“Să nu te izolezi de lume. Nu-ţi ratezi viaţa când o pui in lumină. Tot efortul meu, în toate situaţiile, nenorocirile, deziluziile, se îndreaptă spre reluarea contactelor. Până şi în tristeţea asta din mine, câtă dorinţă de iubire şi câtă beţie chiar şi-atunci când nu văd decât o colină în aerul serii. ... Esenţialul: să nu te pierzi şi să nu pierzi ceea ce, din tine, doarme în lume.” Albert Camus, Caiete
Se afișează postările cu eticheta Nichita Stănescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nichita Stănescu. Afișați toate postările
marți, 31 martie 2015
Dacă nu m-aș fi născut
Roțile arătau pătrate;
Florile tăiate.
Dacă nu m-aș fi născut,
Cercul n-ar fi existat,
Cerul n-ar fi fost pătat.
Dacă nu m-aș fi născut,
Ursul era mut.
Și n-ar fi murit,
Și nici n-ar fi privit.
Pentru că eu nu m-am născut,
Ca mai apoi să mor,
În glasul ursului venit: în pridvor.
vineri, 21 martie 2014
Erau șase cai frumoși, Nichita amintește de doar trei
| Stoa lui Atallos, Agora, Athina, Grecia |
Trei cai
de Nichita Stănescu
de Nichita Stănescu
Ea mi-a spus, căci mă iubise, -
despre marele Ulise,
care tocmai plânsu-mi-se
de rău gând, de negre vise.
El mi-a spus, căci mă urâse, -
despre lucrurile plânse,
despre vremurile scurse,
despre patimile duse.
Ei mi-au spus, caci mă uitară, -
despre-o grea și dulce seară
când trei magi din Sud picară
cu trei cai de sare-amară.
Cu trei cai de unt-de-lemn
cu trei cai de lemn solemn,
cu trei cai de rădăcină
în zăbale de lumină
Cu trei cai de chiparos
cu trei cai sculptați din os
de din osul meu din piept
potrivit și înțelept
... de când tu l-ai sărutat
cu un tandru nechezat.
![]() |
| http://www.nichitastanescu.eu/opere/poezii/trei_cai.html#.Uyw5e85Trp4 |
Am folosit volumul Necuvintele, Curtea Veche, Jurnalul Național, 2009 cumpărat anul trecut din fostul supermarket Real cu 6,5 lei. Am cumpărat așadar peste 400 de pagini cu poeziile lui Nichita Stănescu publicate între anii 1964 și 1970 cu numai 6,5 lei. Ieftinirea se datorează nevânzării acestui volum ca și al altora. Există deci și poezie de calitate ieftină. Trăiască cultura română!
P.S. Și eu greșesc, asta pentru că beau mult și scriu în viteză, de obicei nu mă mai întorc. Când o fac, corectez doar, așa-i și-n tenis, știe Simona Halep mai bine peste o jumătate de oră.
marți, 11 februarie 2014
Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos?
| Spre vest, spre Mediterana (din Kopaonik) |
de Nichita Stănescu
Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-s fost.
Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existența lui Dumnezeu.
Eu sunt cel care am dat mărturie
de nonexistența lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.
Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.
Eu nu sunt nici bun, nici rău
ci sunt, pur și simplu.
Eu sunt cuvântul „sunt”
Eu sunt urechea care aude cuvântul „sunt”
Eu sunt spiritul care înțelege cuvântul „sunt”.
Eu sunt trupul absurd al lui „sunt”
și literele lui.
Eu sunt locul în care există „sunt”
și patul lui, în care doarme.
Nichita Stănescu, Necuvintele, Jurnalul Național, 2009, pag.216.
joi, 2 ianuarie 2014
Lui Nichita Stănescu
duminică, 31 martie 2013
duminică, 18 noiembrie 2012
Secunda florii
„Cea mai simplă propoziție, propoziția elementară, afirmă existența unei stări de lucruri atomare.”
Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico- Philosophicus, 4.21
![]() |
| In The Realm Of The Senses - 1976 |
[...]
Graţios degetul femeii tinere
bătea pe coarnele de melc
întocmai cum ar fi bătut la o maşină de scris
gelatinoasă
inima mea de sidef.
[...]
