joi, 7 aprilie 2022

Să nu fii iubit

    Într-o anvergură acoolică a susținut că nu este iubit (personajul) și scriitorul și-a amintit filmul (Birdman) în care personajul principal susținea că nu este iubit și își va „lua gâtul” în fața publicului, ceea cea s-a întâmplat.

    Scriitorul a mai luat o gură de vin și a susținut că personajul era iubit, dar nu îndeajuns.

    Criticul a notat că scriitorul nu desăvârsește îndeajuns iubirea!

    Publicul a așteptat sinuciderea; ceea ce a fost un simulacru, nu a convins asupra faptului, sau a ideii!

    Atunci scriitorul a trebuit să elaboreze acțiunea, la cererea publicului a rescris că nu era vorba de „iubire”, iar la cererea criticului (scriitorul) a reiterat idea; că omul poate trăi fără a fi iubit.

miercuri, 15 decembrie 2021

Pisica

    În vremurile bătute de molimă, am dat curs unei cereri de-a salva un pui de pisică, în felul în care o pisică vagaboandă s-a aciuiat în fundul unei grădini a unora din prietenii mei și a fătat cinci bucăți.

    Am ales-o pe cea neagră cu-n cuib alb pe piept, cu buze vinete și păr lipsă în jurul urechilor.

    În scurtul an ce-a venit, molima a trecut prin trei valuri și foametea-și făcea loc între cei săraci și scurți la minte, nevaccinați și umpluți de boală. Nimic nu părea că oprește acest asediu epidemiologic, dar pisca deja avea peste nouă luni.

    Frigul iernii a ales ca început prima zi de decembrie și-un vânt venit din munți arse mușcatele înflorite târziu și aruncă ultimele boabe de struguri necoapte încă, pe pământ. Dimineața câinele le amușina ca pe niște perje dulci și strălucitoare. În schimb pisica cânta slab coțovenelor ce vegheau pe crengile mimozei uriașe.

    Într-un prânz înghețat, pisica țâșni afară când am intrat și în secundele ce-au urmat apucă un porumbel prost și leneș și-l târâ în dosul casei. Degeaba m-am repezit în umbra casei, pisica speriată lăsă garda jos și porumbelul zbură, dar nu mult, cazu în vie și se împreună asemeni unei nuci. Când l-am ridicat, o pată roșie se mărea pe gât, sub cioc; un ochi se închidea și se deschidea la fiecare secundă. În speranța unei fapte bune am pus porumbelul în poalele prunului din fața porții, pe stradă, și-am gonit pisica-n bucătărie, o cheamă Nix; este noaptea cu luna cea mai mică pe pieptul ei.

    Mi-am turnat un pahar de vin, am ascultat cum cățeaua latră la poartă și-am purtat paharul de vin la fereastra ce dă spre stradă. Afară, tiptil, un vecin de peste drum, venea aplecat la prunul cu pricina și luă porumbelul, încă viu și cald, apoi fugi cu el între case. „Între case” este un eufemism local și se referă la grădinile pe care localnicii le-au vândut celor care și-au construit case în spatele caselor lor; strada de acces fiind îngustă, lungă și înconjurată de zidurile mici ale acestor case.

    Veni repede un timp în care molima lipsi jumătate de stradă de locuitorii ei.

    Îmi amintesc c-am citit despre o insulă din Egeea, aproape lipită de Peloponez, care în urma unui asediu, locuitorii și-au mâncat toate animale domestice, inclusiv pisicile.

    Când termin de scris am să chem pisica-n bucătărie, avem ceva de discutat, despre porumbelul 'cela.

sâmbătă, 11 septembrie 2021

Misterul unei neînțelegeri

 Lipsa unei priviri, la fel ca lipsa unui ecou; lasă însemnătății înțelegerii forma unui loc gol. Cei care speră, și cei care lasă în viața lor nuanțe ale unei culori ce definesc trecerea lor întru-ființă, se înșeală. Dincolo nu sunt culori, nici nuanțe; poate regrete.

Ceea ce doresc să scriu se referă la motivul unei înțelegeri, motiv care dispare odată cu felul nostru personal de a fi parte în acestă lume, unică.

În final, neînțelegerea, apare exact la timp în imaginea pierderii înțelegerii, adică: neputința și lenea de-a crea ceva nou în viața asta.

duminică, 10 ianuarie 2021

Libertatea creației

 

Vânător cu câînele

    La Ninive, au rămas neantinse multe basoreliefuri; multe dintre ele reprezintă scene de luptă sau de vânătoare, ne referim la cultura asiriană din secolele 7-8 î.e.n.

