Se afișează postările cu eticheta mit. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mit. Afișați toate postările

vineri, 22 aprilie 2016

Detaliul care umple camera

Dimineața în larg - între Agios Nikolaos și Stoupa
Pentru a forța imaginația ideea unui detaliu trebuie bine transpusă, în jurul acestuia putem țese totul.
Avem nevoie de un pescar, apoi de o mare, de țărmuri aplecate dinspre munți puternici, ceva case pe acestea, o lumină diafană, o transparență, ca mai apoi să pornească povestea.

Pescarul prinde în plasă o ladă, ce se dovedește a fi un sicriu de unde Dannae iese și mai târziu îl naște pe Perseus, acesta taie capul Medusei, ajustat de zeița Athina și de zeul Hermes, scut și zburătoare. Se căsătorește cu Andromeda, răpita. Mama acesteia, Casiopeea cea frumoasă devine constelație. O nouă dinastie se naște. Zeus privește. Un detaliu.

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Laicizarea mitului

Delphi, Temple of Apollo
Din coasta coloanei centrale a Marelui Templu răsări un măslin. Așa, cam pe la doi metri înălțime, numai bun pentru a fi privit. Și lumea ce trecea se minuna. Vestea apucă repede toate capitatele europene, mai apoi toată lumea. Prețul biletelor explodă și întregul sit deveni loc de pelerinaj, asemeni odinioară.

Imaginea mărită apărea astfel în multe vederi. Se reinterpretă dualitatea, cuplul. Se numărară frunzele, se făcu un inventar a lor, o orientare spațială. Cineva enunță ideea unui cod trimis de zei. O echipă de cercetători britanici anunțară decodarea.

Una dintre vederi apare și aici, nu facem obiectul unui trucaj.
Nebunia există peste tot în lume și toate cele descrise mai sus nu se întâmplă și nici nu s-au întâmplat; în schimb măslinul crește lateral și puțini turiști l-au observat.

Prin conservarea ce-i preocupă pe curatori, planta va fi înlăturată și până la anul sigur coloana va fi curățată. O muncă în plus, o cățărare, oare a câta?!

Minunea nu există, sau dacă există ea se manifestă în dorința noastră, în spectrul nostru mental; un curcubeu. Ce plictiseală și cu acest curcubeu.

duminică, 10 august 2014

Ecce homo (I)

imagine rupestră de la Templul Ursitelor - Șinca Veche
Suprapunerile culturale se produc asemenea straturilor geologice, depunerile mai grele străpung nivelele moi, astfel devine mai greu de determinat felul în care a luat naștere în ansamblu obiectul de studiat.

La trei kilometri de Șinca Veche, pe drumul ce pleacă din Șercaia spre Zărnești, ce ne abate astfel din ruta Sibiu - Brașov, se află -după cum spun localnicii, Templul Ursitelor.

O grotă săpată în gresie a ajuns obiect de studiu paleontologic, dar și creștin-ortodox. Odată încheiată cercetarea oficială, grota ajunge fenomen. Întrebuințarea ei de către științe paleoastronautice în vederea interpretării semnelor tăiate în roca moale, dar și a apariției diverselor semnale captate sinestezic ne arată preocuparea multora pentru acest loc. Nu este rău să-ți bați capul fără să strici nimic. Umblatul cu bățul verde printre stânci face bine sănătății și natura înconjurătoare îți odihnește bine creierul. Mai târziu din această odihnă se vor naște povești minunate, unele de adormit copiii.

Tocmai de aici caracteristica locului care este liniștea. În liniștea asta biserica ortodoxă confiscă locul și-l dăruiește prin fundații unor oameni care-i schimbă și-i deturnează scopul; acesta-i stratul dens, tare și greu. Astfel apar povești noi ale unor eroi necunoscuți până atunci ce au apărat locul de invazia celorlalte religii, fie ele chiar creștine. Felul acesta de poveste l-am auzit și la Densuș, unde nu sfinții cu ochii scoși de popoarele mongoloide interesa, ci felul în care protestanții au vrut să pună mâna pe biserică, într-o lume plină de comploturi.