Dulce trebuie să fie somnul înecatului
dormind cu ceafa pe un delfin, -
dulce este secunda florii,
dormindu-și mirosul pe un destin.
Nichita Stănescu, Secunda florii
luni, 22 octombrie 2012
Un vis masculin
![]() |
| Fântâna din Piața Victoriei, Timișoara |
Perfecțiunea ființei umane este dată de femeie, asta pentru că perfecțiunea este dată de creație.
Înaintea lui Fritz Lang a fost Villiers de L'Isle-Adam cu a sa „Viitoarea Evă”, cam tot atunci Edgar Allan Poe a scris „Berenice”, și înainte a fost Dante în căutarea iubitei sale Beatrice. Așa ne putem întinde până la Orfeu în Infern, în căutarea frumoasei Euridice și nu știu dacă prima nu a fost Galateea lui Pygmalion, dar sigur mă înșel.
Nichita Stănescu în a sa poezie „Către Galateea” a surprins poate cel mai bine această perfecțiune-n creație (mai jos prima parte):
„Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.
...„
Să fie acesta de fapt visul masculin care dorește să creeze neapărat o femeie, să o salveze măcar dacă nu poate altfel sau să închidă cercul precum s-a terminat prima parte a poeziei lui Nichita Stănescu. Și de câte ori se repetă asta.
![]() |
| Metropolis - Fritz Lang - 1927 |
vineri, 12 octombrie 2012
Neîdemânare
de Nichita Stănescu
S-a spart paharul în care era ținut
timpul trecut
A căzut dintr-însul pe jos
un cavaler fioros.
S-au risipit
toți cei pe care i-a murit
Adun cioburi de sticle
din epoca lui Pericle.
Vin perșii; se aude un urlet.
Timpul e numai un umblet.
Mi-am spart paharul, de-acum
va trebui să bem din pumni.
Opere imperfecte, din: Nichita Stănescu, Noduri și Semne, Jurnalul național, 2010, pag.213.
În dimineața când ne-am hotărât să sărim de pe stâncile de la Diskastika, un vânt puternic sărea peste valuri și ele odată cu el câțiva metri. O mare închisă la culoare ne avertiza asupra pericolului de a înota printre stânci.
Am lăsat coasta abruptă și-am revenit de-a lungul peninsulei Cynosura (Coada Câinelui), dar drumul a trecut de coamă lăsând coada în stânga. Am coborât în meandre lungi în câmpia Marathonului, care chiar apărată de lanțul muntos de lângă mare ca brațul unui om, se tăvălea în vânt.
Suntem în câmpia spre care perșii au dat năvală, suntem în locul de unde au plecat danaii în mersul lor săltat spre larga plajă de nisip de la Skinias.
În vânt, timpul mirosea a pași sculați devreme-n noapte.
duminică, 23 septembrie 2012
Tragerea cu arcul
de Nichita Stănescu
Născând, femeia a strigat atât de ascuțit
de parcă ar fi tras din arc o săgeată
fix prin urechea mea dreaptă
fix ieșind prin urechea mea stângă.
*
Nichita Stănescu, Noduri și semne, Curtea Veche 2010,pag. 215.*
Una dintre cele mai valoroase statui din bronz ale zeiței Artemis se află la Muzeul de Arheologie din Pireas (Pireu). Aici Zeița ne apare în splendoarea unei priviri oblice. Este poate clipa care încheie ziua, Zeița este obosită după o vânătoare lungă.
Artemis este unica Zeiță din mitologia greacă ce apare într-o dublă ipostază (atemporală). Atunci când zeița Leto naște pe insula Delos gemenii divini, Artemis este născută prima, ea - Artemis, la rândul ei, devenită matură o ajută pe mama ei să-l nască pe Apollo; lumină ce venea greu în această lume.duminică, 22 ianuarie 2012
Fascinație lexicală
≪Se considera pe sine descendent din uriașii lunari și ființă de tranziție între foștii și viitorii uriași lunari.
Colonelul X sta rezemat de pervazul singurei ferestre unde plutonierul Y nu atîrnase nici un candelabru sau o lanternă. Febrilita și își alese ca obiect al meditației cosmogonia lui Hörbiger. Se opri asupra acelui fragment în care Hörbiger cu fascinație lexicală iar nu științifică făcuse un tur de forță demonstrînd nu prin silogisme ci prin metafore o teză care s-ar fi dorit științifică.
