“Să nu te izolezi de lume. Nu-ţi ratezi viaţa când o pui in lumină. Tot efortul meu, în toate situaţiile, nenorocirile, deziluziile, se îndreaptă spre reluarea contactelor. Până şi în tristeţea asta din mine, câtă dorinţă de iubire şi câtă beţie chiar şi-atunci când nu văd decât o colină în aerul serii. ... Esenţialul: să nu te pierzi şi să nu pierzi ceea ce, din tine, doarme în lume.” Albert Camus, Caiete
duminică, 7 august 2011
În aşteptarea evenimentului
Felul în care ne perpetuăm existenţa, un fel ironic de-a scrie în ideea de perpetuare, este să ne prefacem că nu există deloc un eveniment aşteptat. De aici şi până a crede că moartea este acel eveniment este drumul scurt, aceea potecă pe care o bântuim inconştienţi în credulitatea că viaţa este ceva monoton ce pute a plictiseală. Care să fie evenimentul aşteptat, când viaţa te ia pe nepregătite, te bagă într-un şomaj intelectual, în urma căruia toate cursurile de recalificare dau faliment; tu nu te-ai aşteptat să iubeşti, să munceşti, să perpetuezi în fiinţa altora -adică să dai viaţă în felul tău progeniturilor care strigă din prima zi a ieşirii lor, nu te-ai aşteptat la niciun eveniment care să-ţi marcheze viaţa şi să-ţi îndrepte spre ceea ce mai târziu vei denumi împlinire.
Visele cu starurile cinematografice sau muzicale, cu celebrităţile locale, ale cartierului sau străzii prin care-ţi uzai mersul au rămas tot timpul în sfera a ceea ce se numeşte ambiguitate, confuzia dorinţei -care odată împlinită nu are nici un viitor.
În timpul vieţii am învăţat; că de fapt trăiesc în aşteptarea evenimentului, astfel orice beţie m-a ferit de urmări grave şi orice femeie -părăsită la timp, n-a creat denunţul hărţuirii sexuale. Nu există în memoria mea vreo imagine creată de ceea ce, subtil am scris: un eveniment aşteptat. Nici măcar moartea nu devine aşa, dorinţa de a trăi este atât de mare că face ca -cel puţin în imaginaţie, evenimentul să fie alungat în alt fus orar. Nici măcar dorinţa de-a iubi, brusc şi dintr-o dată, brusc şi atavic, nu face ca evenimentul să fie preconizat; în felul acesta şi de la stânga, şi de la dreapta, am impresia că evenimentul ori nu mai vine, ori se lasă aşteptat la infinit, ori, în cel mai bun caz este o minciună minunată care ne dă parcursul, care nu este ambiguu, al existenţei de fiecare zi.
sâmbătă, 6 august 2011
vineri, 5 august 2011
Paranoia morţilor
Motto:
5 august 2011
Cer senin, mimoza priveşte apusul peste gard, strada pustie, cineva tunde iarba, zgomotul alertează câinii.
Astăzi ar putea fi o zi celebră, s-a născut Marin Preda, care a murit la 16 mai 1980 spre miezul nopţii, l-au găsit a doua zi, prăbuşit printre sticle; n-am citit despre moartea lui decât puţin, căci s-a scris puţin -avem noi românii o teamă simbolică de-a nu scrie despre lucruri grele, precum moartea unui mare scriitor, aşa că pot fi uşor de contrazis.
Tot astăzi pe la prânz, într-o cameră de hotel, au găsit-o pe Marylin Monroe moartă, întinsă pe pat, cu faţa spre geam, parcă dormea, asta era prin 1962. Despre ea şi despre moartea ei s-au scris zeci de titluri, de la cărţi de spionaj, politice, până la cele erotice; o moarte celebră demnă de a fi popularizată.