Locul devine tot mai întortocheat în felul său cultural, prin aducțiunea modernă a unui izvor, plasarea acestuia într-un cadru pitoresc, abundent de cruci, sfințirea și ridicarea acestuia -a izvorului, la rang de izvor tămăduitor. Astfel că Elena C. din Tulcea ne spune o poveste despre cum s-a vindecat de cataractă, iar Dumitru P. din Timișoara despre cum i-au trecut durerile de spate nefolosind aici cosmodisk-ul, mutând bolovani -altă poveste.

Drumul spre izvor
Despre felul în care furi un loc, o casă, o fabrică, cunoaștem. Despre felul cum deturnezi un loc nu știm mai nimic, suntem obișnuiți să trăim intoxicați de mass-media, de aceea orice abatere culturală nu ne poate scoate din fixație. Poate că nu Ștefan cel Mare este de vină că a devenit și „cel sfânt”, în schimb sigur cei care l-au sanctificat astfel, deveniți repede anonimi, uitați, au produs o mare turnură în conștiința acestui popor destul de rătăcit în astfel de vremuri. Marele ziditor cu o mână pe cărămidă și alta pe spadă.

Cât mai multă apă
La sfârșit de săptămână, cât toiul aprig de pe șosele aruncă turiștii prin pensiuni, izvoarele tămăduitoare sunt agasate de indivizi care nu vor o cană de apă, căci un cancer la prostată nu merge vindecat așa ușor, dar sigur cu vreo 15-20 de litri îl dăm gata. Cei care vor să bea apă cu palma sunt invitați de păzitorul în alb, căci în vreo oră, izvorul prin pișul lui micuț îi va umple sacalele. Sacagiul devine om sfânt va împarte, sau nu apa în bloc spre liniștea sau disperarea locatarilor.

Aleea spre schit
Pe deasupra izvorului ajungem la schit. Undeva alea se bifurcă, arătându-ne o casă impozantă spre stânga, schitul este spre dreapta. Când schitul apare, aleea șerpuind costiș, ne aflăm în imediata margine a unuia din vârfurile colinei; aici apa este resființită și recomandată pe stomacul gol.

Merită să vedeți schitul în care sărăcia nu are ce căuta.
Călugăritul devine astfel o meserie îmbrățișată repede de oameni ce nu cunosc munca. Întreținerea deocamdată se numește doar curățenie, reparațiile nefiind necesare unui loc devenit prin spusa celor ce l-au zidit: rai.

Hybrisul divin va pedepsi în felul său această virtute a omului ce făurește și se crede asemenea zeilor, creându-și paradisul pe pământ, nedorind altul în ceruri.

Cel puțin miturile au descris deseori această trufie, iar felul în care omul n-a învățat nimic din mit se datorează religiei. Schitul așa cum este construit aici nu are nici o legătură cu sihăstria și retragerea omului din lume spre divin. Abundența naturală, dar și cea artificială fac din schit o tarabă. Templul fiind mai jos, schitul se dorește mai sfânt, nu reușește asta pentru că o parcare și un drum ocolitor, sigur folosit sau construit de constructori, aduce turiștii direct la sursa negoțului, nemaifiind necesar urcușul.

miercuri, 6 februarie 2013

Asediul

Zappeion (Záppeion Mégaro), Athina, Greece

Se cunoaște legenda conform căreia un rege, după ce slujitorii și poporul său au clădit o cetate inexpugnabilă, vrând să-i dovedească măreția și puterea acesteia, a pus un premiu de o valoare mare pentru acea vreme, premiu pe care îl va căpăta cel care va dovedi că va putea să intre în cetate fără ca gărzile să știe și să-l anunțe imediat.