Se făcea că după ani și ani de cer nocturn și negru, pămîntul captase încă o lună. Locuitorii lui atrași de centrul pămîntului deveniseră din ce în ce mai mici și mai nemernici. Cînd iată, deodată atracția pămîntului opri lîngă sine o Lună, era o lună asemănătoare piramidei lui Keops și balansînd în spațiu și dînd ocol cu viteză Ecuatorului.
Ea se apropia pe o spirală din ce în ce mai scurtă absorbind spre sine și umflînd oceanele cu apă stătută și fără valuri, fluviile leneșe și aproape oprite de smîrcuri. Atunci se făcea că o rasă de oameni, cei mai înalți, în două sau trei generații, începuseră să crească ca și cum oasele le-ar fi intrat în maree. Atunci, începuseră să crească și creerele lor și gîndurile lor, și-atunci începură să domnească asupra piticilor și-asupra pămînturilor.
Dar luna aceea se sparse, cordon de gheață se făcu și se prăbuși ca o grindină asupra polilor de frig pe care noi îi știm acum.≫
fragment din 1968
Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-turism, 1985, pag.366-367
sâmbătă, 15 octombrie 2011
Sferal - oboseala
Nichita Stănescu - de arhitectura - VI
Uitați-vă și voi la stele fixe. La Steaua Oerului, bunăoară, numită și Luceafărul. Vederea mea doarme într-însa. N-are ea raze, am eu privire.
De nesomn mă pot odihni și în brațele propriei mele femei. De oboseală numai pe-o roată pot dormi.
Căutați și voi să faceți ceva rotund care să miște zidul - căutați și voi să faceți ceva oval peste care pasărea stînd și clocind să iasă la spargerea valului de var nu o pasăre, ci un pat.
XI
Dragii noștri, fără roată nimic nu este cerc.
Dragii noștri, fără somn nimic nu are coșmar.
1982
Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-turism, 1985, pag.167-168
Primul fel de a fi este spaima.
Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-turism, 1985, pag.284
marți, 21 iunie 2011
Ulise şi Nausicaa - Nichita Stănescu
![]() |
| http://www.mlahanas.de/Greeks/Mythology/OdysseusAndNausicaaValentinSerov.html |
“
A existat o teorie, de dată recentă, că Nausicaa, ar fi autoarea Odiseei. Probabil că teoria este eronată, dar ea, în orice caz, este interesantă prin aceea că propune asupra ideii de feminitate un punct mai nou de vedere, feminitatea ca putere de a percepe amănuntul, de a percepe amănunţit epicul, fundalurile lui.
Nausicaa este eterna adolescentă, ea reprezintă nedisimulat splendoarea ingenuităţii. A fi ingenuu înseamnă să crezi în moralitatea şi în puritatea ritualurilor, înseamnă să nu accepţi ritualul iubirii decît ca pe un destin pur, ca pe ceva ce se opune senzualităţii.
În acest caz senzualitatea devine simţ al observaţiei : fiind ridicată în zona eposului, sprijinit cu o mie de tentacule pe obiecte şi întîmplări amănunţite, transformate în nuclee şi electroni ai lumii sensibile.
Imaginea Nausicăi este prima imagine de adolescent şi de adolescenţă pe care ne-o oferă literatura lumii.
În mod simbolic primul adolescent reprezentat literar este o fată, Nausicaa, de neuitat, a sufletelor noastre. Foarte tîrziu va apare în literatură consemnată adolescenţa masculină. Tinerii efebi antici nu erau adolescenţi. Poate că Rimbaud a fost acela care a întruchipat ideea de adolescent. Este adolescenţa masculină de natură lirică, net diferenţiată, dar în deplină armonie cu adolescenţa feminină, epică, a Nausicăi. Epica este aceea care are un caracter inefabil, pentru că ea este un fenomen care se desfăşoară dintr-un punct spre altul, de la o cauză spre un efect. Traiectoria epicii este natural sinuoasă, între cauza iniţială şi efectul ultim survenind, în mod succesiv, noi cauze şi noi efecte, nedezvoltate, neîmplinite, adică survenind însăşi tribulaţia mişcării vii, încercînd să se supună unui sistem de referinţă dat. Inefabilul este însăşi epica, este însăşi eterna adolescentă, Nausicaa.