Vedeţi, poate fi şi asta o formă de paranoia, să ştii cum au murit celebrităţile, mintea ta să fie ocupată cu înmormântări, cu autopsii, cu rapoarte, cu ipoteze, cu detectivi şi poliţişti, cu amănunte necrofile.
Sau
« A băut şi această porţie, tot cumva maşinal. Şi după ce a băut, şi-a deschis larg gura şi ne-a arătat tuturor: „Vedeţi că îmi lipsesc patru dinţi?” „Dar unde-s dinţii ăştia?” „Păi cine să ştie unde-s? Sînt femeie cu carte şi uite că umblu fără dinţi. El mi i-a dezbătut din cauza lui Puşkin. Şi uite că aud – aveţi o discuţie literară: hai, îmi zic, să mă aşez lîngă ei, am să beau şi totodată am să le povestesc cum mie, din cauza lui Puşkin, mi s-a spart capul şi mi-au fost rupţi patru dinţi din faţă...” » **
«...Asta o ştiu şi copiii. De ce a murit Puşkin –nu ştiu, dar asta o ştiu. » ***
Deci cum a murit Puşkin, căci asta este întrebarea pe care Erofeev o pune în gura şi în mintea eroului său Venicika, din mica odisee alcoolică: Moscova – Petuşki.
Am aflat răspunsul de altundeva.
« Era de-o frumuseţe de mătase şi de bal, lăsând în urma ei o dâră interminabilă şi fugace. Prima dată când a văzut-o, Aleksandr Puşkin şi-a zis: „E femeia vieţii mele!” Natalia Goncearova avea şaisprezece ani, iar el de două ori pe-atât. A luat-o imediat de nevastă. Era cel mai mare poet de pe vremea lui. Când a murit, din pricina unui zvon care-o acuza pe soţia lui că îl înşela cu ofiţerul francez D’Anthes; din cauza unei scrisori mizerabile pe care Puşkin i-o întorsese protectorului acestuia, Baronul van Heeckeren; din cauza duelului în care poetul şi ofiţerul s-au înfruntat pe 27 februarie 1837; din cauza acelei înserări în care nu se mai vedea decât la lumina zăpezii; din cauza morţii lui Lenski, pe care Puşkin o înfăţişase în duelul din Evgheni Oneghin, chiar înainte de a se căsători; din cauza cărţilor pe care ghicitorul Kirckov le înşirase dinaitea lui, prezicându-i că-şi va primi moartea din mâna unui om alb; din cauza limbii ruse care îl făcea uneori să crape de tristeţe, din cauza a mai ştiu eu ce –ştim oare din ce cauze decurge moartea, dacă nu cumva ne-am face medic legist al gândurilor şi cuvintelor care ne ţes destinul? Atunci când Alexandr Puşkin, rănit de moarte, căzu şi, ridicându-se cu faţa pudrată de ger, aşa cum un actor revine la aplauze, strigă: „Bravo!”, el se gândea râzând: ”Greşeală! Era femeia morţi mele!” » ****
________________________________________
* Venedikt Erofeev, Jurnalul unui psihopat, ed. Art, 2010, traducere Mihail Vakulovski, pag.313 mijloc,
** Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, ed. Cartier, 2004, traducere Emil Iordache, pag.87 mijloc,
*** idem, pag.79 jos.
**** Michel Schneider, Morţi imaginare, ed. Art 2010, pag.91.
„august 1957
Cu venirea asfinţitului să-mi permit un mic-dejun uşor:
500 gr. de bere Jigulevskoe,
250 gr. de pâine neagră şi 2 ţigări
(vineri: 250 gr. de vodcă, un litru de bere şi, pe lângă pâine, delicatese de peşte).
În continuarea micului dejun să urmăresc întunecarea cerului,
să cuget despre formele de conducere,
să respir uniform.” *
5 august 2011
Cer senin, mimoza priveşte apusul peste gard, strada pustie, cineva tunde iarba, zgomotul alertează câinii.
