi fie cald.

     Şi-a adus aminte de piersică. A dat fuga la bucătărie.

     Gheaţa stătea culcată lîngă dinozaur, iţindu-se de sub pătură. Lumina soarelui strălucea pe suprafaţa ei umedă.

Vladimir Sorokin, Gheaţa, ed. Curtea Veche, 2005, pag. 293-296

Ziua Opricinicului - pentru mine un cuib de viespii

* o părere în versiune redusă *

Motto:
În absenţa albinelor, mă voi juca cu viespiile.

Dacă Alfred Kinsey colecţiona la început viespii, ca mare biolog ce era, mai târziu a scris Raportul, acesta se referea la oameni, la sexualitatea lor debordantă. În Raport se evidenţiau caractere umane incredibile, nebănuite chiar de artă.

În romanul Ziua Opricinicului, domnul Sorokin crează o tipologie umană, un erou nou, o stare de nouă. Nu inventează, ci doar aduce la suprafaţă, prin asta scriu că este noutatea.
Când am luat cartea nici nu am ştiut ce este opricinic, acum ştiu şi totuşi nu sunt de acord cu definiţia în totalitate, asta din cauza lui Sorokin şi a acestui roman, pentru că citind am descoperit “omul-viespe”; “oamenii-viespii”. Citind am descoperit un erou volatil.
Poate că această introducere este greoaie, dar vă va ajuta să citiţi mai uşor romanul; viespiile sunt şi folositoare, ele nu mor ca albinele după ce înţeapă, ele trăiesc “cam de pe azi pe mâine”, nu fac rezerve, consumă tot, îşi trăiesc mult mai intens viaţa şi asta din cauza stilului luptător.

Am vrut să scriu că în acest roman, -şi scriu roman, pentru că aşa mi se pare că este şi am vrut să scriu erou la fel, ştiu că sunt la modă antiromanele şi antieroii, cam totul pe deandoaselea, dar aici Sorokin ţese bine, ţese la un război, la o violenţă, la un conducător şi în final la o ţară.
Sunt asemănări, oglindiri cu alte mari scrieri, pomenesc doar de Orwell cu "1984" şi de Bradbury cu "Fahrenheit 451", dar acolo nu este sexualitatea debordantă, violentă, iar decadentă este deja un cuvânt sărăcit de această scriere.

Omul-viespe, Komiaga, numele acesta mi-a dus gândul la Orientul Îndepărtat, la Ţara Soarelui Răsare: “Acelaşi vis: merg pe un câmp fără de margini, rusesc,...” şi aşa începe Ziua Opricinicului.

Dacă Pasternak evoca bocetul, strigătul de durere ortodox rus în poeziile sale:
“Glasul durerii până-n zori.
Se plânge chiar pe săturate,...” -[Boris Pasternak, Lirice, Ed. Univers1989, pg.89 mijloc]

La Sorokin cităm din prima pagină
“Mă trezeşte telefonul mobil.
O lovitură de bici – un ţipăt.
Încă o lovitură – un geamăt.
A treia lovitură –un scrâşnet
Poiarok a scris asta în Ordinul secret, când îl torturau pe voievodul din Orientul Îndepărtat. Melodia asta poate să trezească şi un cadavru.”

Am citit în Roland Jaccard despre boemianul Ladislav Klima:
„Acest vagabond etilic, paznic la o uzină dezafectată, după ce a fost exclus din toate universităţile Imperiului, sub acuzaţia de insulte aduse puterii, nu preţuia nimic mai mult decât amarele băuturi ale lui Schopenhauer şi elixirele divine ale lui Nietzsche. Considera umanitatea moleşită ca pe un adormit pe care nu-l putem trezi decât strângându-l de gât. Şi, la citirea gazetelor socialiste, credea că aude bocetul unui regiment de bătrâne plătite să plângă la o înmormântare.”(Roland Jaccard, Tentaţia nihilistă, Ed.Bastion 2008, pag.72 mijloc)

Acum se plânge altfel în Rusia, şi Sorokin redă, poate chiar transparent, chiar irespirabil asta. Poate că ar trebui să pomenesc puţin şi de Dostoievski, pentru că şi autorul acestei Zile a Opricinicului a făcut-o, dar ceea ce m-a durut şi am simţit înţepătura, a fost lovitura curajoasă cu care l-a continuat pe marele Dostoievski. Cum trebuie să-l citim noi acum pe Dostoievski, -cum zice popa acum că trebuie să citim Biblia: altfel decât bunicuţa.