Deşi pare paradoxal, liricul nu este şi inefabil. Îndeobşte atitudinea lirică e o atitudine de exaltare a legii. Adică a cauzei, sau a efectului, adică a sistemului de referinţă existenţial.
Eternul adolescent Rimbaud, devenit el însuşi personaj creat de opera sa poetică, este un fapt tîrziu de psihologie şi tipologie a adolescenţei.
Dar adolescenţa masculină, lirică, adică exaltînd legea (negarea legii este ea însăşi o exaltare a legii) îşi are în mod ciudat rădăcina în cea mai frumoasă figură feminină a lumii antice, în Penelopa.
Penelopa nu este numai simbolul credinţei şi al loialităţii casnice, mai înainte de asta, este cea care îndeplineşte ritualul. Ea realizează ritualul dorit şi visat cu ingenuitate de către Nausicaa. Ea este cea care îndeplineşte legea, identificîndu-se cu însăşi legea. Penelopa nu are o “epică” psihologică sau de revelaţie, caracterul şi destinul ei sunt statice, pentru că destinul ei moral este plasat pe înseşi abscisa şi ordonata întîmplărilor. Ea asistă la întîmplări ; întîmplările se raportează la ea. Ea este punctul final al întîmplărilor. Atitudinea ei e o atitudine lirică. Penelopa întruchipează ideea de adolescentă masculină. Ea este mama eternului adolescent, de aceea statuaritatea ei e magică. De aceea reprezintă un punct fix al valorilor morale. Omul viu fiind Nausicaa, ea reprezintă tensiunea şi emoţia oricărui mare început. Şi nimic nu reprezintă mai plastic şi mai emoţionant existenţa, deci ideea de geneză, de început, de facere. Sîntem cu toţii îndrăgostiţi de Nausicaa, dar cu toţii vedem în ea şi dorim în ea o Penelopă.
1982
“ *
Homer în Cântul VI din Odiseea ne spune:
17 Se furişă zeiţa în iatacul
Bogat-împodobit, unde-adormise
Domniţa Nausicaa, deopotrivă
20 Cu zînele la chip şi la făptură;
Cu ea dormeau, de-o parte şi de alta
La uşă, două gingaşe-odăieşe
De-o frumuseţe dată lor de Graţii.
Închise-au fost lucioasele canaturi,
25 Dar zîna răzbătu uşor şi iute
Ca o suflare pîn’ la patul fetei,
La creştet îi stătu.
[...] Cîntul VII
625 Şi-l îmbrăcară cu manta şi haină.
Ieşind din baie, el porni pe urmă
Să meargă printre băutori la masă.
Dar la usciorul sălii măiestrite,
Oprindu-se, frumoasa Nausicaa
630 Se minuna cu ochii la Ulise
Şi-aşa pe dînsu-l a grăi: “Străine,
Să nu mă uiţi, că-ntîi şi-ntîi tu mie
Îmi datorezi răsplata pentru viaţă.”
635 Viteazul îi răspunse: “Nausicaa,
Odraslă a lui Alcinou măritul,
Dea Dumnezeu s-ajung odat-acasă,
Să văd şi ziua-aceea mult dorită,
C-atunci şi-acolo pururea la tine
640 M-oi închina ca la dumnezeire,
Căci tu de moarte m-ai scăpat, copilo”.
**
__________________________________________
*
Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism, 1985, pag.180
**
Homer, Odiseea, ed. Univers, 1979, Cântul VII, pag.153-154 şi Cântul VII, pag.201
joi, 31 martie 2011
In memoriam Nichita
| Corabia argonauţilor - Muzeul Akropolis - Athena |
În vis ştiam deja că mă voi trezi. Când m-am trezit, m-am gândit că mă voi spăla pe mâini, pe faţă, pe corp. În timp ce mă spălam mi s-a făcut foame, cu apa curgând în jurul meu ştiam că îmi va fi sete după ce voi mânca şi aşa mai departe. Îmi aminteam toată ziua ce voi face, ce voi simţi, cât voi reuşi. Toate vin pe rând, se petrec în memorie pentru a deveni mai târziu părţi ale acţiunii viitoare, ale probei realităţii faţă de vis.