Astăzi ar putea fi o zi celebră, s-a născut Marin Preda, care a murit la 16 mai 1980 spre miezul nopţii, l-au găsit a doua zi, prăbuşit printre sticle; n-am citit despre moartea lui decât puţin, căci s-a scris puţin -avem noi românii o teamă simbolică de-a nu scrie despre lucruri grele, precum moartea unui mare scriitor, aşa că pot fi uşor de contrazis.
Tot astăzi pe la prânz, într-o cameră de hotel, au găsit-o pe Marylin Monroe moartă, întinsă pe pat, cu faţa spre geam, parcă dormea, asta era prin 1962. Despre ea şi despre moartea ei s-au scris zeci de titluri, de la cărţi de spionaj, politice, până la cele erotice; o moarte celebră demnă de a fi popularizată.
Vedeţi, poate fi şi asta o formă de paranoia, să ştii cum au murit celebrităţile, mintea ta să fie ocupată cu înmormântări, cu autopsii, cu rapoarte, cu ipoteze, cu detectivi şi poliţişti, cu amănunte necrofile.
Sau
« A băut şi această porţie, tot cumva maşinal. Şi după ce a băut, şi-a deschis larg gura şi ne-a arătat tuturor: „Vedeţi că îmi lipsesc patru dinţi?” „Dar unde-s dinţii ăştia?” „Păi cine să ştie unde-s? Sînt femeie cu carte şi uite că umblu fără dinţi. El mi i-a dezbătut din cauza lui Puşkin. Şi uite că aud – aveţi o discuţie literară: hai, îmi zic, să mă aşez lîngă ei, am să beau şi totodată am să le povestesc cum mie, din cauza lui Puşkin, mi s-a spart capul şi mi-au fost rupţi patru dinţi din faţă...” » **
«...Asta o ştiu şi copiii. De ce a murit Puşkin –nu ştiu, dar asta o ştiu. » ***
Deci cum a murit Puşkin, căci asta este întrebarea pe care Erofeev o pune în gura şi în mintea eroului său Venicika, din mica odisee alcoolică: Moscova – Petuşki.
Am aflat răspunsul de altundeva.
« Era de-o frumuseţe de mătase şi de bal, lăsând în urma ei o dâră interminabilă şi fugace. Prima dată când a văzut-o, Aleksandr Puşkin şi-a zis: „E femeia vieţii mele!” Natalia Goncearova avea şaisprezece ani, iar el de două ori pe-atât. A luat-o imediat de nevastă. Era cel mai mare poet de pe vremea lui. Când a murit, din pricina unui zvon care-o acuza pe soţia lui că îl înşela cu ofiţerul francez D’Anthes; din cauza unei scrisori mizerabile pe care Puşkin i-o întorsese protectorului acestuia, Baronul van Heeckeren; din cauza duelului în care poetul şi ofiţerul s-au înfruntat pe 27 februarie 1837; din cauza acelei înserări în care nu se mai vedea decât la lumina zăpezii; din cauza morţii lui Lenski, pe care Puşkin o înfăţişase în duelul din Evgheni Oneghin, chiar înainte de a se căsători; din cauza cărţilor pe care ghicitorul Kirckov le înşirase dinaitea lui, prezicându-i că-şi va primi moartea din mâna unui om alb; din cauza limbii ruse care îl făcea uneori să crape de tristeţe, din cauza a mai ştiu eu ce –ştim oare din ce cauze decurge moartea, dacă nu cumva ne-am face medic legist al gândurilor şi cuvintelor care ne ţes destinul? Atunci când Alexandr Puşkin, rănit de moarte, căzu şi, ridicându-se cu faţa pudrată de ger, aşa cum un actor revine la aplauze, strigă: „Bravo!”, el se gândea râzând: ”Greşeală! Era femeia morţi mele!” » ****
________________________________________
* Venedikt Erofeev, Jurnalul unui psihopat, ed. Art, 2010, traducere Mihail Vakulovski, pag.313 mijloc,