Legenda este subtilă și nu ne spune cine a câștigat premiul și cum a făcut asta. Cert este că regele a fost asasinat la puțin timp după terminarea minunatei cetăți. Asasinii erau tocmai cei din garda regală, oameni care ar fi trebuit să-l apere pe rege. De atunci se știe că de obicei cetățile cad din interior, datorită unei trădări sau a vreunei ambiții personale.

Astăzi, cei de la Google au pus și ei un premiu pentru cei care vor reuși să le spargă sistemul Chrome. Premiu este foarte mare și atracția acestuia îi va face pe mulți să încerce un asediu informatic, numai că s-ar putea ca în acest caz premiul să fie o cheltuială minoră pentru cei din cetate, față de autodenunțarea celor ce se vor înscrie în acest joc. Uneori ne costă mai mult să ne căutăm dușmanii, decât să-i numărăm pur și simplu în ajunul marii bătălii.

Legendele, la fel ca miturile, au ca bază un eveniment real. Încă nu ne este clar dacă prin aducerea aminte a acestuia ridicăm la rang de regulă sau chiar principiu cele petrecute atunci. Poate că ne repetăm, poate că ne oglindim în vechime, în schimb este sigur că faptele de azi vor avea o repercusiune viitoare.

marți, 25 decembrie 2012

Episodul cu capra

Acest travesti, mimetism, pus pe seama sărbătorii iernii, a solstițiului, astăzi de partea creștinismului, conține rămășițe străvechi ale înțelegerii omului cu natura, cu felul ei de-a se schimba. A îmbrăca pieile de animale și a te comporta asemeni ele, deschide un canal subconștient de comunicație cu natura mută, incontrolabilă și deseori crudă.

După un dans ce nu ține de niciun ritm, ci mai degrabă de afișarea unor mișcări necontrolate în fața spectatorilor, capra moare. Omul îmbrăcat în straiele viu colorate se lasă pe pământ. Muzica încearcă și ea să țină isonul, tobele bat cu putere. Capra nu mai mișcă deloc. Din mulțimea se aude o voce puternică; „A murit capra!” și alămurile încep vacarmul, un acordeon se deschide, toba amuțește și-apoi, reîncepe aceeași muzică distonantă, zgomot mult -putere multă, pentru a trezi din nou capra.

Ne este greu să ne amintim același joc, aceeași nebunie, în anii când hrana era puțină, lemnele înghețate, noaptea parcă mai lungă și fără lumină. Un început ar fi fost să mergem pe joc acasă, fără mașină, să ajungem după câteva ore, să intrăm în întuneric în casă și să-l lăsăm așa, să găsim patul pe pipăite și să ne strecurăm sub plapuma primitoare cu gândul că șuierul de afară nu este un avion, sau o mașină, ci viscolul ce ne va ține poate o lună închiși în casă. Pentru a nu se întâmpla toate acestea, inventăm ritualul, omorâm capra, cineva trebuie să fie vinovat; țapul ispășitor.

vineri, 23 noiembrie 2012

Din stâlp se năștea curcubeul -mit contemporan

În fața palatului neterminat, cuceritorii, cei care au pătruns primii în curtea interioară, au văzut curcubeul. Soarele era apucat de apus, marea umbrelă strânsă, mimoza închisă, portdrapelul fără steag, lucarna privită. Atunci parcă din stâlp -cred că printr-un mănunchi de frunze, răsări curcubeul. Trebuie să știm că datorită irizării ionice, curcubeul răsare asemeni soarelui, lumina astrului dă naștere entuziasmului color.

Doi nori asemeni unor nave extraterestre tăiară panglica, copiii năvăliră în curte, din cauza strigătului lor, curcubeul se ascunse în înaltul unor nori opaci. Soarele apunea în continuare, liniștea așteptată din cauza unei ploi iminente se făcea simțită, copiii-cuceritori chemați în casă, strada scufundată-n întuneric, lume tot mai puțină.

