Din mijlocul poemului

Atena, Stoa lui Attalos, Zeus peste Leda, regina Spartei

Când Kavafi a scris „Spre Ithaca”, nu a dorit să pună într-o imagine personală poemul antic grec al lui Homer; Odiseea. Kavafi a fost o dronă, un suflet care a zburat deasupra poemului, povestindu-ne poemul, în versuri, scurte.

James Joyce când a scris „Ulysses”, nu a dorit să încerce veridicitatea poemului, adevărul? Joyce a pus problema „bărbatului”, a celui care-și caută femeia, pierdută: din cauza lui, din cauza ei!

Ce mai avem în Odiseea?

Căutarea tatălui! Fiul debarcă, după călătoria de-o zi dintre insulă și continent, pentru a afla vești despre tatăl său, plecat la război, de pe vremea când el era în scutece. De pe vremea când era să fie sădit de-un plug ce însămânța sare.

În această căutare, fiul se maturizează, departe de casă, află rostul pentru care a fost născut; rostul pe care i l-a dat mama sa Penelopa. În același timp Odiseu, Ulise pentru latini, vine spre casă. Kavafi nu-l grăbește, nici Joyce, numai Homer povestește.

Nu poți răzbate ceea ce nu ști! Nu cutezi fără să-ți cunoști zeii. Odiseu a încercat.

Ulise

În urma vizitei mi-au rămas vestigii, sunt acele flash-uri, imagini stricte ce aparțin unui simbol, unei fracțiuni de intersecții a timpului cu imaginea, de parcă ochiul, când a clipit a înțeles, fără ca nervul să transmită vreun impuls, vreo energie mai sus și mai presus decât acestea, am înțeles că alunecând afară, întoarcerea va fi reprobabilă, că voi pierde și memoria îmi va ștearsă datorită abundenței, belșugului pe care l-am trăit acolo, în acel loc, în acea insulă, asta pentru că ajuns pe mare, în vârtejul valurilor ce mă petreceau, mi-am dat seama că sunt Ulise.

Suprapuneri

Ionic Sea - View of Katakolo peninsula

Mario Vargas Llosa
≪Pentru că și aceasta este o trăsătură fundamentală a eroului din Odiseea, și, probabil, principala, mai importantă decât cea de războinic și de protagonist al unor isprăvi trăite: aceea de povestitor de povești. A trăit oare Odiseu minunatele istorii pe care le spune uluiților feaci de la curtea regelui Alcinou?

Nu există cale s-o știm. S-ar putea să fie așa, iar excelenta lui memorie și abilitatea de a nara să se adauge harurilor omului de acțiune. Dar s-ar putea întâmpla și ca el să fie un genial născocitor, primul din acea stirpe a marilor fabricanți de minciuni literare, atât de seducătoare, încât cititorii le prefac uneori în adevăruri, dându-le crezare: fantaștii.

În poem există indicii că Odiseu spune neadevăruri, deoarece în fața unor spectatori diferiți se contrazice și oferă alte versiuni ale aceluiași fapt ori personaj. Dacă, înainte de a fi un erou al vieții, Odiseu ar fi unul al imaginației, ar ieși sărăcit?  Nicidecum: pur și simplu ceea ce ar povesti ar fi o altă istorie decât aceea în care se juca atât rolul protagonistului, cât și pe cel al copistului; în ea, regele din Itaca ar fi iluzionistul, născocitorul.

Ajunge să te apleci asupra amețitoarelor bibliografii generate de Odiseea ca să înțelegi că vor exista mereu suficiente argumente pentru a conferi ambelor lecturi ale personajului o mare forță de convingere.

Odiseu este un personaj ambiguu, nu se lasă închis în vreun sertar, se sustrage oricărei tentative de a-l îngrădi într-o personalitate univocă. Această ambiguitate e una din seducțiile sale: să exiști în același timp în lumea realității și fanteziei, în istorie și mit, în minciună și adevăr, în ceea ce a trăit și în ceea ce a visat.

Fapt este că, de aproape trei mii de ani, suntem subjugați de vraja lui Odiseu. Puține opere ne fac să înțelegem mai bine  ce putere de a îmbogăți viața prozaică, existența banală a imensei majorități a oamenilor este ficțiunea. Datorită lui, navigator fără voie sau palavragiu simulator, viața mediocră în care suntem înglodați se șterge, iar locul i-l ia alta, plină de fapte brave și de schimbări neobișnuite, de culoare și violență, de delicatețe și miracol, de gingășie și pasiune. O viață de peripeții incredibile, care, mulțumită puterii de convingere a lui Odiseu, apar drept adevărate, dat fiind că, citindu-le ori auzindu-le, le trăim odată cu el.

În cultura occidentală există o constantă: fascinația pentru ființele omenești care sparg limitele, care, în loc să se supună servituțiilor posibilului, se încăpățânează, împotriva oricărei logici, să caute imposibilul.

Quijote este una dintre paradigmele acestui eroism tragic, ale acelui ideal pe care, deși cruda realitate îl face fărâme, îl urmărește neîncetat, stimulându-ne prin exemplul său să sperăm inaccesibilul. Poate că cineva îl va atinge, așa cum l-a atins Odiseu, în zorii istoriei. Și, oricum, chiar dacă acesta ar fi o himeră, rămâne mereu stratagema călătoriei în ficțiune — minciună care se trăiește de-adevăratelea — unde toate limitele pot fi încălcate, precum că nu există limite sau pentru că, în ea o ființă muritoare și efemeră precum regele din Itaca poate să înfrângă până și zei atât de puternici cum sunt Poseidon sau Helios Hiperion.≫

Mario Vargas Llosa, Odiseu și Penelopa, ed. Curtea Veche, 2010, pag. 90-91.

Marea sărbătoare a vânătorii

imagini din Muzeul de Arheologie și Istorie Națională Athina, Grecia

În spatele zidurilor ciclopice de la Tirint, prin tunele spre curțile interioare, pe scări spre încăperile înalte, apar pe ziduri, imagini in fresco ale unei vieți trăite de oamenii unui timp numit perioada miceniană.

În Peloponez, de la Trozena la Argos, Tirint spre Micene, peste Arcadia spre Pylos, până jos spre Creta, în insulele mării ioniene, o mare civilizație și-a trăit evul, construind și navigând. Au cucerit această parte din lume dăruindu-i cele mai nesăbuite povești de dragoste, cele mai nimicitoare războaie și în încheiere poate cele mai mari incendii.

Astfel ne apare cum era femeia pe atunci, poate prețuită mult mai mult decât mai târziu, și scenele în care aceasta apare ne agită imaginația și ne oglindește uimirea noastră.

≪În Itaca, nici măcar semeții pețitori, în ciuda izbucnirilor lor violente, nu puteau trece complet cu vederea revendicările familiei la tron. În aparență nu se vede niciun motiv serios pentru  care situația s-a prelungit atîția ani de-a rîndul. Dacă singura forță ar fi fost să hotărască, Leocrit spunea un adevăr cînd arăta că pețitorii întreceau ca număr orișice opoziție posibilă; și, într-adevăr, fățiș nu li s-a împotrivit nimeni. Cu toate acestea, nu numai că-și impun să nu-i ucidă pe Laerte și pe Telemah, uzurpînd puterea (măcar că, în ultimul moment, puseseră la cale asasinarea celui din urmă), nu numai că recunosc drepturile lui Telemah asupra propriului său oikos, dar și îngăduie ca hotărîrea finală să fie luată în chipul cel mai neașteptat cu putință — de o femeie.

