First:
Why we living here!
Second:
We living here?!
Ultima prosteală când te sună rudele de sărbători; ține de ceea ce au de împărțit.
Doresc să știe dacă te-ai împăcat cu gândul că ceea ce este de împărțit nu-ți aparține.
Rudele sunt apropiate, adică știu totul despre tine, știu cum ai fost în leagăn, cum te-ai bâțîit, adică cum te-ai dat nani-nani.
Ceea ce și apropiații tăi prostănați aprobă, rudele, adică! Ceea ce în final n-ai!
 |
| Methoni gulf |
În viață nu poți aranja umbrele, sau iahturi, nicidecum clădiri. Sunt multe lucruri pe care nu le poți aranja în viață. Am pomenit de umbrele gândindu-mă la femei, de iahturi privind banii, iar de case anconrându-mă. Cine nu vrea să câștige bani, să fie iubit și asta să se perpetueze, undeva până când poți să vezi, de undeva, să privești adică: niște umbrele, ceva iahturi și vreo casă-n construcție.
 |
| Skafidia |
O echipă a plecat din punctul de start pe traseul stabilit spre punctul de final. În același timp, de la punctul de final pomenit adineaori, o echipă a plecat ca punct de start spre ceea ce ei au fost îndrumați ca fiind punctul de final, punctul de start pomenit din nou adineaori.
O echipă de arbitrii s-au deplasat la jumătatea traseului și de acolo s-au despărțit, rând pe rând spre punctele se sosire, sau de start.
Publicul însoțea traseul în spatele gardurilor fragile.
Nimeni n-a pomenit de distanțe sau de număr, nimeni n-a pomenit de întrecere.
Întrecerea a început acum o săptămână, pe o ploaie torențială, ploaie pe care acoperișurile o suportau asemeni barajelor hidrotehnice. Concurenții îmbrăcați sumar, s-au rostogolit în prima fază prin bălțile ivite asemeni iazurilor, și-au înotat până la primul semafor.
Roșu!
Se călca apa, alți stăteau pe mașini, cei de pe autocare își storceau tricourile.
Verde!
Saltul, înotul, apropierea de pantă, de deal, metamorfoza; apariția picioarelor și de aici drumul spre soare.
Pe bărci pneumatice apăreau arbitrii, coordonați GPS, însoțiți de jurnaliști, în alte bărci, și în alte bărci; publicul. Concurenții puteau, traversau, deja uscatul devenea o problemă pentru martori. Monitorizarea devenea dificilă în absența mobilității acvatice. Atunci au lansat dronele, peste uscat și ape, păsările quadrospines vizualizau parcursul concurenților înaintea venirii dimineții.
Elicoptere traversau diluviul. Imaginile celor ce înaintau spre pantele luminate; sigure pentru alergare, erau apropiate, detailate, statice, până când jambiera ceda efortului gambei și atârna asemeni unei râme.
Nu exista un început, concurenții din ambele părți erau reprezentanți, fără ca nimeni să știe direcția, sau măcar echipa. Sigur unii aveau tricouri portocalii, iar ceilalți tricouri negre, în final toți, se pare că aveau aceleași tricouri ca și culoare.
Nimeni n-a discutat în mass media distanța sau durata acestei întreceri. Trebuie ca noi să aflăm asta!
Am deschis fereastra, o lumină galbenă invadă umbra perdelei. Stâlpul opac din dreptul casei lumina prin ochiul său cercul din care priveam. Mirosea a ploaie.
M-am întors lăsând perdeaua să se zbată. Bătea vântul. Un aer nou se prelingea în living, fotoliul primea și respingea secundar forme fantomatice; pe pereți ploaia prevestită se anunța prelung, întunecând.
Ochiul clipi; o dată, de două ori, apoi se stinse. Vântul se înteți, strada se lumină brusc și mașinile parcate și-au arătat culoarea, câțiva câini petrecăreți lătrară, alți domestici răspunseră, ploaia birui sunetele lor, prin tunet; bubui.
Tunetul aprinse alarmele unor mașini, brusc stropi de apă loviră geamurile și în același timp un nuc aproape de gard își lăsă garda jos. Răpăitul ploii acoperea ultimele frecvențe alarmante. Apa căuta ascunzișuri, iar canalele își ofereau gazda imediat inundându-se.
Peste fotoliu un birou oferea adăpost celui ce avea să scrie. În acel tumult brusc m-am așezat și privind fereastra am început să scriu „spre ploaie”.
Poveștile cu vise, în care lumea reală are legătură cu cea onirică, de aici întrebări, și de aici și răspunsuri, apoi dialoguri, apoi discuții, celebrări, amintiri, regrete, certitudini.
Cel mai vis dintre toate visele se referea la o existență anterioară, în felul în care eram mai tânăr, combinat cu cea exterioară, în felul în care murisem. Aveam impresia sigură că nu visasem, eram mort și legat de aspectul acesta continuam să trăiesc prin vis.
Sigur nu murisem din moment ce visam, sigur morții nu visează, iar visul era referitor la ceea ce eu trăisem în trecut, nu că această manifestare mă salva de la moarte.
De vis, numai de bine; relata ceea ce-mi dorisem toată viața, viață, de rău; ceea ce mi se îndeplinise.
În timpul visul m-am trezit și mi-am amintit tot visul, am știut în acel moment că visasem și că viața mea era cea care am desăvârșit-o prin voința mea; m-am liniștit atunci.
Am adormit din nou și-am visat celălalt vis; că eram mulțumit de viața mea mea și că nu merită să visez.
Acest vis mă urmărește și acum, nu mai visez nimic, mă scol dimineața lipsit de vise, gol de existență, lipsit de dorință, pentru o perioadă, pentru o oboseală. Mai târziu, copleșit, visez din nou visul interzis, cel care mă lasă să visez celelalte vise; și-atunci sunt fericit.
În locul unui poem numit „Cei care trec strada”, am să scriu o diatribă despre cei care nu îndrăznesc să treacă strada.
Strada este o direcție.
Nu te abați până la prima intesecție.
Evadarea spre trotuare nu există, strada există numai pentru mișcare.
Strada este unică.
Parcursul cere răbdare.
Există pauze la fiecare intersecție, se numesc semafoare!
Strada este un conținut de semafoare, și de așteptare.
Un semafor are un conținut de așteptări.
Strada este o așteptare.
Evadarea este o așteptare.
Mișcarea devine o răbdare.
Nu mai treci strada, pentru că ai răbdare.
Strada are un semafor, care are răbdare.
O culoare devine răbdare.
Direcția este o culoare.