În fața palatului neterminat, curcubeul își strânse culorile, decoloră cerul cu nori, spuse noapte-bună mimozei, umbrelei și stâlpului izbit de soare, stâlp în care a stat ascuns toată vara secetoasă. Acum va putea migra spre țări ploioase. Este firesc, tot ceea ce pare atât de firesc, pentru om, cel nefiresc, pare o lungă așteptare, cea a culorilor, a libertății, a verii, a nisipului și a apei. Vine iarna monocoloră, a albului etern parcă, de aceea cele mai frumoase sărbători -la noi, sunt iarna și toate acestea din cauza unui curcubeu, dacă vreți să știți asta.

luni, 8 octombrie 2012

De la neant la neantizare - Grecia

Locuință foarte aproape de piața Lysicrates, lângă Akropolis
Stoa lui Atallos, se vede bine etajul întâi
Este absurd să scrii astăzi, cu un mare aplomb, că cunoști Grecia. Îl citesc pe Eliade și mă mir, întrebarea parvine în umbra prezentului, Eliade în trecut, în umbră, eu în prezent, dar în lumină. Dar Eliade are dreptate când -completându-l pe Frazer, scrie: „mitul este o realitate culturală extrem de complexă” și că „funcțiunea  principală a mitului este de a revela modelele exemplare ale tuturor  riturilor și ale tuturor activităților omenești semnificative”. *

Prima mea intersecție personală cu mitul s-a petrecut citindu-l pe Alexandru Mitru. Erau și sunt niște fotografii alb-negru în Legendele Olimpului, pe care fiind copil n-am cutezat să le visez. Mitul, pe vremea când citeam destul de bine mi se părea a fie aievea și nu o realitate culturală. Unde mă situez când scriu despre Grecia sau, unde realizez că aș putea fi, când pomenesc indirect de Grecia?

Ce este cultural, sau cultual?
Ce este realitatea sau nostalgia trecutului, de fapt a unei realități petrecute în timp?

Blogul acesta, încearcă, și nu de fiecare dată subtil, să răspundă fățiș acestor întrebări.

Este inert să susții că ceva este etern, afirmația rămâne suspendată, se ridică și nimeni n-o vede, un balon. Asistăm un prezent liniar, îl trăim în evul unui program de știri permanent. Nu poți închide canalul de informații fără a pierde un accident aviatic, o răpire politică, un atentat, o revoluție. Nu poți dormi fără vise, fără ca a doua zi coșmarurile să parvină din viața de zi cu zi.

Acum, ce este semnificativ și mitul nu acoperă? Ce vreți și ce nu cunoașteți?
Ce vreau şi nu pot!
Am lăsat certitudinile în favoarea vecinilor, toamna ce-i acoperă cu frunzele veștede ale activităților umane inutile le dă satisfacția trăiri evenimentului imediat asemeni fast-food-ului, what you see is what you get - future microsoft software!

Sunt imagini singulare, lipsite de farmecul vreunui erotism sau plăceri singulare (hedonism), aceste imagini fac de fapt gloria culturală proprie, văd pentru că înțeleg și nu gândesc pentru că exist! Vremea raționalismului pur a trecut, egalitatea umană la rang de ONU spune: toți oameni gândesc! adevărat, dar metodologia nu arată deloc stabilirea modelului”; adică la ce se face referire când spunem că toţi oamenii gândesc ? şi ce este semnificativ în asta?

De aceea, în felul meu particular și foarte personal, Grecia îmi apare din neant și alții vor să o neantizeze!


* Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Albastros, 1983, pag.414.

duminică, 2 septembrie 2012

Să ridicăm ancora deci


Există o gestică, o mimică, o deschidere a umanului prin semne. Lipsa dialogului creează mișcare. Motivele țin de acustică, de aceea de obicei când se discută se stă pe loc, felul peripatetic de a dialoga a murit demult.
Priviți cu atenție hublourile vasului, priviți la stânga, la mijloc, numai acolo. Dacă priviți în ansamblul totul se schimbă, apar semnele. Această iluzie optică ne arată felul relativ de a privi lumea. Vom ridica ancora pentru a naviga în lunga călătorie a mitului antic grecesc, întru slava gloriei egeene.