** Venedikt Erofeev, Moscova-Petuşki, ed. Cartier, 2004, traducere Emil Iordache, pag.87 mijloc,
*** idem, pag.79 jos.
**** Michel Schneider, Morţi imaginare, ed. Art 2010, pag.91.
Somnul antropologic de Michel Foucault
Image caption : The « Great Sorcerer » Photo credit : N. Aujoulat © MCC-CNP |
« Antropologia, ca analitică a omului, a avut, nu încape nici o îndoială, un rol determinant în constituirea gândirii moderne, dacă avem în vedere că, în bună măsură, nu am reuşit să ne desprindem, încă, de ea. Ea devenise necesară începând din momentul în care reprezentarea îşi pierduse puterea de a determina de una singură şi printr-o mişcare unică Jocul propriilor sinteze şi analize. trebuia, deci, ca sintezele empirice să-şi afle garanţia altundeva decât în atotputernicia lui "Eu gândesc". Ele trebuiau să se impună ca necesare tocmai în punctul unde această atotputernicie lua sfârşit, adică în finitudinea omului, finitudine deopotrivă a conştiinţei şi a individului viu, vorbitor şi truditor. Kant formulase, deja acest lucru în Logica sa, atunci când adăugase trilogiei lui tradiţionale o ultimă întrebare: cele trei interogaţii critice (Ce pot eu să cunosc? Ce se cuvine să fac? Ce-mi este îngăduit să sper?) erau, în felul acesta, raportate la o a patra şi puse într-o oarecare măsură, "pe seama ei": Was ist der Mensch?
Image caption : The Shaft Photo credit : N. Aujoulat © MCC-CNP |
[...]
Poate că primul efort în vederea acestei dezrădăcinări din solul Antropologiei la care s-a angajat gândirea contemporană ar trebui consemnat în experienţa lui Nietzsche: prin intermediul unei critici filologice şi al unei anume forme de biologism, Nietzsche a regăsim punctul în care omul şi Dumnezeu îşi aparţin unul altuia, punctul în care moartea celei de-al doilea este sinonimă cu dispariţia celui dintâi şi în care promisiunea supraomului semnifică, în primul rând şi înainte de orice, iminenţa morţii omului. În felul acesta, propunându-ne acest viitor deopotrivă ca scadenţă şi ca sarcină, Nietzsche marchează pragul pornind de la care filosofia contemporană poate reîncepe să gândească; fără îndoială, el nu va înceta să-i călăuzească mersul încă multă vreme de aici înainte.
Dacă descoperirea Reîntoarcerii este într-adevăr sfârşitul filosofiei, sfârşitul omului este, în schimb, reîntoarcerea începutului filosofiei. În zilele noastre, nu se mai poate gândi decât în vidul omului dispărut. Căci acest vid nu marchează o absenţă; nu prescrie o lacună ce se cere umplută. El nu este nimic mai mult şi nimic mai puţin decât de-plierea unui spaţiu în care, în sfârşit, a redevenit cu putinţă să gândim. »
Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, Rao, 2006, pag.459
sublinirea în bold din text îmi aparţine
joi, 4 august 2011
Piron - Pyrrhon
http://fr.ulike.net/Pyrrhon |
Alexandru cel Mare cucereşte Asia (ceea ce se ştia atunci despre continent), însoţit de puţini macedonieni în comparaţie cu armatele ridicate de perşi şi puţin mai târziu de indieni; alături de grupul expediţionar s-au găsit şi filosofi, matematicieni, arhitecţi etc. Gestul va fi repetat în cucerirea Egiptului mameluc de către Napoleon Bonaparte multe secole mai târziu. Cazul a fost că Champollion a descifrat hieroglifele datorită plimbărilor în jurul Pietrei de la Rosetta însoţit de soldaţii francezi ce aveau poruncă să-i păzească pe aceşti savanţi.