Această femeie, de altă parte, Penelopa, nu avea — nici ca frumusețe, nici ca înțelepciune sau spirit — nimic care să-i confere, ca un triumf pur personal, dreptul fără precedent (și, de altminteri nedorit) de a hotărî singură. Mai mult decît atît, din punctul de vedere al instituțiilor, ne găsim în fața unei trainice societăți patriarhale, în care pînă și un copilandru ca Telemah putea porunci mamei sale să părăsească sala ospățului și să se întoarcă la treburile ei femeiești.
 [...]
 Poate că în lunga preistorie a Odiseii situația Penelopei devenise atît de confuză încît adevărata-i stare socială și legală nu mai putea fi reconstituită. Unii învățați au văzut într-însa o vagă supraviețuire a sistemului matriarhal, care, credeau ei, era răspîndit  printre greci cu veacuri înainte. Urme asemănătoare recunosc și în Feacia, întemeiați pe faptul că, vorbind despre Arete, nepoata și soața regelui Alcinou, poetul folosește un limbaj ciudat, fie și pentru a sublinia „istețimea” și dibăcia ei de a aplana conflictele între oameni.

Cînd vei intra în palat, îl sfătuiește Nausicaa pe Odiseu, treci pe lîngă tronul tatălui meu și-ndreaptă-te către maică-mea, cerîndu-i sprijin. „De va găsi în inima-i bunăvoință pentru tine, poți nădăjdui să-ți revezi prietenii și să te-ntorci la căminu-ți primitor și la țara în care te-ai născut”.

S-a întîmplat ca Arete și Alcinou să fie binedispuși, și Odiseu s-a văzut primit peste măsură de bine. După ce le-a povestit multe din pățaniile sale, regina, care lua parte și ea la serbare, împotriva tuturor legilor societății grecești de pe vremea aceea, făcu apel la nobili pentru a spori darurile de preț.
„E oaspetele meu, măcar că de aceeași cinste vă-mpărtășiți și voi.”
Nici chiar Clitemnestra n-ar fi cutezat să vorbească astfel, ea care nu sta la îndoială să urzească moartea stăpînului ei, Agamemnon.≫

M.I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.117-119 .

Transplantul de vise

Vis

Perpetuum mobile

de Marin Sorescu

Lui Prometeu i se lăsase dreptul de replică, totuși.
Dar cum sta așa răstignit pe stînca aceea 
Nemișcat ci doar sfîrtecat lăuntric,
Singura replică pe care-o spunea era aceasta:
-De ce ficatul?

Desigur cea mai simplă
Și cea mai banală replică, în aparență:
-De ce ficatul?
Avea în cap o întreaga piesă
Despre valoarea focului
Și demnității nemaipomenite a gestului de titanică răzvrătire,
O piesă foarte închegată și care și artistic se ținea bine,
Pe care voia să i-o urle sfidător lui Zeus
Dar se pomenea rostind doar atît:
-De ce ficatul? 

În stînga lui înfometat, vulturul e foarte dîrz
Știe să-și facă meseria, e călău pe față,
Are un cioc ca un excavator
Care înfigîndu-se face să bubuie munții
De aceste cuvinte aproape onomatopeice:
De aia!

Acesta este și nu este un răspuns
La mistuitoarea întrebare a eroului,
Care, uitat de lume în acele pustiuri stîncoase din Caucaz
Încă mai răgușește zările uzînd de dreptul sfînt la replică:
-De ce ficatul?

http://adcx.net/~adc/poetry/Marin.Sorescu/Astfel/Perpetuum.mobile

În felul trezirii există mai multe gusturi. Cel de acum este aspru, metalic și bântuit de amăreli; care vin și pleacă pe căi diferite. Ochii-mi sunt lipiți și-o pastă lăptoasă nu mă lasă să-i deschid. Nu mă pot mișca. Sunt pe un pat de spital și-am ajuns aici în urma unui telefon prin care eram anunțat că au găsit un ficat compatibil pentru mine. De ce ficatul? Este o poveste lungă, care lasă în urma ei mirosuri alcoolizate, umede și rătăcitoare, bete.

Vocile din jurul meu mă cheamă, mă bâzâie, nu-mi dau pace.
Am deschis ochii:
- Doctore! am avut un vis.
- ...
- Eram într-o călătorie... știu și ziua...

 ≪ZIUA A ȘAPTESPREZECEA. Vîntul se menține, iuțeala e aceeași, se trage la rame la fel. Venitath cercetează împrejurimile. Scrutez cu privirea Munții Iberiei a căror linie întunecată se distinge în dreapta. Îmi potrivesc stadiasmosul [măsurarea distanțelor] pe care vreau să-l întocmesc, pornind de la Massalia [Marsilia] pînă la sfîrșitul călătoriei noastre.

    La amiază. Am ațipit o clipă și am avut un vis îngrozitor: se făcea că fenicienii uciși de Venitath mă urmăreau avînd înfățișarea unor păsări negre, iar navarhul [căpitanul corăbiei] înecat încerca să apuce cîrma din tribord și s-o muște cu gura lui mare și însîngerată, încadrată de barba neagră, așa cum am văzut-o în momentul în care se ducea la fund.


    N-o să-mi pun mintea cu un asemenea vis care l-ar face cu siguranță să rîdă pe Venitath dacă i l-aș povesti: cu toate acestea sînt tulburat. Am sorbit îndelung și cu nesaț o înghițitură de apă proaspătă din ulciorul agățat în încăpere și mă simt mai bine.

    De ce-o fi oare nevoie întotdeauna să ucizi ca să-ți croiești drum?

    Fenicienii voiau să ne omoare, iar noi trebuia să ne apărăm - știu bine acest lucru - , cu toate astea nu-mi place să mă gîndesc la moarte și nici să omor pe alții. Oare nu se află nici un zeu care să le spună oamenilor că e loc îndeajuns pentru toți pe lume și că există bogății nemărginite atît pe mare, cît și pe uscat?

    Din păcate însă n-am avut răgazul și nici posibilitatea să le explic acest adevăr celor de pe triera tingitană [Tingis -Tanger în Tunisia]. Ca să pot trece trebuia să omor; altfel, riscam să fiu omorît! Așa e legea lor și ei au vrut-o. Deși nu le voiam răul, a trebuit să pun să-i ucidă ca să pot trece printre Coloane [Coloanele lui Hercules - Gibraltar], cu toate că n-aveau nici un drept să mă oprească să ajung în largul Oceanului.

Pytheas *  traducerea lui Kύρτωμα (Kyrtoma) -N.A. pag.100

    Lumea e atît de vastă! Dacă stau să măsor curbura Europei și curbura lumii într-o direcție și în cealaltă, presupunînd că e vorba de o sferă cu o rază corespunzătoare și de o lume locuită, atît de mică în raport cu ceea ce trebuie să existe în rest, aproape că nu sînt în stare să-mi imaginez celelalte ținuturi de dincolo de imensitatea Oceanului.

