Activism romantic

pag. 83.
 
≪Fata care stătea acolo ne-a îndemnat să semnăm una dintre petiții, legată de o dispută din Cameră și Senat asupra unui nou proiect de lege legat de război.
Am semnat  amîndoi, el „Arthur Rimbaud”, iar eu „Paul Verlaine”.≫

Polirom, 2009.

Idealuri civilizatoare

imaginea One Failed Uplift de Tomasz Jedruszek

http://morano.cgsociety.org/art/photoshop-one-failed-uplift-2d-630777 prin pr0gramm.com

William Burroughs
≪Teoria mea este că actualul Dumnezeu sau zeii nu au fost creatorii propriu ziși. Ei au preluat ceva deja creat, iar acum îl folosesc într-un scop personal, care nu e deloc în avantajul nostru.

Ca să vorbim pe șleau: zeul creștin există. El nu este Creatorul. A furat munca altcuiva, după obiceiul speciei parazite din care face parte. Fură și blestemă sursa. Zeul creștin, iar lucrul ăsta e valabil și pentru Allah, e o jigodie egoistă și interesată, care vrea să ne ducă pe toți cu preșul. Ca toți coloniștii, îi disprețuiește pe cei pe care-i exploatează. Pentru el, sîntem doar o energie de salvare și atîta tot. Are nevoie de energia noastră ca să scape fiindcă sursele lui de energie sînt zero. Cui, în afara jigodiilor, le place să-i vadă pe oameni umilindu-se în fața lor?

„Ca un soldat, iau drepți în fața căpitanului meu”, a spus papa Ioan al XXIII-lea. Doamne, ce mai e și porcăria asta? Iar ciudații care i se închină lui Allah și îngînă rugăciunile acelea văicărite sînt croiți din același material de tot rahatul... ALLAH ALLAH ALLAH...

Teoria magică a istoriei: universul magic pornește de la premisa că tot ce se întîmplă are la bază pe cineva, o putere sau o entitate vie care vrea ca lucrul respectiv să se întîmple. Nu există nici coincidențe, nici accidente.

Situațiile de haos sînt întotdeauna produse cu bună știință. Întrebați-vă cine sau ce fel de creatură ar putea trage foloase de pe urma unei asemenea situații. Chiar și în limbajul economic cel mai simplu, există profitori ai haosului... speculatorii, bișnițarii, în ultimă instanță tiranii și bandiții...≫

                                                                               William Burroughs, Ghemul fundăturilor, ed. paralela 45, 2003, 273-274.

Star Craft - Kim Ricardsen

http://www.reddit.com/r/funny/comments/1bko1q/astronaut_sloth_on_rstarcraft_and_rtrees_combined/

În afară de mine mai era un puști care știa să numere clipele mai repede. Oricum în timp știam care-mi este soarta; voi fi trecut la Leneși. Tipii ăia înțelepți, care-au văzut jumătate de Univers, restul că n-au avut timp și-au obosit, se numesc Leneși. 

Leneșii sunt trimiși înapoi în timp pentru optimizarea civilizației și scăderea gradului de redundanță asupra felului în care creația emergentă trebuie să supraviețuiască. Scopul? Pentru un viitor mai bun!

Ultima dată am condus delegația în timpul antic al Egiptului pe când se încercau primele piramide - mastaba, din cărămizi arse la soare. Egiptenii, prin preoții lor au chemat zeii în ajutor (pentru a câta oară?) să-i ajute în a ridica acele sanctuare care la prima treime a înălțimii lor reușesc o concentrare energetică. Sigur că lucrul acesta îl știau tot de la noi, tot pentru noi.

Zeii pe care-i trimitem acolo trebuie să fie foarte deștepți, adică să n-o dea în bară ca acela care le-a arătat tot lor -egiptenilor, cum se face (cum fermentează sorgul); o treime din populația din acea vreme a murit sub dărâmăturile primei încercări de a ridica o piramidă din cărămizi. Noi am mai pierdut un secol pentru a descoperi fluctuația pragului minim a transformării neutre protonice, adică atunci când ionii grei de hidrogen au ceva de împărțit. Pragul acesta folosește la accelerarea materiei, pentru că deuteriul poate ajunge la tritiu printr-o eliberare masivă de energie...