Savanţii lui Alexandru cel Mare erau cel puţin la fel de curioşi ca urmaşii lor francezi, unul dintre ei se numeşte Pyrrhon, care s-a ocupat de pictură în tinereţe, apoi cuprins de un agnosticism a ajuns la concluzia că suspendarea judecăţii ne arată o realitate imediată, care trecută prin filtrul acid al minţii dat de educaţie, mentalitate şi obiceiuri, o falsifică, o denaturează, toate acestea din cauza absenţei şi detaşării pe care trebuie să o purtăm tot timpul în judecarea evenimentelor ce ne afectează.
A trăit aproape nouăzeci de ani, dacă vi se pare puţin, trebuie să calculaţi că omul acum peste 2000 de ani nu trecea de patruzeci de ani ca medie de vârstă.
« S-a retras de lume şi-a trăit în singurătate, arareori arătîndu-se rudelor. A făcut acest lucru pentru că auzise un indian cum îl mustra pe Anaxarh [mentorul său], spunîndu-i că niciodată nu va fi în stare să înveţe pe un altul ce este binele atîta timp cît el însuşi făcea anticameră la curţile regilor.» *
Odată cu întoarcerea la Babilon, în urma lui Alexandru cel Mare au venit şi gimnosofiştii indieni (fachirii), unul dintre ei pe nume Calanos îşi dă foc singur într-o piaţă în faţa unei asistenţe formată din aceşti filosofi greci, dar şi a soldaţilor macedonieni îngroziţi.
Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, ed. Polirom, 1997, pag.302 şi nota. IX-339
miercuri, 3 august 2011
Intangenţa
Nimic nu poate concura cu apusul sau cu răsăritul soarelui, cu omega spre alfa.
La câmpie, altfel decât la mare, ceaţa depărtărilor înşeală fenomenul, devine mai fantastic.
Căderea soarelui loveşte un punct pe orizontală, acolo am ridicat un stâlp, pe care stă o pasăre. Acolo soarele trebuia să dovedească intangenţa. Demonstraţia clară nu o avem, prea sus -noi doream un orizont, şi prea ascuns, soarele parcă a fugit la aflarea veştii că va fi martor la dezvoltarea sigură a unei geometrii.
În societate, în aglomerarea umană, cea mai densă, intangenţa dovedeşte scopul individului uman în viaţă.
Se învaţă şi pe bune dreptate, că acolo unde dreapta atinge cercul, se naşte o perpendiculară ca rază a cercului atins. Dacă nu avem cerc este mediocră orice curbă, numai să-i găsim raza. De aceea omul se zbate pentru aş demonstra dreptatea existenţei sale, verticalitatea, unghiul drept. Majoritatea nu reuşesc şi nereuşita se bazează pe însăşi definiţia existenţei; cuget, deci exist; percep deci învăţ, înţeleg; dacă vor, vreau cum pot eu, ori tocmai aceste leme nu apar în conştiinţa celui care locuieşte în urbe, nu-l interesează, existenţa sa nu are scop, nu are nici măcar dorinţă, mai târziu la un răsărit de soare, sau apus, va bănui de unde şi unde va ajunge astrul ceresc.
O vedere
http://news.yahoo.com/analysis-storms-ahead-debt-deal-sets-tax-fight-003818534.html |
Nesperat mesajul disperat spune multe.
Lărgindu-şi aria de cunoştinţe generale, oamenii de peste Ocean au auzit de Grecia.
Au auzit cei care nici nu ştiau pe unde se află Europa, vaca aia călărită de Zeus. Mitul ne spune că Europa a fost vrăjită de un taur pe care încălecându-l a devenit prizonieră lui. Taur în care se metamorfozase Zeus pentru ca răpirea să fie mai subtilă. Aşa mă gândesc că în juisarea ce-a urmat şi ea Europa a fost metamorfozată într-o junincă, scriu asta pentru că Hera fiind deosebit de geloasă avea ochi peste tot, numai ochii lui Argus treceau de o mie.