    Recitesc povestea călătoriei întreprinse de Nearchos Cretanul [amiralul lui Alexandru cel Mare, care a venit din India prin Oceanul Indian până în Egipt], datorită căruia s-a ajuns să se cunoască Orientul lumii locuite și compar distanța cu cea dintre Elada și Massala și dintre Massala și punctul unde ne aflăm. Sînt tulburat: de vreme ce o sferă nu are capăt, nici unghiuri și nici limită, și dacă mă gîndesc că distanța de la gurile Indului pînă la Coloane este mai mare decît distanța dintre Massala și ecuatorul Lumii,trebuie să trag concluzia că între gurile Indului și Coloane, străbătînd cealaltă față a sferei, există o lume uriașă și necunoscută care, de bună seamă, e locuită și care, după cît pare, e alcătuită în chip armonios din pămînt și apă, în proporții egale. Nu mai vorbesc de cealaltă parte sau de cealaltă jumătate a sferei, care se întinde de la ecuator la celălalt pol al Lumii, așa cum lasă să se înțeleagă Hannon [căpitan de vas cartaginez, care a înconjurat toată Africa, trecînd prin Gibraltar] în însemnările sale de călătorie.

    Mă apucă amețeala cînd mă gîndesc la toate astea și trebuie să mă odihnesc ca să mă pot liniști.≫ *

Cineva se aplecă asupra mea și-mi acoperi lumina, printr-o mână am simțit ceva cald ce urca spre inimă, am adormit din nou cu gândul că-l voi visa din nou pe navigatorul ce intra în Ocean. Dar am visat altceva:

≪  Hai dar, și visul acesta ascultă-l, și mi-l tîlcuiește :
Am douăzeci de gînsaci, ce prin casă grăunțe-mi mănîncă
Din jgheabul lor; eu mă bucur cînd stau și mă uit după dînșii.
Dară, din creastă de munte, un vultur cu gheare-ascuțite
Gîtul li-l ia tuturora- și-uciși sunt: cum zac pe podele
    Toți, la grămadă, prin casă, iar el se înalță-n văzduhuri!
Ci eu, în vis, țipăt dam și, cu lacrimi, plîngeam ca o proastă,
În vreme ce , primprejur, se strîngeau Aheencele toate,
Cum mă jeleam eu de tare că-un vultur mi-ucise gîscanii.
Dar el, lăsîndu-se jos pe un vîrf mai înalt din palaturi,
    Mă-mbărbătă cu un glas ca de un om muritor, și îmi zise :
'Ai bun curaj, tu fiica lui Icarios, multslăvitul !
Nu e vis, ci-i aievea, și-astfel împlini-se-vor toate :
Căci pețitorii sunt gînsacii, iar eu, ca un vultur de pradă
Fui mai-nainte, și-acum al tău soț m-am întors iar acasă,
    Iar pentru toți pețitorii o soartă cumplită găti-voi!'

Astfel grăi, iar pe mine lăsatu-m-a somnul cel dulce
Și, dînd degrabă, văzut-am gînsacii la fel, prin casă,
Grîul din jgheab ciugulindu-l, așa cum făceau și-nainte.≫ **

 În somn, timpul picură aievea. Și odată trezit de-a binelea, doctorul mă felicită :
- Ai primit ficatul unui tânăr ce-a colindat jumătate de lume, vei mai visa mult timp de-acum încolo visele lui.

Nota bene:
 ≪Platon crede în natura profetică  (și inspirație divină) a viselor, iar în Tim. 71a-72b oferă o curioasă explicație fiziologică a producerii lor. Visele își au originea în ficat, acesta fiind instrumentul sau mediul prin care partea rațională (logistikon) a sufletului își comunică gândurile, transformate acum în imagini vizuale, facultății apetitive (epithymetikon). Prezența acestor imagini în ficat e cea care dă naștere viselor și totodată explică practica divinației (mantike) prin examinarea ficaților de animale≫ ***

* Pytheas - însemnări de călătorie, ed. Științifică, 1965, pag.99-100, notele între paranteze drepte îmi aparțin.
** Odissea, traducerea Dan Slușanschi, Paideia, 2009, XIX, 535-553, pag.257-258.
*** Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecești, Humanitas, 2007, pag.210-211.

Semnul rămas la spălat

Near Bath-House of the Winds, Akropolis, Athina, Greece, 2009

Cu o mare rumoare am citit din Odiseea lui Homer tradusă de Dan Slușanschi nerecunoscând sigur faptele (!). Cred că această traducere este mai bună decât cea a lui George Murnu și asta nu din pricina hexametrilor, ci a poeticii acestora.

Ca să trecem la subiect.
Am deschis volumul cuprins de febra de-a îmi reaminti ceva și-am dat de „Convorbirea dintre Odysseu și Penelopa. Spălatul.”

Cuprins de-o angoasă, pe care noi trebuie să o numim acum frică, Ulise (Odysseu) odată ajuns acasă; pe plaja insulei natale, are relevația că nu are să reușească în a vedea cum stau lucrurile la el în cetate decât a fi travestit. În gândul său stătea Athina, care apare și-l transformă într-un bătrân. Într-un bătrân mai bătrân decât era, un cerșetor dacă se poate.

După lungi peripeții ajunge ca,  Eurycleia -doica lui de fapt, la îndemnul Penelopei -soția lui de fapt, să fie îngrijit și spălat.

„M-a îndemnat: te-oi spăla pentru vorba Penelopeiei
Și pentru tine, la fel, căci stărnindu-mi-ai sufletul, foarte
Plin de mîhniri. Hai și-ascultă o vorbă, să vezi ce ți-oi spune:
Mulți sunt străini sărmani, necăjiți, ce încoace venit-au,
Dar, zic eu, nu e nici unul, asemeni la chip, nici făptură,
Nici stat, nici glas, nici picioare, cum semeni tu însuți cu-Odysseu!” *

Pentru cei profesioniști, spălatul ăsta de picioare aduce aminte de cineva?
Dar recunoașterea -fără dovadă?!

Continui după un salt:

„Ea își spălă, lîngă el așezată, stăpînul: și iute
Urma îi fu cunoscută - a rănii făcute odată
De un mistreț cu colții albi, sus...” **

Primul vers de mai sus este apoteotic, îmi aduce aminte de preafericitul Daniel care-și anunță stăpânul de neam străin, în ziua alegerilor prezidențiale, cu câteva ore înainte de închiderea secțiilor de votare.

Restul din prezent este Noul Testament cu ceva plagiat din Homer.

____________________________________________________
* Dan Slușanschi, Odysseia, Paideia, 2009, Odysseia 19, Convorbirea dintre Odysseu și Penelopa. Spălatul,
376-382;
** idem, 392-394 .

Izbitele sau Pietrele Tîmplei

Talazuri pe insula Perati

Circe îi dă drumul lui Ulise, îl sfătuiește pe unde să călătorească spre casă; va întâlni prima dată sirenele, apoi niște recifuri periculoase. Sfaturi a le trece nu există, ci doar dibăcia lui de navigator va fi pusă la încercare. Deci Circe spune:

„Mai chibzuie cu mintea și tu singur,

Dar lămuri-voi ce fel este drumul

Pe-o latură și ce fel pe de alta.

Răsar deoparte seninări înalte,

De care se izbesc talazuri

De-ale Amfitritei cea cu ochi albaștri.

Izbitele le cheamă acestea zeii

Și nici o zburătoare nu le poate trece,

Nici înseși porumbițele sfioase

Ce-aduc la tatăl Joe ambrozia.