Oricum amănuntele nu trebuie reținute. Să uităm exemplul prin care unul dintre ai noștri a lansat zvonul că uleiul (de măsline pe atunci) face ca lucrurile să alunece. El a pus doi preoți să se frece între palme cu nisip până la apusul soarelui. Un sclav le turna tot timpul nisip deasupra palmelor lipite. Toată noaptea n-au putut dormi de rănile provocate. A doua zi au repetat toată reprezentația cu ulei de măsline. Nu numai că rănile s-au vindecat -miraculos, mai era ceva în uleiul acela, dar au tras concluzia că pietrele alunecă mai repede dacă sunt unse cu ulei. S-au construit piste, s-a importat masiv ulei, Grecia sub Heraclizi a avut de profitat, nici Troia nu le-a adus asemenea masive stipendii. De aceea prima explozie atomică a avut loc mult mai repede, în loc de 2014 (după vechiul calendar) ea a avut loc în 1945. Sper să nu fiu pus eu să o mut pe undeva prin 1914...

Civilizația noastră crește foarte repede așa. Leneșii (cu creier mare) se ocupă și bagă zvonistica unei idei, maimuțele astea imediat pun botul. Numai leneș să nu ajungi.

Mi s-a promis o zi senină, și ?!

vintage informatique era

William Burroughs:

≪Joe Mortul a fost salvat de la moarte cu ajutorul morfinei, iar morfina a rămas singurul lucru care l-a ținut în viață.

Era ca și cum tot corpul lui Joe, toată ființa lui, ar fi fost amputate și reduse la condiția unui receptacul al durerii. Brăzdat de cicatrice oribile și văzînd doar cu un ochi, mirosea ca și cum ar fi fost pîrlit și emana un iz de plastic și portocale putrede.

Își construise și instalase un nas artificial, cu fire de aur conectate la centrii olfactivi, precum și un aparat de radio pe unde olfactive, cu o acoperire de cîteva sute de metri. Mirosul lui nu era doar acut, ci și selectiv.

Adulmeca mirosuri la care alții nici nu visaseră, iar acestea aveau logica, sensul și limbajul lor. Era în stare să miroase moartea celorlalți și să prezică data și felul în care aveau să moară. Moartea împrăștie multe umbre și fiecare dintre ele are un miros aparte.≫

William Burroughs, Ghemul fundăturilor, Paralela 45, 2003, 169-170.

Cele câteva clipe ce au urmat după momentul în care dulapul a căzut pe degetele unui picior, lovind precis doar capetele, prin care două unghii au fost imediat inundate cu sânge, au scăpărat doar. Însăși țipătul a fost înăbușit de fuga lor. Acele scăpărări, amintind de albastru, au țintuit nu numai trupul dar și întreaga conștiință, felul acesta s-a petrecut precum urmează...

Trebuiau să vândă toată mobila, pentru a plăti întreținerea restantă, impozitele. Cel care răspunse anunțului lor, n-a negociat prețul, dar dorea imediat ca tranzacția să fie încheiată. Venise deja cu câțiva hamali, care cutremurară blocul alergând cele câteva etaje.

Bătrânul amânase cu o oră, pentru a goli dulapurile, servantele. Se oprise la Marele dulap din lemn de nuc pe care dorea să-l întoarcă pentru ajunge în spatele lui. Și nu reușea deloc. Nu reușea pentru că nu cerea ajutorul, toți ceilalți așteptând în bucătărie.

Bătrânul dorea să ajungă în spatele dulapului, unde lipit era un plic mare. În plic erau câteva poze. Era iubirea vieții lui. Fata pe care o părăsise plecând în război. Fata pe care n-a mai regăsit-o la întoarcere.

Tânăr fiind, a ascuns imaginile în spatele mobilei. Acum nu dorea să se despartă de ele. Așa că trase de ușile dulapul cât putu. Astfel că trase și dulapul. Se feri în ultima clipă, dar nu destul.

În urma zgomotului năvăliră în cameră hamalii, cumpărătorul și în final, baba.
Într-un colț, ținând ceva la piept, moșul arătă spre dulap, drept care hamalii îl înhățaseră și strivind tocul ușii de la intrare reușiră să-l scoată pe casa scării; Marele dulap era la dracului de greu.

De la o unghie se trase o infecție ce atacă piciorul. Doctorii tăiară piciorul: fără folos sau prea târziu. La o lună de la întâmplare, moșul muri.