    Tiparul uman al acestor reprezentări ține de canoanele artistice ale acelor vremuri, vremuri în care regele superviza arta; la fel ca puterea politică sau chiar religia. Orice om care era stocat în memoria pietrei trebuia să fie simplu inclus într-o categorie acceptată. Dacă era însuși regele, acesta trebuia să fie cel mai mare ca dimensiune geometrică, apropiații regelui și soldații aveau o altă alură, iar sclavii, ceilalți, alta. Este bine determinată privirea, aceasta trebuia să fie orizontală, ca mai sus; a privi în sus, era un act de egalitate cu zeii, numai regele (care era la rândul său transpunerea zeului suprem pe pământ) avea voie. Omul de rând nu privea în jos, atunci când o făcea, era determinat de acțiunea și de fapta sa, regele privea în jos (de obicei cu severitate) pentru ca supușii să se știe umăriți; se manifestă ubicuitatea, transcendența fricii către popor.

    Sunt sigur că artisul era cenzurat pentru a nu depăși, chiar fără să vrea, canoanele impuse de secole. Ceea ce nu se știa, poate chiar și de către artist (sic!), era faptul că arta nu poate fi cenzurată. Cel care a sculptat basorelieful, fie unul singur sau un grup, au eliberat câinele. Dacă omul nu a putut fi liber artistic, atunci celelalte elemente trebuiau să fie libere; în felul ei cenzura, ca și acum, nu poate strânge la un loc toată creația artistică și să o sufoce. De aceea priviți câinele nu omul, priviți dinamica, nu rigiditatea, linia curbă, nu dreapta.

    Câinele privește în sus, el conduce; lațul este întins. Câinele latră, se bucură de libertatea cozii sale, enormă , ridicată, le fel ca și capul; nu știm înaintea lui mărimea prăzii, sau a dușmanului. Totuși, pentru a opri această libertate, artistul îi aliniază picioarele din față, câinele stă în clipa aceea.

    Goya a pictat „Câinele” cu peste două mii de ani după, aici câinele privește în sus, este numai capul lui în partea de jos a picturii, iar restul este un cer sau zid nedefinit.

sâmbătă, 7 noiembrie 2020

Peloponez

https://ro.wikipedia.org/wiki/Peloponez

    Mergând spre sud, după Lamia, înainte de Termopile, se poate coborâ de pe autostradă; spre stânga șoseaua urcă spre Delphi. Din bifurcație, foarte aproape este monumentul și muzeul de la Termopile, locul celebrei bătălii antice. 

Termopile anul 2011

Dacă nu vă grăbiți când vă întoarceți pentru a urca spre Delphi, imediat pe stânga sunt băi termale sulfuroase.

    Acesta este unul din cele două drumuri spre Peloponez, prin munții Parnanssus, spre Amphisa, coborând la Itea, tăind astfel Atica, ajungând în final la Golful Corintului.

    Șoseaua urcă în curbe largi și rareori devine foarte abruptă și strânsă. Peisajul este magnific și în apropierea orașului Amphisa peisajul se deschide în largi livezi de măslini, înconjurate de prăpăstii adânci, în depărtare se vede marea.

    În viață ai parte de multe ocoliri și timpul pierdut se măsoară în mari dezamăgiri, rareori „ocolirea” ne dă răgazul unei regăsiri și cei care pot să-și amintească asta, mult mai târziu, sunt lipsiți de detalii, sau ocolesc din nou subiectul nefiind în stare să-și amintească acea „ocolire”.

    Una din marile „ocoliri” personale este ocolirea spre Delphi. Pomenesc de felul în care prima oprire de o zi, pe acest drum merită să fie făcută la Delphi.

Delphi - teatrul, mai jos Templul lui Apollo - 2011

    Delphi se referă la ceea ce în antichitate a fost -un mare centru religios, dar satul Kastri este deja un mic orășel plin hoteluri și taverne, foarte aproape de situl arheologic. Locuri de cazare sunt peste tot și multe hoteluri au piscine. Totul este construit costier, deși se urcă și coboară la greu, dar merită efortul.

    Este timp de vizitat muzeul și tot situl arheologic, inclusiv Templul Atenei Pronaia.

