Claustrarea dorinţei

     Ultimul simpozion de "Psihologie a Dorinţei" s-a încheiat, tema sa principală a fost: claustrarea dorinţei.

     Lucrările prezentate, unele chiar voluminoase, au atacat problema de claustrare prin unicitate, prezentând aspectul de velit sumus, totul într-unul; într-una. Dar au fost lucrări ce au privit focul acesta al dorinţei ca un drum care începe odată cu naşterea omului şi se înfundă la moartea lui; atunci focul mai pâlpâie, tremură şi totul se termină.

     Dorinţa copiilor este aceea de a vedea totul, de a şti, de a năvăli cu întrebările, ocheanul nu li se potriveşte. Detaliile pe care acesta le arătă sunt greu de înţeles şi unghiul restrâns sub care se arată imaginea devine o claustrare bruscă a dorinţei. De aceea majoritatea participanţilor au fost de acord că în afară de simţământul adânc faţă de mamă, copilul, până la o vârstă, nu are nici o dorinţă claustrată. După aceea totul se complică.

     N-am să insist asupra detaliilor simpozionului şi ale lucrărilor, totuşi ceea ce m-a pus pe gânduri a fost efortul tuturor de a demonstra că acest fenomen de claustrare a dorinţei există în fiecare om matur, că se cronicizează, că se transformă în boli psihice sau în răbufniri vicioase, de unde sfatul care urmează în a scrie o listă de dorinţe claustrate. Apoi fiţi sinceri şi tăiaţile pe cele false, va rămâne tot timpul una, aceasta face parte din jocul vieţii, tăierea ei înseamnă moarte. Toţi avem aşa ceva, una; puţini o recunosc şi mai puţini o identifică.