Baba primi pozele pe care doctorul chirurg i le înmână ca o ofrandă, v-a iubit mult !
Baba privi imaginile împietrită, se clătină o clipă, le scăpă.
Doctorul o prinse în ultima clipă.
Întinsă pe pat, încercă o destăinuire; fata din fotografii nu este chiar ea. Doctorul păru uimit.
Dar semănați !

Așa este. Când a venit din război era un pic nebun, dus puțin. O căuta pe cea care n-o mai găsea. Am ieșit eu în calea lui...

Și ?!

A crezut o clipă că sunt cea pe care o căuta...

Și ?!

Eram eu, pentru că-l cunoșteam, dar în urma unor bombardamente, am fost arsă pe față și pe mâini, nu mă mai recunoștea și nici nu încerca asta. Eu la rândul meu l-am făcut să uite totul.

Și ?!

Cred că n-a uitat. Cred că nu m-a recunoscut niciodată din moment ce a ținut acest secret atât de bine ascuns. Cred că într-un fel mă simt trădată.

”The Only Good Rock Star is a Dead Rock Star”

"The Only Good Rock Star is a Dead Rock Star" Amy Winehouse “shot” by William Burroughs instalation, by Marco Perego. Half Gallery, New York City Amy Winehouse 1983 – 2011

prolog

”Când Allen Ginsberg, vechiul său camarad, îi face o scurtă vizită, în vara aceluiași an [1983],  se arată profund impresionat de ipostaza în care îl găsește. Bucolicul episod are ceva intrigant. Două dintre figurile emblematice ale contraculturii americane, nucleul dur al curentului beat (mai dur Burroughs și mai nucleu Ginsberg; deși Burroughs e un manifest trăit al curentului, din punct de vedere al conștiinței artistice, el nu poate fi încadrat alături de scriitorii beat), oponenți ai establisment-ului cultural și politic, scriitori despre care F.B.I.-ul putea spune mai multe decât criticii timpului, spirite rebele, care și-au trăit aventura exilului pe patru continente, se prezintă sub forma  a doi old boys aparent inofensivi, care își descoperă deodată simțul proprietății, gustul pentru tipare social convenționale. Totuși, judecând după materialul la care Old Bill lucrează în această perioadă, a spune despre el că este inofensiv ar fi o greșeală. Retras, aflat deja dincolo de apogeul notorietății, primind vizite sporadice din partea prietenilor, a fanilor sau a jurnaliștilor, scriind câte trei ore pe zi înconjurat de pisicile mult iubite sau împușcând-și pânzele pe care face diverse experimente plastice, atunci când nu scrie, Burroughs își concepe testamentul artistic.”

Adrian Buz, prefață la Tărâmuri vestice, de William Burroughs, ed. Paralela 45, 2005, pag. 7 mijloc.

traiectoria

Când în 1983 William Burroughs se reapucă de scris, pe lumea aceasta vine Amy Winehouse, care mai târziu va descoperi că back in black este un rehab permanent. Asta o știe deja și Burroughs, care la 69 de ani își mai aduce aminte on the road de prietenul Jack Kerouac, mort în 1969, în urma unei come alcoolice. Extazul mistic al drogurilor a trecut, mâna tremură așa de tare încât nici un păhărel nu mai poate fi ținut fără să se verse, în schimb carabina grea nu lasă trupul slăbit de ani să fie luat de vânt. Ai impresia că pușca ține de fapt omul.

Scriind Tărâmurile Vestice, Burroughs plănuiește să asasineze mulțimea de artiști ce inconștienți se aruncă în fața drogurilor, ar dori ca aceștia să cutreiere prima dată Tărâmurile și mai apoi să creeze. Dar asta nu se poate, el însuși nu a făcut asta, de aceea pune la cale asasinatul. Are nevoie de ajutoare, căci singur nu mai poate nici măcar scrie, știe deja că mașinile de scris au ceva cu el. Unul dintre artiștii care-i sare în ajutor este Marco Perego, un alt tip ce a cutreierat continente și el vine din Italia, vine la New York ca să o împuște în locul lui pe Amy Winehouse, în 2008, unde altundeva decât la New York. Cel născut în `79 îl va ajuta pe cel mort în `97.

Lucrurile nu se opresc aici, Amy nu vrea să vadă Tărâmurile Vestice, atrasă fiind de lumea morbidă a visul substanțializat de formula chimică și așa cum reia Burroughs prin Orwell are tendința unui ”picior călcând pe o față umană pentru vecie!” Avertismentul se pune în practică și în urma complotului artistic, Amy moare mult mai devreme, cu numai trei ani, într-o galerie new-yorkeză numită Half Gallery.