luni, 14 mai 2012

Dacă-ți pierzi sufletul din nebăgare de seamă

http://fuckyouverymuch.dk/post/17945801228/we-like-this  
≪Ce face această indiancă huichola care stă să nască? Își amintește. Își amintește intens noaptea de dragoste din care vine copilul pe care îl va aduce pe lume. Se gîndește la asta cu toată puterea memoriei și a bucuriei ei. În felul acesta trupul se deschide, fericit de fericirea pe care a cunoscut-o, și atunci se naște un bun huichol demn de bucuria care l-a zămislit.


Un bun huichol se îngrijește de sufletul lui, luminoasă forță a vieții, dar e un lucru știut că sufletul e mai mic decît o furnică și mai gingaș ca un freamăt, ceva neînsemnat, ca o adiere, și o clipă de neatenție e de ajuns ca să-l pierzi.


Un copil se împiedică pe coasta muntelui, iar sufletul se desprinde și cade în rostogolire, fiindcă nu era legat decît cu un fir de pînză de păianjen. Atunci micuțul huichol amețește și se îmbolnăvește. Bîlbîindu-se, îl cheamă pe păzitorul cîntecelor sacre, preotul vrăjitor.


Ce caută indianul acesta bătrîn care scormonește muntele ? Umblă pe urmele bolnavului. Urcă, tăcut, printre stîncile ascuțite, scotocind printre crengile copacilor, frunză cu frunză, și pe sub pietricele. Unde a căzut viața ? Unde s-a ascuns, speriată ? Umblă încet și cu urechile ciulite, pentru că sufletele pierdute plîng, iar uneori șuieră ca o boare.


Cînd dă peste sufletul rătăcit, preotul vrăjitor îl ridică în vîrful unei pene, îl înfășoară într-un fuior minuscul de bumbac și, într-o trestie goală, îl duce înapoi stăpînului, salvîndu-l de la moarte. (124)≫ *
_____________________________________________

Memoria; căsuța poștală ce adună amintirile perene, un colac de salvare uneori, o piatră de moară alteori. Toate șerpuirile unei lumi trec prin conștiința colectivă a locuitorilor traversând muntele. În partea cealaltă, are loc întâlnirea, în sunetele unui dans ce coboară coastele muntoase, ce-i ce se întâlnesc încep să-și povestească amintirile. Dar nu a fost așa, unii au trecut peste alții, pârjolind apa, spărgând piatra. Alții i-au biruit pe ceilalți și le-au făcut uitate memoriile.


Citind cu luare-aminte mă prefac doar că-mi amintesc, mă  prefac apoi că scriu, îmi creez iluzia pe care nimeni nu o crede, nu este asta Memoria Focului care arde tot?



* Eduardo Galeano, Memoria focului, ed. Politică, 1988, pag.251-252,
124 = Furst, Peter T. și Salomón Nahmad, Mitos y arte huicholes, México, Sep/Setentas, 1972.

marți, 13 martie 2012

Pleoapa Zeului

pleoapa zeului

          Apusul promis de soarele unui prânz impecabil de albastru a fost cuprins de fuioare orizontale de nori, care s-au așezat asemenea mustăților de lapte.
          Acest orizont lăptos, staționar, a învăluit soarele la apus, când acesta s-a strecurat sub el, s-a ivit pleoapa zeului; un asemenea spectru, într-un contrast al unui întuneric albastru,     mi-a amintit de cuvintele lui Eliade ce aminteau de altele:

≪ Îndepărtarea și dezinteresarea Ființei Supreme sunt admirabil exprimate în cântecul populației fang din Africa Ecuatorială:


„Zeul (Nzame) e sus, omul e jos.
Zeul e zeu, omul e om.
Fiecare cu ale sale, fiecare în casa lui.”


Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, ed. Univers enciclopedic gold, 2010, pag.142

duminică, 19 februarie 2012

Absența

În spate sus, în alb, Vârful Țarcu, cu 2190 metri ascunși

Păduri inundate de alb ce ascund cu greu negrul

Filosofia simplă a triunghiului


În aceste imagini, neprelucrate, așa cum ochiul digital defect analogic le-a văzut; eu m-am regăsit.
O regăsire în absență: căci acesta este titlul. Așa cum am plecat în a-mi aminti, așa m-am dus în a obosi.
Cum drumul pe telescaun durează 45 de minute, timp în care nu numai că poți spune o poveste, dar poți să o inventezi, să o retușezi, să o ții minte mai apoi, ca mult mai târziu să o scrii.
Așa că acum voi scrie „Povestea păsării ce a găsit un ban de aur”. Această poveste se datorează priveliștilor care mă înconjurau, a absenței (confuze) a oricărei forme de viață, a urmelor pe care zăpada le mai păstra încă și mai ales, a unui ban de aur pe care l-am văzut.


Se face că; într-o țară îndepărtată, plină de munți înalți, de văi adânci și vânturi dese, era un castel. În jurul acestui castel, de pe vârful înalt al unui munte, unde stâncile abrupte formau de fapt zidul și, undeva printre aceste stânci creștea o salcie. Nu se știe cum a ajuns o salcie să crească în acest mediu ostil, în care nici măcar bradul nu reușea să se înalțe. Cineva povestea despre o pasăre ce a adus într-o primăvară scurtă, o rămurică verde, care, poate din nimereală, a căzut între stânci acolo unde trebuia.


Regele ieșea în fiecare dimineață de vară foarte scurtă să admire răsăritul foarte târziu al soarelui. Această plimbare aerială și matinală îi dădea un respect de sine, felul în care își privea probabil tatăl ceresc, sau lumina, sau contrastul imediat dintre alb și negru, felul acesta s-ar putea să nu-l știm.


Când salcia s-a înălțat, suficient de bine, regele, în diminețile târzii ale verilor târzii, n-a mai putut să vadă bine, răsăritul soarelui. Atunci, cuprins de-o furie, a dat poruncă să se taie salcia, pentru a se întregi orizontul sau, felul său de-a privi răsăritul, fel pe care cum v-am scris și mai sus, n-a fost încă descifrat.


Salcia a fost tăiată, stânca a plâns, o crăpătură s-a ivit în zidul natural, mai jos un izvor a început să curgă. Slujitorii, viteji neîntrecuți și-au deplâns soarta de-a fi - chiar dacă numai un timp scurt, soarta de-a fi gâde.


În limpezimea orizontală, lăsată de fierăstrău, de priponeala metalului în lemn, un cavaler a găsit a priori (a prioni), o monedă de aur. Regele a rămas uimit, a chemat pe cei care au tăiat salcia, a dorit trupul lemnului doborât. A vrut să vadă -ceea ce a fost salvat din foc în ultima clipă, corpul înnegrit și ciopârțit ce amintea de salcia maiestoasă care, printre frunzele sale (asemănătoare măslinului) arunca lumina soarelui într-un fel nemaivăzut. Trup ireal ce acum se ivi pe-o pătură roșie în fața tronului.


Regele, oarecum hipnotizat, sedus de forma ondulatorie, văzu o gaură, un cerc mai negru decât lemnul ce-l înconjura, o urmă a unui cuib de pasăre ce a cioplit în salcie locuința proprie. Atunci regele se aplecă să se uite mai atent la ceea ce nimeni poate nu observase. Și cum regele se apropie tot mai mult și ochiul său dorea să se uite în cuib, deodată gaura s-a deschis și l-a înghițit pe rege. Și gaura s-a tot deschis până când muntele și-a prăvălit zidurile, care mai departe s-au împrăștiat de-a lungul unei câmpii imense. Acolo, oamenii, care trăiesc și astăzi, visează o dată pe an cum o pasăre vine și plantează un copac. Copacul crește, și crește și în umbra lui, banul de aur, mult dorit de regele mitic, nu mai are putere, astfel, ei mai pot să supraviețuiască încât să caute un munte.

luni, 5 decembrie 2011

Numai în spiritul lui Pheidippides

Pentru că cei de la SEX READER m-au catalizat, ar trebui să arăt asta și cum aș face decât să le întorc frumusețea, să demonstrez prin asta că circuitul nu se întrerupe, că există declicul.

