scorchfield: Nemea

luni, 21 martie 2011

Nemea

Pentru cei pasionaţi de geografie şi pentru cei care cred în coincidenţele acestei lumi, ar trebui să ştie că Micene este vegheată la nord de două vârfuri muntoase; Sara şi Profetis Ilia (Profetul Ilie). Dacă unim cu o linie aceste vârfuri, la 10 km spre nord-vest de Micene se va afla Nemea. Aici se deschide o vale impresionantă de unde privind spre Atena, spre nord-est, la aprox. 7 km se află Kleonai.

Mai departe continuând periplul, spre nord-est la 15 km de Nemea se află Corintul şi la sud la 20 km, Argosul. Între aceste triunghiuri muntoase locuite de păstori de oi şi capre s-a dezvoltat una dintre cele mai mari culturi antice. Mai precis, ne aflăm în Ahaia (Achaia) la est, Arcadia la nord-est, Argolida la vest şi Corinthia la sud, ţinuturi prin care Herakles a călătorit în a-şi duce la îndeplinire o parte din muncile sale.

Templul lui Zeus de la Nemea

Şi dacă Nemea derivă de la verbul grec nemein, ceea ce semnifică „a paşte”, „a roade” şi toate formele prin care animalul mănâncă; trebuie ştiut că în această vale într-un trecut mitologic, un leu de dimensiuni uriaşe făcea ravagii între păstori şi turmele domesticite de oi şi capre. Pe o colină din sud-estul văii pomenite mai sus, numită acum Evangelistria îşi avea sălaşul marele animal, undeva sus pe coama dealului în nişte văgăuni; de aici leul putea vedea toată valea.

Nu numai vulpea se dă la struguri, dar şi leul.

Iată cum începe prima dintre muncile lui Heracle (Herakles).

Am relevat acest lucru spre a ne da seama că lumea antică greacă pare mică. Atunci în vechime, în urmă cu peste 3000 de ani, lumea în genere era mică. Tocmai de aceea este minunat în a scrie că mitul grec despre cunoaşterea lumii începe de aici, de la Nemea şi se balansează spre Hydra, apoi spre muntele Erimat, spre lacul Stymfalos, şi spre final ajungem în Italia şi Africa. Universalitatea cunoaşterii începe prin mit, în timp ce cunoaşterea universală va fi desăvârşită prin filosofie, începută tot de către anticii greci.

Locuitorii Nemeii l-au avertizat pe marele erou că săgeata nu-l înţeapă, suliţa nu-l străpunge, sabia nu-l taie pe animal, şi atunci Herakles a făurit ghioaga, acea renumită ghioagă pe care o poartă pe umăr în toate reprezentările mai vechi şi chiar mai noi.

Îl ştim pe Herakles îmbrăcat cu pielea acestui leu, pe care l-a învins zdrobindu-l şi strangulându-l. Haina ce a creat-o pentru el este din pielea leului, în jurul pieptului şi pe cap venindu-i ca o glugă însăşi capul leului. Mai târziu însăşi Alexandru cel Mare a adoptat acest costum, ca semn al curajului şi al biruinţei pe care dorea să-l emanicipeze în persoana sa; şi nu a fost adevărat aşa?!

Alexandru cel Mare

Jocurile Panelenice Nemeene au început aici în anul 573 Î.H. sub patronajul celor din Kleonai. Mai târziu Micene şi apoi Argosul şi-au disputat întâietatea asupra lor, căci aşa de mare devenise renumele acestora. Dar cultul jocurilor, nu aveau numai caracter sportiv, ci şi cultural, cu întreceri de compoziţii muzicale şi poezie, care provin dintr-un mit mai vechi poate decât cel al muncilor lui Herakles.

Cum poveştile noastre minunate încep cu „A fost odată ca niciodată un împărat şi-o împărăteasă...”, to aşa Lykurg era rege la Nemea şi Eurydice o preafrumoasă regină, dar lipsiţi de fericirea de-a avea un copil, un moştenitor.

Anii au trecut şi toate rugăminţile către Zeus, căci Lycurg era şi marele preot al templului, au dat în final roade şi veni pe lume Ofeltes, un băiat ce avea în faţă pe cei mai fericiţi părinţi din lume. Tocmai de această fericire prea mare, temându-se marele rege s-a dus la Delphi, la oracol, plin de daruri pentru a întreba ce trebuie să facă pentru ca acest minunat fiu al său să fie ferit de boli şi nefericire.

Întorcându-se, aducând mesajul pythian, ce spunea cam aşa: „că toate vor fi îndeplinite, dacă acest copil nu va atinge pământul până nu va şti să meargă”, a pus repede pe o sclavă pe nume Hypsipyle să care tot timpul copilul. Mai mult chiar să vegheze asupra lui şi când doarme. Dar miturile greceşti sunt întreţesute şi chiar această Hypsipyle devenită sclavă a fost cândva regină.