Criticii veniți primii la fața locului, mai rapizi decât detectivii, mai iuți decât ziariștii, l-au găsit pe Borroughs la fel țeapăn cum era și mai fix ca niciodată, iar pe Amy, lungită scăpând pe jos un măr roșu.

Pentru cei însetați și pentru cei privilegiați o vizită pe aici nu strică:

http://www.flickr.com/photos/bernardojohannsen/3090425574/sizes/z/in/photostream/
http://www.flashglamtrash.com/search.php?q=Burroughs

Burroughs & Madona

pentru pantaCruel

http://biblioklept.org/2011/02/10/william-burroughs-and-madonna/

     Fără să am nici-o deprindere, am dat de această fotografie a anilor `80, impresionantă este dinamica ei, felul interesului fiecăruia; deprinderile lor.

     Nu am nici o consternare, îmi place toleranţa, îmi place eterogenitatea, îmi place tot ce este în calea afară de neprincipial, de cosmic şi primitiv, numai că las pe seama celor care merită cu adevărat în faţa muzelor să facă aceasta.

     Sigur că la momentul fotografiei, chiar a anului în care ea a fost făcută, dacă ochiul meu o vedea, mintea se lega imediat de boşorogul din spate; "ce caută el acolo?" şi de Madona pe care o ştiam like virgin, ce dracu fumează acolo!

     În final, doresc să-mi exprim gratitudinea faţă de ambele personaje în felul meu, citindu-l pe Burroughs admirând ambiţia Madonei.

Presimţirea unui sindrom

citat

     Trimitere la limfogranulomatoză, "buba climaxului". O boală virală originară din Etiopia.

"Nu degeaba ni se spune etiopieni împuţiţi", şuieră un mercenar etiopian, în timp ce-l sodomizează pe Faraon, veninos ca o cobră regală. Vechile papirusuri egiptene vorbesc mereu despre etiopienii ăştia-mpuţiţi.

     A-nceput la Addis-Abbeba, ca Lambada, dar aste sînt vremurile moderne, O singură Lume. Acum bubele climaxului se ivesc la Shanghai şi în Esmeralda, la New Oreans şi la Helsinki, în Seattle şi-n Capetown. Dar inima trage spre casă şi boala vădeşte o predilecţie deosebită pentru negri, este în fapt copilul bălan al albilor stăpînitori. Dar se zice că maeştrii voodoo din Mau Mau pregătesc una meseriaşă, cu transmitere sexuală, pentru omul alb. Nu c-ar fi imuni caucazienii: cinci marinari britanici au contractat boala în Zanzibar. Şi în Dead Coon, Arkansas ("ţărâna cea mai neagră, oameni cei albi din SUA - negroteiule, nu lăsa apusul să te prindă pe-aici"), procurorul criminalist s-a ales cu buba, la provă şi la pupa. Cînd maladia sa interesantă a ieşit la iveală, un comitet de gărzi cetăţeneşti format din vecini l-a pus pe foc, cu mii de scuze, în toaletele Curţii.
"Hai, Clem, gîndeşte-te la tine ca la o vacă bolnavă de febră aftoasă." "Sau la o găină ciumată."
"Nu vă-nghesuiţi băieţi. Intestinele pot exploda de la flăcări."

William Buroughs, Prînzul dezgolit, ed. Paralela 45, 2006, pag. 114-115

Alt proces

Hal Chase, Jack Kerouac, Allen Ginsberg, William Burroughs  în faţa Universităţii Columbia

     Am să încerc în rândurile de mai jos, să arăt o altă linie pe care se poate merge în critica literară - în ceea ce judecăm într-un scriitor. Mai ales, dar nu în primul rând, felul în care cel ce citeşte, nu numai cititorul, arestează textul în favoarea propriei culturi, a ceea cel defineşte pe el ca persoană umană mai mult sau mai puţin educată pentru text.
     Am să extrag pasaje din prefaţa lui Sorin Gherghuţ la cartea Prînzul dezgolit de William Burroughs, carte pe care a tradus-o. Apoi am să copiez extrase din procesul (nu singurul pe acest motiv) ce a a avut loc în anii 1962-1963 la Boston, Statele Unite ale Americii (din aceeaşi carte).
     Sper ca prin trunchierea mea să nu se piardă prea mult din starea ce a înconjurat acest roman, dar spaţiul în forma de blog nu are un caracter atât de pronunţat asupra editării în întregime a unor texte, ci mai degrabă trimite, duce la căutarea surselor ce redau în întregime cele citate. Totuşi, pentru cei care doresc doar o părere cât de cât obiectivă, merită citite şi aceste câteva pagini extrase.