Mai sfîrtică din ele cîte una

De-a pururi stînca netedă, dar Joe

Părintele trimite-n locu-i alta,

Ca iar să fie numărul același.”

Homer, Odiseea, Cîntul XII, 80-93, traducere G.Murnu

„În sinea ta : eu ți-oi zice și-o cale și alta ce-aduce.

Căci de acolo vin Pietrele Tîmplei: spre ele talazul

Bate cu vuiet adânc din întinsul cuprins de-Amfitrite,

Iar zeii cei fericiți le numesc Rătăcinde, pe nume.

Pe lîngă una nici paseri nu trec, turturele sfioase,

Care ambrozie-aduc către ceruri, lui Zeus cel mare,

Căci stînca lucie-ndată înfașcă din ele vreuna,

Dar Tatăl Sfînt iarăși alta trimite, la număr să fie.”

Homer, Odiseea, Cîntul XII, 57-65, traducere D. Slușanschi

Pentru a înțelege mai bine Odiseea recomand filmul „Viața lui Pi”, văzut de mine acum câte ore la Atrium Arad.

Alt peisaj cu barcă

Unele apropieri nu țin de zoom, țin de apropierea personală -parte cu peisajul, astfel pentru numai doi metri, putem așeza imaginea altfel. Tot pentru mai puțin ne putem apleca peste balustradă; leandrii ne pot îmbăta cu mirosul lor, vedem marea mai aproape, vedem albastrul acela impersonal de lângă mal, apoi cel adânc, mai departe. Un ciob de insulă -Dokos, ne insultă orizontul, în partea cealaltă, impozantă, o peninsulă ne arată pieptul, pe trupul Peloponezului stăm noi acum.

Aproape, spre plajă, un acoperiș cu țiglă cilindrică pare de bon ton, un akroterion apare ca un paznic în vârful lui cel mai înalt. Palmierii țes aerul marin purtat de valuri, tufe aspre, pline de țepi, asemeni jneapănului, se duc spre plajă. În afara casei, mai rămâne barca.

Barca, iahtul, nava, plutitoarea; era să uit de ce-am început să scriu, m-am luat cu natura, cu valurile, cu vântul. Despre ea -barca, nimic, este doar în așteptarea unei călătorii. Barca se leagănă, se face că doarme; este după-amiaza, orele când vocile dispar, soarele suflă căldura cu putere, obloanele se-nchid, citim:

„Cînd însă-ajunseră-ndată la navă și zbuciumul mării,

Iată, pe nava adîncă, luîndu-le, însoțitorii,

Meșteri, frumos, le-așezară -mîncarea și hrana olaltă.

Și-apoi și lui Odysseu îi întinseră pături și dalbul

Lui așternut, sus, pe punte, la pupă, pe nava înaltă -

Nedeșteptat a dormi. Ci urcă el, și-apoi se întinse,

Fără-un cuvânt; iară ei se-așezară pe bănci fiecare

Orînduit, dezlegînd și odgonul din ochiul lui de piatră.

Iară, de cum, aplecați, cu lopețile stropi răsfirară

Mării, și lui, pe pleoape, un somn nesfîrșit i se puse,

Nedeșteptat, drag și dulce, nespus, prea asemenea morții.

Iar nava - tot după cum armăsarii cei patru la număr

Cîmpului, toți laolalt', sub biciul șfichi, se avîntă,

Mîndru și svelt și înalt, iar vioi ei își deapănă calea -

Tot așa și a ei proră brăzda, iar în urmă-i talazul

Se revărsa, purpuriu, peste marea cea fără odihnă.”

Homer, Οδύσσεια, ed. Paideia, 2009, Odysseia 13,70-85, pag.167.

ediţie in memoriam  Dan Sluşanschi

Epilog, Călătoria lui Odiseu de Mario Vargas Llosa

http://theballoonjourney.blogspot.ro/2010/11/mario-vargas-llosa.html

≪
[...]
N-aș fi scris nicicând Odiseu și Penelopa, dacă mai înainte n-aș fi trăit experiența, formidabilă pentru mine, de a urca pe o scenă spre a povesti de acolo, pentru scurte momente spre a interpreta, alături de o actriță profesionistă, Adevărul minciunilor. Faptul de a preda cursuri, de a ține conferințe ori de a rosti discursuri în piețe publice nu m-ar fi pregătit pentru aventura aceea în care o persoană iese din sine însăși, se metamorfozează într-o alta și, pentru un timp fără timp, în acea realitate autonomă care este aceea a teatrului, se transformă într-un personaj de ficțiune.
[...]
Adevărul minciunilor a devenit astfel un spectacol care utiliza anumite texte literare drept materie primă spre a construi ficțiuni povestite, citite și reprezentate pe scenă.
[...]
Nu citisem niciodată poemul homeric în întregime, doar fragmente și versiuni pentru copii și de la o vreme mă bătea gândul să mă cufund în lumea Odiseei, dinainte convins că mă va umple de uimire. Așa a și fost. Am făcut rost de toate traducerile în limbile ce-mi erau accesibile și de cele șase versiuni care circulau în spaniolă. Pot spune că în primele trei luni din acest an [2006 n.m.], pe care le-am petrecut la Lima, n-am făcut altceva decât să navighez, în stare de transă, însoțindu-l pe Odiseu în fantasticele sale peregrinări maritime în încercarea de a ajunge la nestatornicele țărmuri ale Itacăi.


Scrisă în urmă cu două mii șapte sute de ani de către un poet și un povestitor despre care nu știm nimic, decât că era un geniu și că, spre a-și clădi poemul, s-a folosit de mituri, povești și legendele care colindau de secole prin insulele și pe malurile Mediteranei, Odiseea este, mai mult chiar decât Iliada, textul literar și fantezia mitică ce stă la temelia culturii occidentale.
[...]
Cine și cum este Odiseu?
La prima vedere, un aventurier hârșâit în artele războiului, care s-a evidențiat prin îndrăzneala și vitejia sa în războiul Troiei și care, ajutat de zei cum sunt Palas Atena și Hermes, înfruntă și biruiește dușmani brutali precum Ciclopul, sau subtili precum sirenele, și în același timp cât luptă, trece prin chinuri și își vede dispărând toți tovarășii, se și desfată totodată și petrece cu femei frumoase -nemuritoare ori muritoare - care cad învinse la picioarele sale, precum și cu propriile fapte vitejești pe care, după ce le-a trăit, le păstrează în amintire spre a le povesti mai târziu. Și cu câtă locvacitate și elocvență!
≫

Mario VARGAS LLOSA

Salzburg, 23 august 2006

Mario Vargas Llosa, Odiseu și Penelopa, Curtea Veche, 2007, pag.88-89.

Daidala - hylé - bărci - Ulise - arérós

Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate, pag.53

≪F. M. Comfort și Jean-Pierre Vernant, printre alții, au susținut că în mare parte lumea mitică se agață de speculația lui Anaximandru. Deși sublinierea mea diferă oarecum de a lor, această perspectivă a fost asumată în prezenta discuție, unde este sugerat că compactitatea experienței mitice continuă să fie baza pentru expresiile diferențiate din opera lui Anaximandru. Și aceasta, pretind eu, este adevărat atît pentru speculație, cît și pentru construcția sa, al cărei sens fragmentul B1 îl articulează în proză.


