Lumea ca obstacol. Lumea ca imagine

Nu tot ceea ce vedem înțelegem. Dacă aparențele înșeală, lumea în aparența ei devine un obstacol al înțelegerii. În jurul nostru oamenii, muți, surzi, neatenți la universul cei înconjoară. În drumul lor dis-de-dimineață spre slujbă, ducând copiii la școală, așteptând colegi pe drum, aplecați peste volan, oamenii par păpuși. Unii vorbesc intens la telefonul mobil, alții apatici, apar la semafor privind la nimicul din depărtare; gândesc ai crede, amintind bănuiești. Așa este alcătuită lumea noastră; din oameni. Din cauza asta universul din jurul nostru este inexistent. Atâta efort și energie pentru ca oamenii să existe doar pentru ei, pentru instrumentele lor, pentru banii lor.


În imaginile infinite pe care ochiul le surprinde într-o existență, numai o parte rămân în ceea ce se cheamă amintiri și numai o parte din amintiri merită a fi trezite. Dar în cele trezite nu mai distingem nici o culoare, nici o figură geometrică, un sentiment predominant acoperă imaginile, de fapt datorită lui ne amintim, așa ni se mai face dor. Și tocmai atunci când începem să mai vedem ceva, imaginea devine neclară, un blur o traversează, cât de puțin vedem de fapt. Mai târziu s-au descoperit fotografiile și asta mai ajută.

Plouă

             S-a anunţat că plouă, nimic deja nu ne mai schimbă aşteptarea, să fii sigur că ţi se-ntâmplă sau că trăieşti, face parte din realitate. Mai greu este cu realitatea, pentru că oricât de clar se vede, oricât de bine sesizăm detaliul, acolo undeva în spate, departe, clar observat, ceva se mişcă fără voia noastră, noi neputând de data asta să ne dăm sigur seama ce se-ntâmplă.

Bărbaţii urşi

http://www.aloneuniverse.com/index.php?option=com_k2&view=item&id=260:kodiak-island-alaska&Itemid=312

Am admirat întotdeauna sălbăticia unui univers populat de dorinţele de supravieţuire, admir asta pentru că mă regăsesc în ele -în dorinţe, în eleganţa mirosului, a poftei nesăbuite, a pierderii presimţite.

Cei trei urşi Kodiak sau urşi grizzly de Alaska, sau mai simplu cei trei URŞI, privesc în adâncul prăpastiei; acolo s-a dus somonul cel mare? acolo trebuie ei să ajungă?, acolo unde-i îndeamnă mirosul şi nu pot? toate aceste întrebări puse de un primat superior nu reuşeşc să înconjoare această imagine mai bine decât o pot face figurile lor, privirile aţintite datorită dorinţei.

Toată viaţa voi restabili dorinţa, nu voi dovedi nimic, dar odată cu această încercare voi restabili şi echilibrul. Aceşti trei urşi de poveste par a se avânta, nimic nu-i poate opri, sentimentul atavic îi copleşeşte, apa care curge în cascadă într-un zgomot infernal nu le abate atenţia. De câte ori n-am auzit claxonul din spatele meu, eu cu gândul şi cu capul în nori. Dar peste toate acestea dăinuie admiraţia unui caracter al celui ce încearcă, pentru că niciodată, nicicare, în sălbăticia lor, nu se vor arunca în prăpastie, vor şti unde să se oprească, noi oamenii nu ştim.