Extrase din prefaţa la cartea Naked Lunch de Sorin Gherguţ

     În cuvintele unui istoric al cazului, Michael Barry Goodman, „Naked Lunch şi-a dobîndit însuşirea unică de a fi fost ultima lucrare literară cenzurată de academie, de poşta americană, de serviciile vamale ale SUA şi de autorităţile statale şi locale.”
[...]

     Scandalul stîrnit de Naked Lunch la publicarea sa în SUA nu trebuie pus, totuşi, neapărat pe seama unor mentalităţi retrograde ori a unei pudori excesive, rezistentă în epocă. Unele pasaje din carte cuprind realmente scene la limita suportabilului, chiar şi pentru minţile şi stomacurile exersate şi tolerante. În sens tehnic, dacă se poate spune aşa, unele dintre ele, sînt, într-adevăr obsecene. Dacă prin absurd, categoria „Interzis celor sub 80 de ani”, indicată drept summum al obscenităţii de unul dintre personajele-copii din Orbitor al lui Mircea Cărtărescu, ar exista altcumva decît într-o imaginaţie de personaj literar, atunci aceste pasaje din Prînzul dezgolit ar putea candida cu asucces la o asemenea încadrare. Scrierea romanului a însemnat, pentru Burroughs, conform propriei mărturii, „să elimin educaţia, background-ul meu din Middlewest o dată pentru totdeauna. Este o problemă de catarsis, un loc în care spun lucrurile cele mai oribile care îmi vin în minte [...], cele mai oribile, mai scîrboase, groaznice şi zîmbitoare posturi cu putinţă.”

[...]

    Dacă se pune problema unei cenzurări pe motiv de obscenitate, atunci este neîndoielnic că, aşa cum a stabilit în 1965 Curtea Supremă a Statului Massachusetts, Naked Lunch are o valoare literară şi, implicit, socială „compensatorie”.

Prînzul dezgolit la tribunal

     La procesul din Boston care a precedat decizia Cuţii Supreme a Statului Massachusetts, Norman Mailer, Allen Ginsberg şi John Ciardi s-au numărat printre martorii care au pledat în favoarea Prînzului dezgolit. Avocatul care a apărat cartea şi pe editorul ei a fost Edward De Grazia, asistat de Daniel Klubock.

Extrase din procesul de la Boston al romanului Prînzul dezgolit

Edward De Grazia: Domnule Mailer, v-aţi referit la faoptul că în unele dintre scrierile dumneavoastră trataţi aspecte politice. Ar fi incorect să se spună că, într-o mare parte din scrierile dumneavoastră, atît ca romancier, cît şi ca eseist, trataţi teme şi pribleme morale?

Norman Mailer: ... Încerc să o fac. E ca şi cum aş spune –

Întrebare: Ce bine şi ce e rău?

Răspuns: Dacă eşti jucător de base-ball, nu-ţi convine să spui că eşti un bun apărator de linia a treia, încerci să joci în linia a treia. Încerci să tratezi teme morale. Dacă le tratezi bine e o altă problemă.

Întrebare: Referitor la cuvîntul „moral”, încercaţi să trataţi chestiiuni care ţin de bine şi de rău?

Răspuns: Da, încerc să tratez astfel de probleme.

Întrebare: Aşi citit Prînzul dezgolit, carte supusă acum judecăţii Curţii?

Răspuns: Da am citit-o.

[...] întrebările vin puse de către Curte:

Curtea: Cînd citeşti o carte o dată şi ai chef s-o citeşti a doua oară şi nu-ţi place, nu-ţi pui viaţa-n joc pentru ea în aceste condiţii, nu ?

Răspuns: Nu. În orice caz, am constatat că lectura mi-a impus mai multă consideraţie. [...] Ca scriitor profesionist nu-mi place să-mi fac obicei dn a conferi credibilitate oricăror alţi scriitori.

Curtea: L-aţi mai citit înainte?