Construcția (pe lîngă teoria sa)21 reflectă mai departe o înțelegere mitică, întrucît acest model cosmic, în timp ce acționează paradeigma pentru toate cosmologiile următoare pînă în vremea lui Galileo, a fost de asemenea un daidalon, care împărtășea mare parte, dacă nu toate trăsăturile esențiale atribuite creațiilor legendarului Dedal.


Decupare, asamblare, harmonia


Françoise Frontisi-Ducrouxz conchide22, după un studiu detailat al întrebuințărilor homerice, că termenul de daidalon, în aplicările lui cele mai limitate și primitive23, denotă o cioplire sau decupare (découpage), în lemn ori în metal, iar acest découpage a fost invariabil asociat cu noțiunea complementară de ajustare, de potrivire laolaltă. Armura, în special cea a lui Ahile, al cărei scut de bronz, aur și argint era fabricat în cinci straturi de divinul fierar Hefaistos, era cu deosebire daidalon, căci într-adevăr armura era un asamblaj de piese decupate. Lucrări de tîmplărie, îndeosebi nave, erau de asemenea daidala.


Este semnificativ că hylé, ”materia” mai tîrziu plasată în opoziție cu principiul formativ inteligent în distincția aristotelică formă-materie24, a fost mai întîi, în întrebuințarea homerică și chiar mai tîrziu, pădure sau pămînt împădurit, ori, specific, lemn sau cherestea.25 Cînd Ulise tecton, constructorul de nave, își construiește nava în cîntul al V-lea al Odiseei, ajutat de nimfa Calipso (care, apropo, s-a îmbrăcat foarte atent pentru ocazie)26, cheresteaua pe care el o tăia și o asamblează ar fi fost la început hylé.


[...] Cu totul zece
Copaci trînti pe jos cu toporul
Îi tot ciopli și-i netezi cu barda
Ca meșter [epistamenós] și-i obli cu ciripia [epi stathmón]
Într-ast-aduse sferedele zeița,
Și grinzile le sfredeli pe toate,
Le potrivi pe urmă laolaltă [harmoniésin aréren]
Și le-nnădi cu scoabe și cătușe.27

Proba arheologică despre cum erau asamblate în realitate bărcile antice sugerează ferm că atunci cînd Ulise și-a construit nava, a construit-o după imaginea corpului homeric, a lui chrós ca suprafață vie: ephiphaneia, aparență.28

Există, spune Lionel Casson,
în esență, două feluri de a asambla o carcasă de lemn. Un fel este de a construi un schelet din chilă și rame (grinzi) și a fixa de el un strat de scînduri. Celălalt fel se dispensează de șarpantă și construiește doar o carcasă de scînduri, prinzînd fiecare scîndură, într-o oarecare formă, de cele învecinate.29

Grecii antici, și Ulise, au folosit metoda din urmă, fixînd cu atenție scîndură de scîndură cu îmbinări cu cep și crestătură meticulos meșteșugite. Cu aparent puțină preocupare pentru viteză sau ușurința construcției, Ulise și-a modelat barca din exterior în interior, ca pe o cochilie sau piele rezistentă la apă. Numai după aceea, dacă, astfel construită, carcasa părea să aibă nevoie de întărirea suplimentară, el ar fi adăugat o structură internă. ”Constructorul de nave greco-romane”, continuă Casson,

efectua tîmplăria cu atîta grijă, încît se aseamănă mai mult cu ebenistica decît cu tîmplăria. [...] Lucrul implicat era laborios, în schimb recompensa era o carcasă de o tărie remarcabilă, cu o mare economie în greutate și mărime.
Mai devreme sau mai tîrziu, el era obligat să realizeze că nu trebuia să treacă prin procesul care necesita mult timp de îmbinare cu cep și crestătură a scîndurilor laolaltă, să realizeze că, dacă folosea rame mai grele, putea să le construiască pe acestea mai întîi, să fixeze repede și ușor scîndurile direct de ele și să încheie cu o carcasă care, deși mai puțin tare, era cu totul potrivită.30



Hylé, s-ar putea spune, a fost materialul bărcii lui Ulise. Dacă, în căutare de cauze evolutive, se interpretează în sens invers înțelegerii ulterioare a lui hylé ca materie brută31, este înșelător de simplu a pretinde că înțelegerea preclasică a lui hylé ca păduri și cherestea era că acestea nu erau ”nimic altceva decît” materia neformată a bărcilor sau că hylé ca lemn de foc32 nu erau ”nimic altceva decît” combustibilul care alimentează flacăra. Aceasta ar fi foarte înșelător. În Grecia preclasică, hylé, ca pădure, cherestea sau lemn de foc, era parte a unui physis divine și nemuritoare. Hylé, lemn, era ciopîrțit, probabil cu toată circumspecția devotată unei victime sacrificiale, pentru a fi refăcut, așa încît să poată reapărea în altă formă - ca o barcă sau, și mai magic, ca o flacără -, așa cum reasamblarea oaselor unui animal sacrificial, sfînt, tranșat, sub pielea sa jupuită făcea animalul să ”reapară”33 în chip magic.
Adjectivul arérós, însemnînd echilibrat sau perfect potrivit laolaltă, este, aparent, un cuvînt foarte vechi, a cărui întrebuințare este databilă în trecut de la scrierea lineară/linearul B.34 În arérós există atît rădăcina etimologică, cît și cea experiențială a întregii noțiuni de harmonia, la Homer un termen pentru construcția de nave, cu referire specială la îmbinări.35 Mai tîrziu doar, în perioada clasică, devine el noțiunea ce urma să fie modelată, verigă cu verigă, în Marele Lanț al Ființei36, una dintre cele mai persistente imagini ale armoniei cosmice în întreaga istorie a culturii occidentale.


Modelul lui Anaximandru, ca barca lui Ulise, trebuie, așa cum mi-l închipui eu, să fie fost arérós, în cel mai vechi sens al termenului. Deși era menit, îndeosebi, să fie un model cosmic și cu toate că el într-adevăr, pentru prima oară, a descoperit o noțiune clară a proporțiilor fixe37, aceasta a fost, aș sugera eu, în special întrucît ca model a fost arérós că această construcție a lui Anaximandru a fost capabilă să reveleze toată acea armonie nevăzută. Este important a aminti că hetera tis physis apeiros din Anaximandru B1, acea ”vreo altă natură infinită” care este sursa cerurilor și a acelor kosmoi din interiorul lor, este gîndită în termeni navigaționali, cîrmuind, dirijînd sau acționînd pe post de cîrmaci pentru (kubernein) toate lucrurile.≫