Hemografia lui Nichita Stănescu
![]() |
| http://www.praisephotography.com/photo_loc_list.php?loc=Zion |
HEMOGRAFIA
lui Tom
I
A venit îngerul şi mi-a zis : de atîta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu pînă acum n-ai inventat nimic!
Cum să nu ; am inventat ; numai că ştiinţa pe care am creat-o este atît de subtilă, încît uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi.
II
Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc ; starea fericirii, adică. Speranţa secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.
III
Hemografia este o ştiinţă tînără. Ea are numai vîrsta umanităţii. Ea are numai vîrsta celui care se scrie pe sine. Strămoşii ei sînt în viitor. Din această pricină, ea pare stîngace cînd de fapt este plînsă, şi pare sîngeroasă cînd de fapt este numai roşie.
IV
Cel mai mare hemograf nu s-a născut încă, dar făcînd calculul trist că se împlinesc 90 de ani de cînd Eminescu nu a mai scris real, cred că în acest an el se va naşte din nou de la început. Mă gîndesc că dacă unei femei îi trebuie 9 luni ca să producă miracolul existenţei, 90 de ani îi trebuie ţării ca să-l renască pe el. Eu am venit pe lumea limbii româneşti ca să-l vestesc.
[...]
Nichita Stănescu, 1982
____________________________________________________
Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism, 1985, pag. 232-233
miercuri, 16 februarie 2011
Despre limbajul artistic
III
- Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sînt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sînt chiar fiinţe. Ele seamănă întrucîtva cu plantele, ele sînt chiar plante. Au un fel de a trăi al lor, cînd libere zboară prin aer ca păsările, cînd trăiesc în simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, limba, cu dinţii, cu buzele.
Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vînătoare, hăituiesc sau sînt hîituite. Sau aidoma plantelor, înfloresc din timp în timp, cresc numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămînţează cel mai fertil pămînt arabil al lumii, creierul uman.
Cuvintele sînt animale şi plante abstracte. ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pămîntesc, ca animalele şi plantele, nici pe emisfera nordică, ci locuiesc pe globul creierului şi anume în atmosfera globului creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin ele însele, ci prin numele lor. Prin numele frumoase pe care le poartă de obicei razele şi lumina.
O, dar ar putea să existe cuvinte în sine, aşa cum există animalele şi plantele în sine, aşa cum lucrurile există în sine ! Desigur, şi populaţia lumii abstracte are dreptul de a fin în sine, şi în aceeaşi măsură în care zona artificială şi concretă a civilizaţiei îşi sprijină "însinele" pe zona naturală a materiei, tot astfel şi lumea abstractă îşi sprijină "însinele" în spaţiul artificial al civilizaţiei. Copacul trăieşte în aer. Plămînii lui verzi sînt la vedere, dar radăcina îi este în pămînt. Cuvintele îşi au rădăcina în creierul uman şi atunci sînt aidoma copacilor, sînt plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească alergînd pe limbile vorbitoare. Ele sînt asemenea vînatului, mereu gonite din urmă de-mpuşcătura privirii, de explozia timpanelor. decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gînditorilor care le refuză iluzia sonoră.
Atunci îşi cedează starea lor de animal abstract şi se întorc în starea lor de plantă abstractă şi din nou se însămînţează în creierul născuţilor şi, uneori, şi în umbra de creier a nenăscuţilor. Dar cuvintele şi lumea lor sînt puternice. Odată am avut o revelaţie; se făcea că trupul mi se transformă treptat-treptat în cuvinte. Se făcea că însuşi trupul meu apăruse dintr-o teribilă goană a luminii : alergau atomii după atomi, se izbeau între ei cu o izbitură atît de tare, încît unul în altul intrau şi nu mai puteau să se deslipească.
Alergau moleculele în nebună goană spre viitor, şi se izbeau între ele din lipsă de loc, căci viitorul e numai o fîşie şi numai pe ea se poate alerga.
Alergau celulele pînă când se transformau în plante. Plantele se înghesuiau între ele pînă când deveneau de carne. Carnea se sprijinea atît de puternic de ea însăşi, încît interiorul ei devenea os. Alergau animale atât de înghesuite între unul într-altul, pînă cînd vîrful alergării lor deveni maimuţă şi maimuţa era om. Se făcea că oamenii alergau pînă cînd se schimbau în cuvinte, şi, oh, puternicele cuvinte, la rîndul lor, alergau născînd idei.