Răspuns: Am citit o carte, Junkie, într-o ediţie ieftină; şi e chiar un roman foarte bun, de genul crud, fără menajamente. E un fals roman. L-a scris ca să cîştige nişte bani; dar e bine scris. Mici fragmente din el, de fapt apar în Prînzul dezgolit, ca una dintre teme.

Dar am sinţit, citindu-l cu atenţie această ultimă oară, am avut sentimentul că opera prezintă un fel de complexitate pe care n-o s-o compar cu Ulise a lui James Joyce, aş putea spune că nu este lipsită de termen de comparaţie. E posibil, fiind vorba de o operă care cere un studiu şi o cercetare considerabile. Am găsit-o semnificativ mai puţin şocantă, recitind-o acum. [...]

Dar ce e fascinant pentru mine e că această carte posedă o structură, vedeţi dumneavoastră, care e fără-ndoială imperfectă. Cred că unul dintre motivele pentru care nu o putem numi carte mare precum În căutarea timpului pierdut sau Ulise e imperfecţiunea acestei structuri. Nu există nici o-ndoială cu privire la talentul autorului; fiind stimulat şi stîrnit de influenţa drogurilor, a fost în acelaşi timp şi afectat. Acest om ar fi putut fi unul dintre cele mai mari genii ale limbii engleze dacă n-ar fi fost dependent. Astfel, în compoziţia acestei cărţi e o senzaţie de mare trudă.

Edward De Grazia: [...] Credeţi că Burroughs, în această carte, a scos la lumină din inconştient, într-un fel sau altul, o cantitate mare de materie care a devenit folositoare şi care, dîndu-i-se o formă artistică, a devenit ceva deosebit?

Răspuns: Cred că nu e doar deosebită şi folositoare, mai cred şi că oferă un portret în această lucrare. Cred că această operă – după cum unul dintre domnii care au depus mărturie mai devreme a vorbit de Sf. Augustin, eu nu m-aş gîndi la Sf. Augustin. Pentru mine, aceasta este pur şi simplu portretizarea Iadului. Este exact Iadul. De fapt, onorată instanţă, am scris despre asta – pot să citesc, dacă doriţi?

Întrebare: Aveţi nişte notiţe, înţeleg?

Curtea: Aveţi notiţe?

Mailer: Am nişte notiţe.

Curtea: Puteţi.

Mailer: Deci, în aceste notiţe, spuneam -

Curtea: În treacăt, cînd aţi scris aceste notiţe?

Mailer: Le-am scris duminică. Am mai scris despre William Burroughs înainte; şi am mai scris despre el în Esquire acum doi ani, cred, sau un an şi jumătate. Dar n-am fost tentat să revin, să mă întorc la ele. Observaţiile au fost pozitive, dar an avut imboldul să scriu ceva nou. Dacă doriţi pot să vă dau asta.

Curtea: Continuaţi, domnule Mailer.

Răspuns: William Burroughs este, în opinia mea – indiferent care i-ar fi intenţiile conştiente – un scriitor religios. Există în Prînzul dezgolit un sentiment al distrugerii sufletului, care este mai intens decît oricare altul de felul său pe care l-am întîlnit în vreun alt roman modern. Este o viziune a modului în care ar acţiona omenirea dacă legătura între om şi eternitate ar fi ruptă în totalitate. Ceea ce dă acestei viziuni o limpezime de răpăit de mitralieră este lipsa vădită de sentimentalitate. Exprimarea sentimentalismului în chestiuni religioase apare adesea ca un soi de pietate îndulcită, care contravine oricărei idei de sentiment religios pentru cei dotaţi cu sensibilitate, discernămînt sau profunzime.

[...]

Aşa cum Hieronymus Bosch a desenat cele mai diabolice şi mai înfiorătoare detalii cu o delicateţe şi cu un umor drăcesc, care-ţi induc o percepţie a ororilor de toate felurile la pîndă în Infern, la fel şi Burroughs îţi induce o viziune amănunţită, pătrunzătoare a cum ar putea să arate Infernul, un infern care ar putea urma ca o culminare, ca produsul final al revoluţiei ştiinţifice. La capătul medicinei e drogul; la capătul vieţii este moartea; la capătul omului ar putea fi infernul care izvorăşte din vanităţile minţii. Nicăieri precum în colecţia de monştrii, genii pe jumătate nebune, handicapaţi, şarlatani, infractori, perverşi şi fiare putride din Prînzul dezgolit nu se află o asemenea panoplie modernă a vanităţilor voinţei umane, a exceselor maligne care apar cînd ideea de putere personală sau intelectuală stăpîneşte compasiunea trupului.