Acum în epoca modernă mitul necunoscut de mulţi dislocă oricum conştiinţe, face comparaţii şi atacă evenimentul în sensul cel mai sarcastic. Da, aş putea eu să enunţ: America aia (SUA) nu va fi niciodată Grecia şi nici Europa, nici Rusia şi nici altă ţară nu va fi vreodată Grecia, tocmai prin asta s-a scris un adevăr, mai puţin mirositor şi mai greu de încadrat. În schimb, fără să se ştie, s-a scris în stânga, ceea ce grecii antici numeau cu mare pasiune hedonism. Face parte din acesta, alături de fericire şi cunoaştere, puterea de a te opune celui care de fapt te pune la jug, statul.
Ştim prea puţin despre felul în care te poţi opune, nu violent, nu isteric, ne lipseşte hedonismul antic grec, care de la Platon încoace a fost înecat şi acoperit cu un strat gros de timiditate frustrantă.
marți, 2 august 2011
Inventarea psihanalizei
« Din câte ştiu, Freud nu-l citează niciodată pe Antiphon din Atena, care ar putea totuşi trece foarte bine drept precursorul disciplinei create la Viena la începutul secolului XX. Judecaţi şi dumneavoastră : după ce a recurs la o serie de scrieri satirice de tip publicitar, Antiphon şi-a deschis lângă agora din Corint un fel de cabinet în care primeşte pacienţi, pe care-i supune unui tratament bazat pe cuvânt.
Mai întâi, el ascultă, în cursul unei întrevederi între patru ochi, după care urmează o terapie verbală. Conţinutul acestei conversaţii vizează dispariţia suferinţei care l-a adus pe pacient la domiciliul filosofului. Detaliile acestui tratament al sufletului prin verb erau cu siguranţă consemnate în cartea sa Arta de a scăpa de mâhnire, dar lucrarea n-a mai fost găsită...
I se recunoaşte sofistului o imensă putere de convingere, o considerabilă putere de foc verbală. Ne imaginăm ce terapeut a putut fi. Opţiunea lui materialistă, monistă, imanentă îi permite să conceapă că se poate accede la cauza profundă a răului, situată în materia atomică a pacientului, cu ajutorul cuvântului care fabrică reprezentări utile pentru a acţiona asupra trupului şi a logicelor suferinţelor psihice, deci corporale. Principiile psihanalizei sunt reunite aici de o manieră uimitoare.
Mai rău - sau mai bine -, Antiphon atribuie viselor un rol cardinal în economia acestei terapii. Într-adevăr, el propune interpretarea lor. În felul său, ar fi putut face din vis cale regală care duce la ceea ce nu purta încă numele de inconştient, dar care se ascundea în atomii psihici înainte de a-i contamina pe cei somatici.
Cu şapte secole înainte de Cartea de tălmăcire a viselor a lui Artemidoros din Efes, Antiphon practică o onirocritică decurgând din exegeza raţională şi sprijinindu-se pe exercitarea unei simple logici a cauzalităţii bine înţelese. Departe de inspiraţie, de transă ori de apelare la magia iraţională, metoda sofistului trimite la analiză, la conjectură, la căutarea înlănţuirilor, la raţionalitatea cea mai clasică sprijinită pe o teorie a cauzelor şi efectelor. La care se adaugă talentul interpretului în producerea sensului.
Antiphon nu propune adevărul visului, ci un adevăr al acestuia, adică adevărul său, ca interpret. În speţă - dar nu fac decât să emit ipoteze ... -, ne putem imagina o interpretare adaptată în sensul terapiei : analistul avansa probabil o "lectură" utilă pentru dirijarea convorbirii terapeutice. Teama ca visul să nu anunţe o necesitate implacabilă făcea din acesta un material sensibil în producerea mâhnirilor şi a suferinţelor. Nu încape îndoiala că sofistul, retor iscusit, înzestrat cu ştiinţa folosirii cuvântului, îşi mobiliza toată arta pentru a dezamorsa potenţialul negativ al visului, dându-i o interpretare cathartică... Pentru că, după spusele lui, divinaţia se rezumă la prezumţiile unui om înzestrat cu bun-simţ.