"...cu repovestirea injurioasă a nemuritoarei opere Crimă şi Pedeapsă:

O lovitură pizdoasă de topor pizdos a intrat exact în creştetul băbuţei, răsbelită de trei ori, şi asta şi din cauza înălţimii ei de târfă futută şi răsfutută, să-mi bag pula. Ea a ţipat ca o pizdă şi deodată s-a lăsat ca un căcat pe podeaua blegită, deşi a reuşit, ca vaca cu cur mucegăit, să-şi ridice mâinile care nici măcar nu ştiau să facă o labă ca lumea, spre capul ei pulesc, pieptănat ca la o curvă...”

M-a durut că eu licean fiind, n-am citit aşa, că atunci poate revolta nu atingea zona asta de paroxism, sau poate că nu trebuia; în schimb veninul căpătat acum mă ajută, chiar a vindecat zone ale creierului pierdute deja din cauza unor imagini despre o sexualitate precară, a unei educaţii plăpânde în domeniul acesta.
Am scris despre Komiaga că este un erou volatil, aura sa, cu care apare la început începe să dispară şi asistăm la acele “misiuni de pedeapsă” în care eroul bun dispare, dispare şi omul. Se aude doar zumzetul. Apoi, reapare din nou omul, reapare şi eroul. Romanul duce pe firul povestirii un regret, un mare regret; al unor vremuri apuse, poate, a disoluţiei societăţii contemporane, a unei stări gregare (cum scriu francezii) , este clar un singur lucru viitorul apare nedescris, neexistent şi aici Sorokin a reuşit să arate de fapt toată acţiunea într-un timp mort. Nu există nimic în fapt, iar eu aud doar zumzetul.


"
- Ei, ce mai vrei? mă priveşte fix [clarvăzătoarea] Praskovia.
- Ce o să fie cu Rusia?
Tace mă priveşte atent.
Aştept cu tremur.
- Nimic n-o să fie.
Mă înclin, cu mâna dreaptă ating podeaua de piatră.
Şi ies.
"

pag.110 jos

Vladimir Sorokin, Inimile celor patru

Sorokin; violenţa ca o stare de eliberare a noii literaturi


Romanul lui Sorokin este o călătorie şi asta nu este un lucru nou pentru lumea literară rusească sau sovietică cum a fost deceniile trecute. Rusia este un spaţiu în care călătoria este la ea acasă.

Patru personaje caută ceva, ele sunt alese ca să acopere într-un fel "omul"; un băieţaş, o adolescentă, un bărbat în toată firea şi un bătrân. "Să acopere" este o metaforă întocmai ca acea ghicitoare a sfinxului: "cine umblă dimineaţa în patru picioare, la prânz în două şi seara în trei?"
Grupul celor patru apare în primele pagini. Autorul nu-i dezvăluie originea acestui grup s-au felul în care s-au unit aceşti oameni. Începe adulmecarea, şi cu ajutorul unei numerologii neînţelese de cititor, apar şi faptele. Fapte de-o violenţă rară şi cu o descriere amănunţită, ce pare expunerea unei întregi ideologii contemporane a violenţei.

Pasaje din roman mi-au amintit de "Cubul", film catalogat la vremea lui fiind extrem de violent. În film personajele caută ieşirea şi cu ajutorul unor algoritmi de împărţire bazaţi pe numere prime reuşesc asta în final. Aria personajelor cuprinde cât mai multe tipologii umane, care în ritmul infernal dat de parcursul prin acel labirint de cuburi mişcătoare dispar în cele mai atroce acţiuni. Filmul mai are şi o violenţă psihică care reuşeşte să streseze spectatorul.