Sîntem mai bogaţi cu această dare de seamă; şi sîntem mai impunători ca naţiune pentru că un editor poate tipări această dare de seamă şi o poate vinde liber într-o librărie.

[...]

William Burroughs, Prînzul dezgolit, prefaţă, note şi traducere de Sorin Gherghuţ, ed. Paralela 45, 2006, pag. 5-37
photo by:
http://bajoelsignodelibra.blogspot.com/2009/02/hippos-la-novela-secreta-de-los-beats.html
http://pamsink.blogspot.com/2010/04/hieronymus-bus.html

un sunet uscat

     "Ne-ntoarcem prin Lake Charles, pe la capătul din sud al Texasului, pustietate presărată cu automate şi şerifi mîncători de negri examinîndu-se şi verificîndu-ne actele maşinii. Simţi o uşurare cînd treci graniţa în Mexic, şi deodată peisajul te izbeşte, intri direct în contact cu deşertul muntos, cu vulturii lui; pete mici, întunecate dînd ture la orizont, cu vulturii lui; pete mici, întunecate dînd ture la orizont şi alţii-ntr-atît de aproape că auzi fîlfîitul aripilor (un sunet uscat, ca la curăţatul unui ştiulete de porumb), şi, cînd ochesc ceva, coboară din albastrul cerului, albastru blestemat, care te seacă, al cerului de deasupra Mexicului, şi se revarsă printr-o pîlnie neagră... Conducînd toată noaptea, în zori ajungem în căldura unei aşezări prin pîclă, lătrat de cîini şi sunet de apă curgătoare"

William Burroughs, Prînz dezgolit, Paralela 45, 2006, pag.86

photo by:

http://www.ehow.com/about_6383172_interesting-golden-eagle.html

Ficţiunea mea cu Burroughs

A sunat telefonul după miezul nopţii. A sunat prelung, nu intermitent, şi obosit cum eram am ridicat receptorul după mult timp. La celălalt capăt al firului se prezentă o voce guturală:

- Burroughs on the phone!

- ...

- You know the rules;

"never trust a cop in a raincoat." *

- Sorry?!

- Did you read the book?

- Did you see the movie?

- Naked lunch?! am întrebat eu

- Yes, yes. I read your first assignment, about to raise your head against the genius...

   So long flatfoot! **

A venit tonul şi-am pus cu grijă receptorul în furcă pentru a nu deranja casa.

A sunat din nou şi-am ridicat repede, de dincolo veni iar întrebarea:

- Ai vorbit ?!

- Cu cine? întreba-i eu.

- Cu cel care se deghizează pentru a pune mâna pe tine.

- Cu cine?!! am repetat

- Prima regulă asta înseamnă, să nu te legi de un poliţist deghizat,

   ei poartă trenciurile alea gri clare.

- ...

- Şi tu ce faci? O modifici, te dai pe brazdă?!

A venit din nou tonul.

"Atacurile lui Ţărînă au devenit starea lui obişnuită. Gabori, portari, cîini, secretare îşi arată colţii la aproprierea lui. Zeul blond a decăzut în ultimul grad, mizeria lui, a atins nivelul intuşabilului. Pungaşii nu se schimbă: se frîng, se pulverizează - explozii ale materiei în frigul din spaţiul interstelar, se împrăştie în praful cosmic, lăsînd în urmă trupul golit." ***

_____________________________________________

* Prima regulă din videoclipul de mai sus, de Bob Dylan!
timpul 01:24 din filmul "I`m Not There"
http://www.imdb.com/title/tt0368794/

** William Burroughs, Naked Lunch,
http://books.google.ro/books?id=qcTZ1ZCT-S8C&printsec=frontcover#v=onepage&q&f=false
pag.3, jos.

***
William Burroughs, Prînzul dezgolit, ed. Paralela 45, 2006, pag. 83 sus
William Burroughs, Naked Lunch,
http://books.google.ro/books?id=qcTZ1ZCT-S8C&printsec=frontcover#v=onepage&q&f=false
pag.11, sus.

The Rube`s attacks become an habitual condition. Cops, doormen, dogs, secretaries, snarl at his approach. The blonde God has fallen to untouchable vileness.