Inventator al psihanalizei, el este şi inventatorul modelului lacanian - să spunem mai degrabă al analistului care recurge la umor sau la ironie în caz de necesitate. Judecaţi, vă rog : un ţăran îşi îngrijeşte prost scroafele şi Antiphon vede de la el de acasă cum acestea sunt maltratate şi înfometate. Într-o zi, una dintre acestea îşi mănâncă purceluşii. Porcarul se destăinuie filosofului, temându-se să nu fie vreun semn rău. Antiphon îi replică atunci porcarului să fie bucuros că scroafa înfometată nu i-a devorat proprii copilaşi şi că poate aşadar să se declare mulţumit... »
Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei, vol. I, Ed. Polirom, 2008, pag. 88-90.
luni, 1 august 2011
Primele amintiri - copilăria - transparenţa
Înainte de a fi instituţionalizat, m-am trezit în ceea ce mai târziu, în ceea ce o adevărată industrie de consum se reflecta în ceea ce copiii doreau şi se numea; copilăria.
Pentru prin mine aspectul a apărut datorită medicului specializat în psihiatria infantilă care mi-a recomandat un cuib de viespi sau un stup de albine.
Părinţii mei mi-au cumpărat scaunul rulant, era îndeajuns, era o cheltuială şi aşa prea mare asupra veniturilor submedii pe care le aveau şi, şi pentru că nu aveau bani pentru un cadru specializat într-o persoană, m-au mutat în mica lor grădină din spatele casei, de unde, din unghiul scaunului rulant puteam să văd, la mică distanţă; toată lumea.
Aşa, printr-o întâmplare, am descoperit transparenţa. Ştiţi copilul autist are probleme în regenerarea realităţii, atacul prin care impulsiv oamenii îi străbat liniştea, îl violentează, îi asupresc micul teritoriu pe care, de unde care, el va cuceri lumea.
Transparenţa este proprietatea dată de lumină în a nu-şi pierde, ea, proprietatea în timp ce străbate mediul; adică, cu cât puterea luminii se lasă a nu fi afectată de mediu, atunci mediul se apropie de proprietatea de transparenţă.
Dar, ce este în mintea mea transparenţa?
Am privit franja, decalarea frecvenţei, şi am observat că obstacolul ce intervine - în perpetuarea luminii, nu afectează intensitatea mesajului - a luminii, am tras concluzia că lumea este transparentă datorită faptului că lumina, acolo unde ea se doreşte, ea există!
Din mica grădină am privit plasa pe care o vietate cu multe picioare a creat-o pentru a-i perpetua existenţa, este vorba de vânătoare şi de victimă. În plasa aceasta mesajul transparenţei există uluitor de mult, sunt unghiuri subtile prin care plasa se lasă văzută. Mie mi-a trebuit ore întregi să dibuiesc saltul, asta datorită vântului, a acelui mediu transparent mutant, care mi-a relevat franja.
Franja este o diferenţă, este o privire, o dorinţă secţionată: acum vreau, mai târziu văd, şi mai târziu am, sau refuz, sau pierd! Am înţeles că mulţi fizicieni şi-au pierdut timpul şi viaţa în dezvăluirea acestui sens al decalajului.
Lumea este transparentă datorită decalajului, am tras eu concluzia, faptul că noi toţi nu ne aflăm, în acelaşi loc deodată -ceea ce ar fi greu de tot de suportat, ne face vizibili.
P.S.pentru cei curioşi avem aici continuarea de la
http://scorchfield.blogspot.com/2011/07/taramul-ochilor-scosi.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)