Era o trecere de la spaţiul natural la cel artificial, de la cel artificial, la cel abstract.
Cuvintele şi lumea sînt puternice, nasc idei. Numai cuvintele nasc idei, pentru că ele însumează experienţa de viaţă a lumii.
Mă gîndeam la o atomică posibilă a cuvintelor. Acum mă gîndesc la o fiziologie a cuvintelor. Mîine mă voi gîndi la o gramatică a lor.
Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe şesuri, călătoresc pe ape. Există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. Ele, cuvintele, sînt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două continente ale sferei pe care o locuiesc. Sînt organizate în gîndirea în imagini şi în gîndirea în noţiuni. Mai înrădăcinate, mai plante, mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele gîndirii în imagini nasc subiectivitatea luxuriantă, pădurea tropicală, abundenţa.
Celelalte au legile lor interne, ale logicii, sînt mai aspre, mai independente, se orînduiesc numai aşa cum vor ele, după legile lor intime, şi noi trebuie să le acceptăm. pentru că ele au în primul rînd ca ideal adevărul. Gîndirea în imagini, luîndu-şi cu precădere ca ideal frumosul, este gîndirea caniculară a copilăriei şi a adolescenţei. Gîndirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste vîrsta înţelepciunii, peste ştiinţă.
Nu există o convertibilitate perfectă între cele două tipuri de gîndire.
Ce se pierde ? Se pierde diferenţa specifică, acel "nu ştiu ce" dintre gîndirea în imagini şi cea noţională, acel "nu ştiu ce" care formează materia pură a limbajului artistic.
Lumea cuvintelor se subsumează artelor şi ştiinţelor. Artele şi ştiinţele sînt forme superioare ale comunicării umane în ceea ce are ea mai abstract. Cuvintele sînt fiinţe vii, nu ele au fost la începutul lumii, n-au creat ele lumea, ci lumea le-a creat. (sublinierea "prin bold" îmi aparţine)
Imaginaţia cuvintelor a creat numai artele. Imaginaţia de culoare a creat pictura, cea de sunet armonios muzica, ce a de formă tactilă sculptura.
Numai poezia se confundă uneori cu însăşi coloana vertebrală a gândirii în imagini. Ea mi se pare cea mai apropiată de esenţa abstractă a cuvintelor. De aceea poate că şi sînt atât de îndrăgostit de poezie
1982
_______________________________________________
Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism, 1985, pag.190-193
imagine by:
http://deeplysuperficialcreatures.blogspot.com/2009/09/lart-pour-lart.html
marți, 7 decembrie 2010
Cântecul... muzica...
Un cântec e ceva ce călătoreşte singur.
Bob Dylan
min.2:30 movie I'm not there
Muzica este un răspuns, căruia nu i s-a pus nici o întrebare.
Nichita Stănescu
Scrisorile de dragoste
sau
Înserare de seară
duminică, 5 decembrie 2010
Sub semnul lui A
Să fim confuzi, să fim colaterali, ireductibili, naturi prime ale unor inexactităţi de reproducere, adică în final nici noi să nu ştim ce-am dorit să se exprime; prin scrisul nostru sau exprimarea noastră.
Să traversăm cuvinte de tip formal, să le alegem cu grijă şi astfel să încingem cip-urile serverelor de căutare. Adică, în ceea ce noi simţim dorinţă să-i lăsăm pe alţii să caute, adică (să mă repet) dorim să devenim poeţi, aşa pe nepregătite, fără nici măcar alţii să ştie. Alţii fiind cei care au aşteptări de la noi. Alţii fiind cei care ne înconjoară atât de simplu şi noi îi eliminăm atât de complicat.
Unde vreau să ajung?
La A.
A este alfa, prima alegere, primul născut, primul căzut.
A este furia.