În romanul "Inimile celor patru", această formă de thriller nu apare, nu există nimic care să se anunţe şi care să alerteze cititorul. Totul se întâmplă imediat, suprarealist şi curgător. Acţiunea se mută repede şi cu dibăcie face să dispară urmele violenţei trecute. Un mic respiro şi din nou, din nou până la sfârşit. Sorokin nu are niciun motiv să se oprească din violenţa asistată de cei patru.
Ca şi în romanul "Gheaţa", Sorokin evocă amintiri trăite de persoanjele sale în timpul celui de-al doilea război mondial, din Marele Război pentru Apărarea Patriei. În aceste amintiri eroii nu există, faptele înălţătoare sunt doar zvonuri, iar supravieţuirea şi lupta pentru existenţă primează. Suferinţa trecută este adusă în prezent tocmai pentru a fi mai apoi anulată, şi o altă suferinţă apare, cea raportată la sex. Nu mai sunt bombe şi oameni sfârtecaţi, sunt unelte şi organe sexuale dezmembrate. Toată pudoarea unui război ce a trecut sub tăcere toate crimele sexuale sau pasionale sunt aduse acum în prezent; este ca şi cum autorul doreşte ca violenţa să fie universală, privită din toate unghiurile care să atace mai ales sexual omul.
Sunt numere, cuvinte ce aparţin doar autorului, culori, tot felul de dialoguri cu caracter mai mult sau mai puţin magic, apoi nume care poate sunt scrise doar o singură dată şi toate acestea duc pe cititor să-şi piardă răbdarea.
Orice acţiune este însoţită de o măsurătoare, de un parametru notat şi ulterior experimentat. Există un fel de mecanism, care dezvoltă la rândul lui alţi parametrii care-i fac pe experimentatori să tragă noi concluzii în vederea viitorului apropiat.
În roman, cititorul nu poate identifica vreo logică în desfăşurarea lui, dacă a citit ciclul de nuvele "Dimineaţa lunetistului", poate compara cu anumite părţi din nuvele, în rest este rătăcire.

Recomandarea mea este ca acest roman să fie citit numai de cei care văd estetica lui Ieronimus Bosch ca o prezenţă reală. Dacă se opresc să mai citească, să se prefacă că nici n-au început, orice amintire crează curiozitate şi în acest caz chiar nu este necesară.

http://scorchfield.blogspot.com/2008/09/vladimir-sorokin-gheaa.html


Photo:
http://www.editura-art.ro/carte/inimile-celor-patru

Rusia cuprinsă

Acum nu mai există cultură unitară, unghiulară sau singulară; omul fâşâit de informaţie devine o ecluză; adună, adună şi când dă drumul totul se revarsă anapoda şi devine amescat, vâscos şi greoi, de-o consistenţă eterogenă. Iată ce vă propun eu astăzi, o deltă inversă, în care toate fluxurile de informaţie să devină la un moment dat unitare, unghiulare şi singulare. Unitar pentru că totul se răsfrânge asupra unui personaj, a unui om; unghiular se referă la faptă, la acţiunea omului şi felul cum ea este prezentată şi singulară este ideea, la un moment dat unică, biblică, mai apoi frustrant de normală: crima.
Peste toate acestea crimele...




“Mai tîrziu, când îşi aducea aminte de toate, aceasta clipă îi rămăsese deosebit de limpede şi de viu întipărită în minte; niciodată nu şi-a putut explica mai tîrziu de unde luase atâta viclenie, cu atât mai mult cu cât, din pricina emoţiei, mintea i se întuneca din când în când şi aproape nu-şi mai simţea trupul... O clipă mai tîrziu auzi trăgîndu-se zăvorul.

Capitolul VII
…

Raskolnikov descheie pardesiul, desfăcu toporul din laţ, dar nu-l scoase de tot, îl ţinea cu mâna dreaptă sub haină. Mîinile îi erau grozav de slabe; simţea cu fiecare clipă cum se înţepenesc şi se răcesc mai mult. Se temea că va scăpa toporul... deodată capul începu să i se învîrtească.
— Ce-ai înfăşurat aici? exclamă, înciudată, batrîna, făcând o mişcare spre el.
Nu mai era nici o clipă de pierdut. Scoase toporul, îl ridică cu amîndouă mîinile, abia dîndu-şi seama ce face, şi, aproape fără nici o sforţare, aproape mecanic, îl lasă să cadă cu muchia pe creştetul bătrînei. Era la capătul puterilor. Dar de îndată ce lovi cu toporul, îi reveni şi puterea.
Bătrîna, după obiceiul ei, era cu capul gol. Părul bălan, uşor încărunţit şi rar, uns din belşug cu ulei, era strîns împletit într-o coadă subţire, ca o coadă de şoricel, prinsă la ceafă cu o bucăţică de pieptene de baga. Lovitura nimerise drept în moalele capului, ceea ce se datora staturii sale mici. Femeia scoase un ţipăt slab, foarte slab, şi deodată se lasă în jos; totuşi mai avu timp să ducă mîinile la cap. Într-una din ele mai ţinea încă „amanetul”. Atunci Raskolnikov o lovi cu toata puterea, o dată, de două ori, tot cu muchia toporului, şi tot în creştetul capului. Sîngele porni să curgă ca dintr-un pahar răsturnat şi trupul se prăbuşi pe spate. Raskolnikov făcu un pas înapoi, o lasă să cadă şi se aplecă numaidecât asupra ei; femeia murise. Ochii îi erau bulbucaţi, ca şi cum ar fi vrut să-i sară din cap, obrazul şi fruntea — încreţite şi schimonosite spasmodic.
Raskolnikov puse toporul jos, alături de moartă, şi vîrî numaidecât mâna în buzunarul ei …”

