într-o formă de comunicare pentru Şerban Tomşa
"Frumuseţea nu-i o întâmplare" scrie cu ardoare Nietzsche şi are dreptate privitor la unitatea în diversitate, dar nici măcar nu se lasă, continuând linia, coboară în antichitate: "Pe timpul lui Cicero, care îşi exprimă surprinderea în această privinţă, în Atena bărbaţii şi adolescenţii le erau cu mult superiori în frumuseţe femeilor: dar câtă muncă şi efort în slujba frumuseţii nu pretinsese din partea sexului bărbătesc, secole de-a rândul! - Căci să nu ne înşelăm aici în privinţa metodicii: o simplă cultivare a sentimentelor şi ideilor e aproape egală cu zero (aici se află marea eroare a culturii germane, cu totul iluzorie): trebuie ca mai întâi să-ţi convingi trupul."
Am fost la Atena în zilele în care căldura alunga turiştii de pe Acropole, aceştia laşi în faţa ei se ascundeau în muzeu. În noul muzeu
Acropolis , muzeu născut ca pasărea Phoenix în anul 2010, nu numai în locul celui vechi, ci pe ruinele anticii Atene. La suprafaţa de sticlă albăstrui-securizată, soarele îşi înceta puterea şi parcă prin asta turiştii se adăposteau în aşteptarea intrării. Tinerele fete grecoaice manifestau interes pentru imagine, pentru amintiri. În cele surprinse de mine, nu am recunoscut deloc partea lor care ar fi atipică frumuseţii umane, mai sus am surprins fete frumoase, fete emancipate, fete doritoare de frumos şi de imagine.
La fel am fugit şi eu, surprins de treptele abrupte al Propileiei, a porţii de intrare de pe Acropole. Fugind chiar şi cu spatele am surprins aceste imagini; totuşi în final am regăsit că frumuseţea vine mai târziu aici, poate cu Grecia ultramodernă a anilor 1990 şi este păcat? Nu, grecii au început cu mult mai devreme să-şi cultive frumuseţea feminină, acum vin roadele, adevărat că unii nu se aşteaptă, iar alţii spun că este târziu.
În felul în care alţii căutau să pozeze colina sacră a Athenei Parthenos, eu le urmăream pe tinerele şi frumoasele ateniene. De sus Zeiţa mă privea cu indulgenţă: "Tu te crezi Ulise?" mă străfulgeră cu un gând.
Mesajul meu în acest minunat context este că trebuie cultivat trupul, trupul ca deţinător de inteligenţă, de dorinţă, de cunoaştere, de ceea ce trebuie readus -nu scriu dezgropat, ci reamintit sau retrăit, cele ce dau valoare într-adevăr culturii frumuseţii în felul manifestării reale, actuale şi prezente a acesteia. Vă rog, lăsaţi amintirile, ca imagini de unde porniţi că trebuiesc pomenite, dar vă rog priviţi la ceea ce doresc alţii să amintească.
Undeva în munţii dragi mie, născători de Centauri (munţii Pelion), umblaţi de nimfe, într-o gară galbenă
geloasă pe mine, am privit îndelung tânăra care citea. Am decis atunci că voi scrie în senectutea mea, povestea de dragoste a celui ce priveşte cu cea care este privită. Voi reinventa mitul creaţiei, prin asta voi demonstra că se poate crea din creaţie, sau să punem încă o unitate din diversitate. Nu voi fi singurul, mii asemeni mie cântă în momentul acesta amintirea frumuseţii. Cântă ca o chemare, prin asta nu fac altceva decât să participe la trupul acesteia, al frumuseţii. Nu scriu bate şi ţi se va deschide, ci cheamă şi vei avea.
Umbra şi tot ceea ce putea deveni odihna unei călătorii, a rămas de fapt în mintea mea ca tânăra grecoaică, deosebit de frumoasă, care citea. Să vă scriu acum de mers ar însemna să vă trimit la şcoala de dans, sau, să definiţi acum iambul!
Să revin la titlu, doresc prin asta să nu revin la frumuseţe, actul acesta expus greşit filosofic de către nişte bătrânei pe postul naţional de televiziune îmi repugnă, vreau să revin la actul cultural de frumuseţe.
Cultura este trupul unui popor, conştiinţa sa în care el -poporul se defineşte, acel contur geometric care-l defineşte, şi care se autodefineşte, adică: "Mundus vult decipi, ergo decipiatur". De ce scriu asta? adică "dacă vrem să fim înşelaţi, atunci aşa să fie"? pentru că în cazul poporului meu, a acelora ce conduc cultura, nu politicul sau economicul, ei aşa privesc.
Mai mult, generaţii întregi în faţa mea nu reactivează nimic, nu se autoperfecţionează; celebrează vechiul fetid asemeni Coco Chanel no.4!
Nimic din cele venite din trecut în prezentul dorit de ei nu-mi spun nimic, frumuseţea lor este moartă pentru că trupul acesteia a murit demult, a murit nefiind lucrat. Trupul de fapt a murit odată cu Constantin Noica, cu Nichita Stănescu, cu Emil Cioran, cu Petre Ţuţea, şi alţii; trup ce aştepta îndelung îmbălsămarea: prelungirea după moarte a unui volum organic. În lipsa piramidei, a Văii Sacre ne expunem indecent în soarele unei crize fără precedent.
Ce vrem noi popor tăcut?
Ne prelungim agonia într-o limbă, într-o formă slabă de romanitate (gândiţi ironia, nu am scris latinitate), mai departe citim slab cuvintele înscrise în maculatura deceniilor trecute, ne celebrăm unii pe alţii în prezent, să nu murim cumva fără orgoliul recunoscut, vanitatea afişată într-o cultură seacă.
Nici măcar nu dorim frumuseţea prezentului.
_______________________________________________
Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor, Humanitas, 2008, pag.122-123