******

21. Posibilitatea înțelegerii cărții lui Anaximandru drept un tratat arhitectural va fi discutată în concluzia acestuie eseu.
22. Frontisi-Ducroux, Françoise. 1975. Dédale:mythologie de l'artisan en Grèce ancienne. Paris. p.78.
23. Pentru un studiu recent, foarte minuțios, despre daidala și aplicațiile sale, vezi și Morris, Sarah P. 1992. Daidalos and the origins of Greek Art. Princeton. Partea I.
24. Opoziția între formă și materie este una la care Heidegger obiectează foarte mult în eseul său ”Originea operei de artă”. Cf. Heidegger 1971, p.26 sqq. [ed.românească, p.41 sqq].
25. Iliada, VII, 418; XI, 155; Odiseea, V,257; IX,234; XVII,316; și Herodot, I, 203.
26. ”Zeița / Se învăscu în haină mare, albă [argypheon] / Și gingașă, subțire; se încinse / C-un brîu frumos de aur și-o maramă / Își potrivise pe cap” (Odiseea, V, 233-235 [ed. românească, versurile 303-307, p.128-129]). Și aici, kosmos-ul ținutei feminine reflectă sau este reflectat de kosmos-ul producerii.
27. Odiseea, V, 243-248 [ed.românească, versurile 322-329, p.129].
28. Casson, Lionel. 1963. ”Ancient Shipbuilding: New Light on an Old Source”. Transactions of the American Philological Asociation 194, p.28-33.
Casson, Lionel. 1991. The ancient Mariners: Seafarers and Fighters of the Mediterranean in Ancient Times. Ed. a 2-a. Princeton.
29. Casson 1963, p.28-29.
30. Ibid., p.32.
31. Înainte de secolul al II-lea d.H., hyle devenise un termen medical referitor la excrețiile corpului uman.
32. Ca și în Iliada, VII, 418 și Odiseea, IX, 234.
33. Despre practicile sacrificiale, vezi în special Detienne și Vernant 1989, dar și Burkert 1972a, Durant 1986, Hersey 1988.
34. Linearul B, cea mai timpurie formă scrisă a limbajului grec, păstrat pe tăblițe de lut din era miceniană, datează din 1200 î.H. sau mai devreme.
35. Vezi mai sus, și Odiseea, V, 361.
36. Vezi în special Lovejoy 1936.
37. despre proporțiile cosmologiei lui Anaximandru, vezi Kahn 1960, p.86 sqq., și Kirk, Raven și Schofield 1983, p.134-137.




Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate - un eseu despre începuturile arhitecturale, Ideea Design&Print, 2011, pag.51-55.

Barca lui Ulise

Athena Parthenos(Varvakeios),Fidias-438î.e.n.

    A doua zi cînd se iviră zorii
Trandafirii, Ulise-și puse straiul
Și-și trase mantia pe el. Zeița
Se învăscu în haină mare, albă
Și gingașă, subțire; se încinse
C-un brîu frumos de aur și-o maramă
Își potrivi pe cap, iar după asta
Se îngriji de drumul lui Ulise.
Îi dete dar un lung topor de-aramă
Cu două ascuțișuri, c-o mîndrețe
De coadă de măslin vîrtos legată,
Ușor de mînuit. Apoi o bardă
Cu lemnul bine lustruit și-l duse
La capătul ostrovului, pe unde
Erau copaci mai mari, arini, plopii
Și brazii nalți pînă la cer, cu trunchiul
Uscat de tot, călit de multă vreme,
O cherestea ușoară la plutire.


     Zeița, după ce-i arătă locul
Cu arborii cei mari, se-ntoarse-acasă.
El începu să taie-atunci, și lucrul
Degrabă-l mîntui. Cu totul zece
Copaci trînti pe jos și cu toporul
Îi ciopli și-i netezi cu barda
Ca meșter și-i obli cu ciripia.
Într-ast-aduse sfredele zeița.
Și grinzile le sfredeli el toate,
Le potrivi pe urmă laolaltă
Și  le-nnădi cu scoabe și cătușe.
Pe cît un maistru rotunjește fundul
Unei corăbii largi de marfă, atîta
De largă-și face și Ulise pluta.
Pe deși diregi așază podul cîrmei,
Îl pardosește bine cu lungi scînduri,
Cioplește un catarg cu care-mbină,
Aninătoarea de vintrele albe,
Și-i face-o cîrmă plutei ca s-o mîne
Și cu împletitură de răchită
O-împrejmuie de-a lungul și de-a latul
Ca stăvilar de valuri. Dup-aceea
El grămădește-n fund povară multă.

Homer, Odiseea, Cîntul 5, 301-341

Una din bărcile lui Ulise

O linie frântă, infinită, ce pare că nu se închide niciodată, ce evadează uneori pentru a descrie geometric și insulele, definește litoralul Greciei. Pe plajele atât de diferite, niciodată la fel, fie că sunt în insule, sau pe continent, întâlnim bărci eșuate; părăsite. Eu le-aș numi pe toate ca fiind bărcile lui Ulise.


Nu pot descrie părăsirea sau depărtarea mai bine decât privind o barcă eșuată, în mintea mea se naște atunci fuga, căutarea mijloacelor de-a evada. În fața mea am doar barca lui Ulise, acum orice prilej pentru a da gândului dorință rămâne închis. Orbecăiala într-o lume străină, lipsită de trecut, înghețată într-un prezent continuu, pune stăpânire pe conștientul meu. Ating nisipul decolorat de soare, picioarele căutându-și un loc bun într-o poziției de start și rămân așa, doar încordarea ajunge și clipa a trecut.


Homer a simțit și el asta și s-a gândit să de-a un exemplu, l-a căutat și astfel l-a găsit pe Ulise, doar încordarea uneori ajunge, acea icneală neputincioasă a celui blocat, Homer ținut locului de cecitate, eu de-un contemporan perpetuu mincinos a dreptului uman de-a cunoaște. Când nu pricep nimic, mă încord, un arc în mintea mea se-ntinde și o săgeată zboară: mai moare un pețitor ce atenta la gândul meu liber. O clipă sunt liber, o clipă. Trebuie să-mi construiesc o barcă!

Iliada mică - Lesches din Mitylene - Scutul lui Ahile

pentru George Geacăr

http://www.mlahanas.de/Greeks/Mythology/Achilles.html

     Faptele celor ce au luptat la Troia nu au fost descrise numai de Homer, merită să-l pomenim pe Lesches din Mitylene, cel care a scris Iliada mică.

     Sunt aceaşi eroi, aceaşi luptă,  acelaşi timp, diferă poate optica; drumul razei de lumină ce poate orbi sau dimpotrivă arăta mai uşor partea de adevăr în care ne simţim mulţumiţi.

     "Iliada mică" începe cu ceea ce neaşteptat am scrie noi în ziua de azi, prin asta am fi originali *, începe cu moartea lui Ahile.

     Ahile, fiul zeiţei Thetis, cea "cu picioarele de argint", scăldat în a fi nemuritor în apa ce străbate şi desparte Infernul de Lumea noastră, în fluviul Styx cum scriu anticii greci, ţinut doar de un călcâi pentru a nu se îneca, prin asta a devenit inexpugnabil la orice armă ce l-ar putea străpunge, afară de acel călcâi. Ulterior pentru a da dinamică expresiei, călcâiul s-a transformat în tendon. Poezia eroică a versificat de fapt tendonul lui Ahile, prin aceasta pomenind de iuţeala, de statura atletică, de vitejia, de frumuseţea, de mândria, de orgoliul acestuia, pentru că este adevărat că la tendon, ca obiect de studiu anatomic, stau o mulţime de epitete la coadă.

     Ahile moare datorită lui Apollo, acesta îndreaptă săgeata trasă de Paris, săgeată otrăvită de Herakles în sângele Hydrei de la Lerna, săgeată ajunsă pe căi nebănuite în cetatea Troiei. Apollo de fapt n-a demonstrat nimic, lui Ahile îi era prezis că va muri, soarta spun unii, destinul scriu alţii; pentru că el s-a dus la război, altfel cine ştie! Apollo (Loxias) ştia asta înainte, este ireductibil gândul de a face ştiind că acţiunea a avut loc deja în mintea ta; ăsta-i mitul grec.