Dostoievski – Crimă şi pedeapsă

Toate aceaste vin acum poate prea diluate, acum violenţa umană a ridicat ştacheta sau poate acum o conştientizăm prea mult, acum o cunoaştem altfel şi atunci în ceea ce Dostoievski a vrut să mai scrie, a scris Sorokin şi ceea ce a scris este ca şi cum răbufnirea de atunci a ocolit sistemul solar şi a ajuns abia acum:

"...cu repovestirea injurioasă a nemuritoarei opere Crimă şi Pedeapsă:

O lovitură pizdoasă de topor pizdos a intrat exact în creştetul băbuţei, răsbelită de trei ori, şi asta şi din cauza înălţimii ei de târfă futută şi răsfutută, să-mi bag pula. Ea a ţipat ca o pizdă şi deodată s-a lăsat ca un căcat pe podeaua blegită, deşi a reuşit, ca vaca cu cur mucegăit, să-şi ridice mâinile care nici măcar nu ştiau să facă o labă ca lumea, spre capul ei pulesc, pieptănat ca la o curvă...”

Vladimir Sorokin, Ziua Opricinicului, pag.65, Ed. Curtea Veche 2006

Dacă credeţi că am depăşit măsura vă înşelaţi, căci azi dimineaţă un dublu atentat a zguduit metroul moscovit şi-au murit mulţi, prea mulţi oameni...

http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2010/03/29/AR2010032903532.html

Vladimir Sorokin - Gheaţa

D-l Sorokin mistifică ideea unei existenţe, pentru dânsul viaţa este ca o "nucă seacă", numai aleşii au parte de o viaţă din "inimă".
Într-o vreme periclitată de ideea nouă scientologică a unei lumini laice, a unei uniri cuantice; Vladimir Sorokin ne spune o poveste asemenea marilor clasici ruşi. Povestea are patru părţi, două
principale, spun eu şi două secundare.
Confuzia creată la primele rânduri ale romanului parcă nu ar fi fost de ajuns. Şi după ce reuşeşte să adoarmă spiritul cititorului în partea a doua, asemeni unei simfonii de Şostakovici ne introduce într-o stare delirantă a mesajelor, a celor ce consumă această epocă tehnologizată; suprapunând în haosul creat: "ideea de gheaţă" la comandă şi mai ales nu orice gheaţă; acea "gheaţă Tunguska" sintetizată în marile uzine ruseşti.
Cine nu a citit marile romane ale fraţilor Strugaţki va avea mici şanse să înţeleagă pe deplin romanul "Gheaţa". Pe de altă parte "Oraşul damnat" al fraţilor Strugaţki este premergător, este un ghid, o nuanţă pe care sunt sigur că d-l Sorokin a mirosit-o cu ochii minţii.
Ambele romane pomenite, este părerea mea, se termină la fel. Domnul Sorokin este mai amplu şi totodată actual, real implicat. Este vorba de un copil şi despre singurătatea lui. Cercetarea face parte din viaţa lui de mic spion în absenţa părinţilor. Dincolo în "Oraşul Damnat" copilul se joacă, undeva jos, în curte, cu alţi copii într-o vreme pe care Vladimir o pomeneşte cu lux de amănunte.
Diferenţa constă în singurătatea copilului d-l Sorokin; un "pici" al "fraţilor".

P.S. imagine by http://science.orf.at/science/news/151889
may by subject of copyright.