"Într-o bună zi am să reţin numai furia lui A
proprie capacităţii mele de erori măsurabile
şi salutând furia lui A voi rămâne
singur pe un aeroport pustiu cu o pisică adormită în braţe." *
Pentru că adormirea este confuzia, prin asta confundăm A cu Alb şi albul cu un alt alb. Nimeni să nu ştie ce deştepţi devenim într-o confuzie de mesaj. Să spui copilului vino şi să-l ocoleşti repede, ca mai apoi să-i strigi: întoarce-te ! Tahionică mişcarea, căci tachys înseamnă rapid în greacă; mai mult, noi dorim să ajungem mai repede decât am plecat.
În final pentru cele scrise de mine A este A, căci mintea noastră aşa l-a aflat, ca o mamă unică. Iar Albul este alb, ca simpla zăpadă eternă dorită de sărbători.
"Nuntă a absenţelor. A fără A, A fugit din toate cuvintele, A virgin" **
____________________________________________________
* Gellu Naum, Despre identic şi felurit, Antologie, Polirom 2004, pag. 198;
** Nichita Stănescu, amintiri despre viitor, Sport-Turism, 1985, pag. 228.
vineri, 3 decembrie 2010
Poezia lui Bob Dylan şi definiţia lui Nichita Stănescu
Aici e. Sufletul să i se
odihnească in pace .
Publicul devorator îşi împarte
rămăşiţele bolii sale
şi numerele sale de telefon.
Aici odihneşte.
Poetul.
Profetul.
Proscrisul.
Falsul.
Starul electricităţii.
Încuiat de un paznic
ce a descoperit că...
O poezie e ca o persoană nudă.
căci chiar fantasma
era mai mult decât o persoană.
Un cântec e ceva
ce călătoreşte singur.
Bob Dylan
Poezia nu este numai artă; ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Ea se exprimă în primul rînd prin artă, dar nu numai artă. Înţelegerea poeziei numai ca artă sărăceşte noţiunea de poezie. Ea nu este un mod de existenţă, cum se susţine uneori, ci o componentă fundamentală a existenţei.
Uneori mărturiseam prietenilor mei că poeţii adevăraţi nu sînt scriitori. Arta scrisului şi noţiunea de scriitor cuprind pe prozatori, dramaturgi şi eseişti. Poeţii adevăraţi nu sînt scriitori, ei sînt şi scriitori.
Nichita Stănescu, Etalonul de aur, Nevoia de artă, III
din volumul amintiri din prezent, ed. Sport-Turism, 1985, pag. 176 mijloc
P.S. filmul I'm not there, a fost azi noapte pe TVR1.
miercuri, 24 noiembrie 2010
Rolul literaturii de Nichita Stănescu
citat
[...]
Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism 1985, pag.172-173
Ce m-a uimit este condiţia de inginer cu care Nichita Stănescu vede problema; ce m-a amuzat este numele editurii care a publicat aceste minunate eseuri, da, puţin sport ca în viaţă sportivă.
[...]
Deci, rolul literaturii în societatea contemporană este de o importanţă covârşitoare.
Atît timp cât oamenii vor comunica prin vorbire, va exista şi literatură.
Cu cît miloacele tehnice de comunicare se vor perfecţiona (tiparul, discul, magnetofonul, radioul, cinematografia, televiziunea), şansele de circulaţie ale litaraturii sînt sporite. Literatura, în esenţa ei, nu ţine neapărat de cuvântul scris.
II
Viitorul literaturii sînt convins că va coincide cu viitorul omului. Nu împărtăşesc cîtuşi de puţin pesimismul panicard al celor care cred că tehnica va desfiinţa interesul pentru literatură. Dimpotrivă! Nu cred, de asemenea, că literatura va putea fi fabricată de computere. Este adevărat că, cel puţin în principiu, un computer poate să facă un sonet de Shakespeare. Da, dar aceasta cu condiţia să se fişeze opera shakespeariană şi să se programeze în computere structura sonetelor lui Shakespeare. De altfel, computerele şi în ştiinţă au rolul de a soluţiona, iar nu acela de a crea. Cui i-a dat vreodată prin cap şi cine şi-ar putea imagina vreodată că prin crearea unui ceas perfecţionat se poate crea şi timp?
Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism 1985, pag.172-173
Ce m-a uimit este condiţia de inginer cu care Nichita Stănescu vede problema; ce m-a amuzat este numele editurii care a publicat aceste minunate eseuri, da, puţin sport ca în viaţă sportivă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)