     Nu mai pomenesc de felul cum Ahile, conducătorul mirmidonilor, era prezent, teutonii s-ar simţi păcăliţi, iar mai târziu cuirasierii călare, au încercat să-l imite. În Atelierele Timpului, Hefaistos şi sclavii săi, au conceput armura şi scutul trupului ce nu cunoştea moarte loviturilor date de muritori. În felul acesta cunoaştem pleonasmul intangibilităţii, să fii apărat de zei, dar să porţi scut, oare pentru călcâi sau tendon au fost toate acestea?!

     Ahile moare, lovit de săgeată, jos, acolo unde-l doare cel mai tare; să vezi asta ar fi sfârşitul lumii, lumea care trebuie să moară, cataclismul în care eroul moare devine discordie pentru cele următoare.

Legendele Olimpului, Eroii, de Alexandru Mitru

     Aiax (Ajax) de la Salamina ridică trupul greu, încărcat de armură, al lui Ahile. Ulise în faţa lui apără retragerea. Troienii ar fi vrut în răzbunarea lui Hector să posede trupul lui Ahile.

În tabără, în faţa trupului viteazului, neînduplecatului Ahile, se dispută cine preia din armele sale, cel mai viteaz, cel mai aproape, cel mai tare... 

"Aias şi Odiseu aveau păreri opuse în ceea ce priveşte întîietatea lor în vitejie, aşa cum spune autorul Iliadei mici. Nestor i-a sfătuit atunci pe greci să trimită cîţiva oameni de-ai lor sub zidurile Troiei, ca să tragă cu urechea la spusele vrăjmaşilor despre bărbăţia celor doi eroi. Trimişii grecilor auziră cum se contraziceau nişte fetişcane, dintre care una susţinea că Aiax e cu mult mai curajos decît Odiseu, prin următoarele cuvinte:

          Căci Aiax a săltat pe umăr, scoţîndu-l din vîltoarea

                                                                                   luptei

          Pe-Ahile, faptă nedorită şi de divinul Odiseu.

     Îmboldită de Atena, o altă fetişcană i-a răspuns astfel:

          Ce spui ? Ce tot înşirui acolo cuvinte fără nici o noimă ?

          Chiar şi femeia duce-n cârcă povara pusă de bărbat,

          Dar să se lupte nu-i în stare; şi-ar pierde cumpătu-n 

                                                                            război ! "

Homer, Imnuri - Războiul şoarecilor cu broaştele, BPT, Minerva, 1971, pag.192-193

     Aiax, într-un fel neîndreptăţit, se sinucide, faptă relatată şi în Iliada lui Homer, eroul care se sinucide, unde am mai citit eu asta? Yukio Mishima ? 

     Merită să mai pomenesc; pentru că de fapt în asta constă toată căutarea noastră, că grecii în cunoaşterea lor au surprins umorul, epigrama cum scriu ei:

Epigrame inspirate de poemele homerice

VI. Scutul lui Ahile (IX, 115)

Vestitul scut al lui Ahile ce-a supt din sângele 

                                                       lui Hector

L-a dobîndit de la danai Ulise, părtinit de juzi.

Dar flota-i scufundînd, noianul i l-a răpit

                                                   şi spre mormîntul

Lui Aias valul l-a purtat, ci spre Itaca nicidecum!

Homer, Imnuri - Războiul şoarecilor cu broaştele, BPT, Minerva, 1971, pag.264

Un cer de fier sau de aramă

http://www.sacred-destinations.com/egypt/luxor-colossi-of-memnon.htm

citat

Se depuneau eforturi pentru a mă distra. Cîteva zile după sosirea la Teba, am aflat ca împărăteasa şi suita ei s-au dus de două ori pe jos pînă la picioarele Colosului lui Memnon, în speranţa de a auzi zgomotul misterios emis de piatră la răsăritul soarelui, fenomen celebru la care doresc să asiste toţi călătorii. Minunea nu se produsese; se credea în mod cu totul superstiţios că ea va avea loc în prezenţa mea. 

Am acceptat ca a doua zi să le însoţesc pe femei; toate mijloacele erau bune spre a scurta lungimea interminabilă a nopţilor de toamnă. În dimineaţa aceea, către ceasul al unsprezecelea, Euforion a intrat la mine să pună ulei în lampă şi să mă ajute să mă îmbrac. Am ieşit pe punte; cerul, încă în întregime întunecat, era într-adevăr cerul de bronz al poemelor homerice, indiferent la bucuriile şi suferinţele oamenilor. Trecuseră mai mult de douăzeci de zile de la întîmplarea aceea. Am luat loc în barcă; scurta călătorie n-a fost lipsită de ţipetele şi temerile femeilor.

Am fost lăsaţi pe ţărm nu departe de Colos. O fîşie de roz fad se lungea către Răsărit; începea încă o zi. Misteriosul sunet s-a produs de trei ori; zgomotul semăna cu cel făcut de ruperea corzii unui arc. Inepuizabila Iulia Balbilla dădu pe loc naştere unei serii de poeme. Femeile au pornit să viziteze templele; le-am întovarăşit o vreme de-a lungul zidurilor scrijelite cu hieroglife monotone. Eram strivit de figurile colosale ale regilor, toţi la fel, aşezaţi unul lîngă altul, sprijinindu-şi, în faţă, picioarele lungi şi plate; de blocurile inerte în care nu afli nimic din ceea ce pentru noi constituie viaţa, nici durerea, nici voluptatea, nici meditaţia care organizează lumea în jurul unui cap înclinat.

http://www.sacred-destinations.com/egypt/luxor-colossi-of-memnon.htm

Preoţii ce mă călăuzeau păreau aproape tot atît de neinformaţi ca şi mine despre aceste existenţe abolite; din cînd în cînd se înfiripa cîte o discuţie în jurul unui nume. Se ştia vag că fiecare dintre monarhi îşi moştenise regatul, îşi guvernase popoarele, îşi procrease urmaşul: nimic altceva nu rămăsese. Dinastiile acestea obscure coborau în timp mai departe decît Roma, mai departe ca Atena, mai departe decît ziua în care Ahile murise sub zidurile Troii, mai departe decît ciclul astronomic de cinci mii de ani calculat de Menon pentru Iulius Cezar. Simţindu-mă copleşit, am spus preoţilor să se retragă; m-am odihnit o vreme la umbra Colosului înainte de a mă urca în barcă.

Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, Cartea Românească,1983, pag.157

Atlas susţinea bolta cerească la anticii greci, în arcul ei zburau zeii. Calipso era fiica lui Atlas (după Homer) şi ea îl ţinea pe Ulise fără voia lui scrie în Odiseea (Cântul V, 206). Cerul vedea toate acestea şi numai ameninţarea lui Zeus face ca nimfa să-i dea drumul lui Ulise.

Cerul de aramă este o metaforă homerică, uranos polychalkos şi apare în Iliada, 5,504. 
Cerul de aramă este o metaforă care se aude minunat, dar se înţelege greu. Marquerite Yourcenar ajută spre trimiterea la poemele homerice; aici în schimb găsim şi cerul de fier (în Odiseea), metal care ne încurcă mai tare. Suportam parcă bronzul mai bine, aliaj moale, strălucitor când este prelucrat, mat şi închis în timp; fierul în schimb nu lasă decât impenetrabilitatea să ne acopere gândul.