Templul Atenei Pronaia - în spate, la stânga Templul lui Apollo

    A doua zi de dimineață, după un mic dejun grecesc (iaurt cu omletă), coborâm spre Itea. În oraș facem stânga spre Patras. Urmează un traseu paralel cu golful Corint. Doar pentru curioși, Galaxidi merită vizitată, dar trebuie să vă abateți de la drum.

   va urma 



    


sâmbătă, 24 octombrie 2020

Păsările ca animale superioare

    În lipsa zborului cel mai superior animal a inventat teatrul.

    Pentru a se deosebi între ele, animalele superioare s-au denumit reciproc, astfel că atunci când din coincidență părinții numeau în același fel progenitura, așa-i rămânea; fonetic, numele.

    La fel ca și pe descendenți, au denumit și celelalte ființe din jurul lor, dacă pentru o piatră exista o fonetică clară din partea comunității, repetabilă de către majoritate, atunci piatra, în timp, devenea acel cuvânt. Cuvântul a fost clasificat superior ca nume: „nomen”.

    În latină nomen, poartă un alt cuvânt în sânul său, cel de om. Nomen este numele omului.


Epidaur - Teatrul 2009
Epidaur - 2009

    În ziua sfintei Maria, după calendarul 
creștin-ortodox, intrarea a fost liberă și astfel fără să vrem i-am întâlnit pe cei mai mulți. O clipă de liniște și-am făcut fotografia.
    În seara acelei zile se juca piesa de teatru „Păsările” de Aristofan, piesă în care oamenii sunt păsări.
    Pentru a nu supăra pe nimeni, fabula teatrală era nimerită pentru un soi de revoltă împotriva acelor cognomeni care și-au uitat menirea: de-a denumi în majoritate lucrurile înconjurătoare.
    Trebuie să ajustez ideea prin care purtători ai aceluiași nume de ființe, erau animalele superioare, pentru că știau asta și deseori pe parcursul unei zile o rememorau prin apelative, chemări sau chiar porecle, adică asemănări cu ființele și lucrurile din jurul lor. Oamenii, despre ei este vorba, nu uitau o clipă că sunt oameni. Acest lucru nefiind o formă de rasism și mai degrabă un orgoliu existențialist. Oamenii în felul în care își derogau acest fel se simțeau doar protejați de zei, dar știau în același timp că ființele inferioare, mai ales animalele pot lua în ființa lor un zeu.

    În felul acesta, omul avea răbdare: să se nască, să trăiască și să moară. Nimeni nu a reușit să trezească un altfel de periplu, existau zvonurile că unii pot deveni semizei, sau pot petrece un timp infint pe niște câmpii fericite (Elizee), la fel de fericiți ca și câmpiile.

În spate: Parados, pe acolo intrau actorii, aici este Skena, locul corului și al povestitorului

În final, pot scrie că în piesa lui Aristofan, oamenii au dorit să fie păsări, nu ca Icar bineînțeles, dar menirea lor într-o gâlceavă generală era să zboare, chiar departe.

Am ajuns, ca civilizație într-un impas major, dat de o pandemie, repetabilă deatfel; dar ca la orice repetiție, cei ce cântă fals n-au fost excluși din cor din cauza publicului. Publicul este omenirea, așa numitul „popor”, care nu încetează să creadă că zborul este dat fiecăruia, la fel ca și democrația acea voce poporală în care deseori se strecoară în aceste vremuri impostorii, cei ce cântă fals și nu dați vina pe ciori, corbi, coțofene, stăncuțe: acestea sunt doar acompaniamentul.




joi, 27 august 2020

Firul călăuzitor din spatele luminii

 


The Road Not Taken

Robert Frost - 1874-1963

Two roads diverged in a yellow wood,
And sorry I could not travel both
And be one traveler, long I stood
And looked down one as far as I could
To where it bent in the undergrowth;

Then took the other, as just as fair,
And having perhaps the better claim,
Because it was grassy and wanted wear;
Though as for that the passing there
Had worn them really about the same,

And both that morning equally lay
In leaves no step had trodden black.
Oh, I kept the first for another day!
Yet knowing how way leads on to way,
I doubted if I should ever come back.

I shall be telling this with a sigh
Somewhere ages and ages hence:
Two roads diverged in a wood, and I—
I took the one less traveled by,
And that has made all the difference.


https://poets.org/poem/road-not-taken