Când cei Şapte Eroi ce se-ndreptau contra Tebei venind dinspre Argos, au trecut prin valea Nemeii au întâlnit-o şi au rugat-o să le arate un izvor, Hypsipyle fără să stea pe gânduri puse copilul într-un coş, cum a crezut ea că face bine să fie deasupra pământului; alte izvoare indică cum că ar fi aşezat copilul pe o movilă făcută din crengi şi iarbă, şi a făcut câţiva paşi cu Eroii cât să le indice direcţia spre apă. Un şarpe îşi făcu apariţia imediat şi ucise copilul până ce sclava se-ntoarse.

Alertaţi de strigătele sfâşietoare ale femeii, Eroii se-ntoarseră şi plânseră moartea prematură a copilului. Întârziară din drumul lor numai pentru a asista la funeraliile copilului, pe care îl numiră Archemoros („iniţiatorul sorţii”, „începătorul pedepsei”) şi iniţiară Jocurile numind judecători, pe acei „hellenodikai” îmbrăcaţi în negru ca semn al doliului peren.

În ziua de azi, din nou sunt rememorate aceste jocuri începând cu anul 1996. O dată la patru ani, pe stadionul reconstituit, aflat în depresiunea văii Nemeii, tinerii se întrec din nou. Stadionul cu nordul său muşcând din dealul Evangelistria pomenit mai sus, avea şi un izvor care îşi lăsa apa să curgă canalizat în jurul stadionului. Oricine, spectator, concurent sau oficial se putea apleca şi cu ajutorul unui chiup putea să guste apa răcoroasă. Era totuşi un mod epicurian de-a face sport, de-a te înălţa pe calea artelor sau pur şi simplu de-a contempla întrecerea.

Dacă aveţi ocazia să ajungeţi în Peloponez, pe marea autostradă ce leagă Atena de Corint, înaintaţi curajos încă 20 de km după Corint şi depărtaţi-vă spre dreapta la indicatoarele ce vă indică Nemea. După câţiva kilometri buni intraţi într-o regiune viticolă ce ascunde parcă intenţia voastră. Nu vă lăsaţi ademeniţi de cramele din apropiere, la întoarcere puteţi lua vin, dar numai pentru al degusta spre seară, când arşiţa încetează, asta ca să nu uităm de prietenia ce l-a legat pe Herakles de Dyonisos în marele război al Zeilor împotriva Titanilor.

Treceţi un pod, vă strecuraţi pe un drum ce taie brutal un deal (oare care?), şi ajungeţi la o bifurcaţie ce vă arată la stânga: Muzeul (Templul lui Zeus) şi la dreapta: Stadionul.

Lumea este plină de muzee şi majoritatea se află în clădiri vechi, de parcă acestea ar trebui prin valoarea lor arhitecturală să întregească valoarea exponatelor. La Nemea muzeul parcă nu se vede, pierdut în chiparoşi, pare o casă de vacanţă. Intrarea se face pe o poartă ce aduce a proprietate privată. Înaintând câţiva paşi, în faţă începe să ţi se arate marele templu închinat lui Zeus. În dreapta o alee ce se iveşte din gazonul verde şi proaspăt tăiat îţi arată drumul spre muzeu şi acum încerci să te decizi, ce vrei să vezi prima dată; templul sau muzeul. Oricum ar fi, eşti acolo un norocos că vezi ceea ce foarte puţini oameni au ocazia: un templu în reconstituire şi un muzeu cu o personalitate foarte modernă în care artefactele par a fi organele interne a ale unui imens mecanism al cunoaşterii. Nu-ţi trebuie ghid, trebuie să ştii povestea, istoria locului şi dintr-o dată miile de întrebări capătă mii de răspunsuri, conexiunile pe care le faci mai apoi din reflex te fac mai treaz şi mai lucid, ca mai apoi să spui: merită şi merit!

Până la templu întâlnim ruinele Xenon-ului, adică a hotelului sportiv de pe atunci. Aleea face stânga şi vedem băile unde sportivii se spălau. Totul acoperit acum cu un acoperiş ce vrea să imite parcă ceea ce a fost. Înaintăm mai apoi şi pătrundem în templu prin naos, urcând treptele şi traversând pronaosul întâlnim 9 (nouă) coloane cu capitel corintic, din cele trei cu care templul a început să renască.

Ştiu că numărătoarea nu iese, dar aici timpul curge invers. Templu este reconstituit şi se poate vedea ceea ce este nou şi ceea ce de atunci, cu peste 2000 de ani vechime. Este adevărat că această renaştere şi multe din aceste lucrări le datorăm Universităţii Berkeley, California; Şcolii Americane de Studii Clasice care prin fondurile strânse reuşesc aceste reconstituiri. În schimb este important să vedem aici implicarea Ministerului Culturii al Republicii Elene, care nu numai că supraveghează această muncă titanică, dar care prin „eforatul” său crează un schimb multicultural, o reflexie a ceea ce a reprezentat odată Elada.