Sidereon uranon, scrie Homer în Cântul XV, 437, expresie tradusă cu "pîn` la cer", notele lui Adrian Pârvulescu de la subsolul paginii din Odiseea încearcă oarecum împrăştierea misterului.

"« Pîn` la cer », textual «pînă la cerul de fier»; sidereon uranon. Expresia este probabil metaforică: cerul, adică zeii, stă împietrit ca fierul la nelegiurile peţitorilor, îi rabdă şi nu-i pedepseşte odată pentru tot ce au făcut. Interpretarea e sprijinită de utilizarea, în general metaforică, a fierului: un suflet nemilostiv e numit «de fier», sidereos (5,252), o inimă care a îndurat multe suferinţe e o inimă de fier (4, 405), o inimă care nu se lasă înduplecată este o inimă de fier, sidereion etor (Iliada, 24, 205) etc. Aşadar, cerul care rabdă ca ticăloşiile peţitorilor să crească ajungînd pînă la el, fără să le pedepsească, este un cer de fier. A lua expresia în sens propriu este probabil o profundă greşeală." (Homer, Odiseea, Univers, 1979, pag.358)

Sensul eliberării lui Ulise de sub farmecele nimfei Calipso, la porunca cerului (a lui Zeus) aici capătă sens, în final până şi zeii nu mai rabdă.

Ori tocmai că la Marguerite Yourcenar cerul de aramă este "indiferent la bucuriile şi suferintele oamenilor", asta pentru a da împăratului un discurs sacru. Cineva drag lui murise cu puţin timp înainte, felul revoltat în care este poziţionat nu este acela de cinic (Nero) sau stoic (Marc Aureliu), ci de liber-cugetător: când te copleşesc loviturile sorţii nu poţi decât să spui privind în sus: cer de aramă sau cer de fier.

Ulise răzbunătorul

Odiseea
Cîntul XXII

      Ulise-atunci se dezgoli de zdrenţe,
Sări pe pragu-nalt cu arc şi tolbă,
Turnă din tolbă-n faţă-i la picioare
Săgeţile-i şi tinerilor zise:
      „Acest necrîncen joc al nostru-i gata.
Acum căta-voi eu o altă ţintă,
La care nimeni n-a bătut, că poate
Voi izbuti, dacă mi-ajut-Apollon.”
      Aşa grăi şi aţinti săgeata
Spre Antinou. Acesta de pe masă
Lua mîndreţe de pocal de aur
Cu două toarte, dibuind cu mîna
Voind să bea. Nici nu-i trecu prin minte
Uciderea-i. Că cine putea oare
Să cugete că vrunul, cît de tare
În mijlocul mulţimii pe el singur
L-ar fi ajuns cu moarte-aşa de crudă?
Îl nimeri-n grumaz; săgeata-n carne-i
Trecu prin ceafa-i gingaşă, iar dînsul
Se răsturnă în lături şi pocalul
Din pumn i-alunecă, şiroi de sînge
Pe nări îl podidi, împinse masa
Departe cu picioarele izbind-o,
Bucatele pe jos se răvăşiră
Şi pîinea şi friptura se mînjiră.

Ulise îi omoară pe peţitori fără milă, în lipsa lui, aceştia – petrecând continuu în timpul în care el rătăcea departe şi bănuindu-l mort, i-au băut vinul, i-au mâncat caprele şi i-ai siluit servitoarele. Acum este vremea judecăţii, Ulise devine judecător şi are acest drept, oarecum divin, dacă prin perspectiva stăpânului casei, a ridicătorului de zid de apărare al familiei, el judecă şi împarte dreptatea în tot ceea ce este în împrejmuirea sa: cetatea sa.

Artistul care a creat gravura de mai sus se numeşte Gustav Benjamin Schwab. Echilibrul moral este aproape perfect; dacă împărţim desenul în două, partea stângă atârnă la fel cu cea dreaptă, momentul (braţul forţei x forţa) lui Ulise este egal cu a celor îngrămădiţi aproape de centru. Pentru cineva care nu ştie povestea, o clipă nu ar şti pe cine să declare învingător din această încăierare, privind mai bine n-ar şti nici după aceea. Moral, alături de Ulise sunt deja câţiva peţitori ucişi, sunt la picioarele sale, calcă chiar pe unul, de partea cealaltă, mai mulţi, dar îngroziţi. Cei care au rămas încearcă să dea o ripostă.

Ulise are o singură săgeată, dar nimeni nu vrea să piară acum. Gravorul nu-i arată faţa, intenţionat, scriu eu, pentru că putea să facă această scenă cu ochiul în partea cealaltă. Faţa lui Ulise este vizibilă numai în partea de sus, gura care trădează prea mult în mimica feţei este obturată de săgeată. Nu putem şti dacă Ulise rânjea sau avea gura deschisă, cred că nici artistul nu a reuşit să previzualizeze peste timp ce s-ar fi întâmplat cu gura lui Ulise, cum s-ar fi interpretat totul.

Sub cotul mâinii drepte, în încăperea alăturată vedem un copil, figura acestuia participă la îndoiala pe care o are privitorul; acesta este Telemah, fiul lui Ulise, a fost după ajutoare şi acum vine în sprijinul tatălui său. Nici el nu ştie deznodământul acestei lupte; luptă finală pentru casa lui Ulise, pentru moştenirea sa.

Gustav Benjamin Schwab a reuşit să redea bine detaliile, coloana masivă ce sprijină acoperişul nu este dreaptă, în spatele acesteia, în dreapta pe masă este un pocal, în dreptul uşii, tot tăiat în două, în contrastul de alb şi negru.

Scuturile apărătorilor sunt albe, un neadevăr ce stabileşte cauza luptei. Grecii antici aplicau pe scuturi scene mitologice, scene din viaţa reală a păstorilor, a agricultorilor, scene; aici sunt albe, identitatea scuturilor ar pune atunci la îndoială semnele ce le poartă, fiind albe, purtătorii lor nu fac parte dintr-o cauză dreaptă a acestei lupte.

Dacă privim picioarele personajelor, unghiul tibiilor acestora cu orizontala, vom vedea că şi ele echilibrează la fel forţele puse în luptă. În unghiuri, Ulise dă pe spate, ceilalţi cam vin peste el. Ar fi multe de scris, dar...

"Eu sunt propria mea memorie. Ceea ce este în mine, numai însumi şi deosebit de orice altceva, nu sînt nici înfăţişările mele, nici trupurile pe care le-am avut din copilăria de căpşună pînă la ciolanul de elefant şi nici vederile în ochi, egale, ale lumii. Ţin minte numai întîmplări. Ceea ce am învăţat şi ceea ce respect, - adică legile, nu sînt memorie şi nici amintire. Legea este prezentul perpetuu de care-mi atîrn întîmplările. Eu sînt propriile mele întîmplări." Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism, 1985, pag.242 mijloc

Cântul XXII din

Homer, Odiseea, ed. Univers, 1979, pag.480

imagine by:
http://ancienthistory.about.com/gi/o.htm?zi=1/XJ&zTi=1&sdn=ancienthistory&cdn=education&tm=35&f=10&tt=33&bt=1&bts=0&zu=http%3A//commons.wikimedia.org/wiki/File%3AOdysseus_from_Schwab_book_1.jpg