Pheidippides aleargă grozav de bine și de aceea generalul îl trimite pe el să vestească victoria; victoria de la Marathon. Trebuie să alerge cu tot echipamentul de hoplit; armele, platoșa, gleznierele și scutul îi dublează greutatea, dar Pheidippides nu ține cont de asta și aleargă în continuare. În spatele său, Zeul îi arată calea, îi suflă-n ceafă cum am zice noi și Pheidippides știe asta.


Pe câmpia întinsă de la Schinias, în fața plajelor cu nisipul alb, cu promotoriul adânc curbat și înfipt în Egeea, capul Marathon era umbrit de miile de corăbii persane, Orientul se revărsa aici. Grecii mânați de general, de Miltiade, încalecă aerul, aleargă, un pas alergător în ritmul flautiștilor, în ritmul zeului Pan. Perșii abia apucă să se dezmeticească când apar deja primii hopliți care îi aruncă cu scuturile, îi împing pur și simplu, îi aglomerează în nisipul umed al unei dimineți însorite. Începe lupta.


Pheidippides își amintește de-a lungul celor peste patruzeci de kilometri toată lupta, știe ce să le spună, nu-l vor lua de trădător, porțile Athinei să rămână deschise, să-i primească pe soții lor, are toate armele cu el.


Sculptorul Mico Kaufman, ni-l arată pe Pheidippides ca un alergător din zilele de astăzi, nu greșește mult, în schimb a turna în bronz felul cum era înarmat era prea dificil, prea multe amănunte, spiritul lui Pheidippides de fapt contează, artistul nu este deloc dator istoriei, artistul completează doar.


În schimb artistul s-a întrecut supraetajând acțiunea, așa arta nu are limite. Deasupra este alergătorul modern, lângă el este Spiritul de la Marathon, spirit născut din spirit.
Am întâlnit, cred, pentru prima dată când contemporaneitatea provoacă antichitatea creând un nou mit, mitul contemporan.


Alergătorul trebuie să termine cursa, locul întâi este o invenție modernă, occidentală de-a dreptul. Alergătorul de maraton, are lângă el Spiritul de la Marathon, cel care îl îndrumă și îi arată calea, aceea ce ține acum de rezistența psihică, de putință.


Mai aproape vedem că însoțitorul spiritual este cel de la 1800 toamna, arată ca Rimbaud -așa mi-a venit acum, dar sigur că este baronul Coubertin -ceva mai tânăr.




Dar oricum ar fi, indiferent de cum înțeleg eu, indiferent de ceea ce cred alții, trebuie să privim în sus și înainte. Nu este timp, civilizația curentă aleargă înnebunită în găsirea unei noi identități, nu mai trebuie să știi multe, contează adaptarea, nu mai contează fuga, alegătorul de cursă lungă a dispărut. A apărut sportivul modern care declară că visul său este Olimpiada, o parte din ei habar n-au de unde vine asta, o altă parte n-au fost niciodată acolo, de unde flacăra se aprinde.


Nimic nu contează în fața morții, Pheidippides a murit strâns de efortul îndelungat, a ajuns încă pe ziuă în agora, când toată lumea strânsă aștepta vestea și el a adus-o: murind.

marți, 20 septembrie 2011

Valoarea nefiinţei

Din colecţia numismatică a Muzeului de Arheologie şi Istorie Naţională din Athina


Non-existenţa este marcată de non-etică şi mă refer la lucruri, la cele ce nu există ca fiinţe. Ar fi hilar în vremurile de azi să implorăm un vulcan să fie etic, moral. Tocmai din cauza aceasta, deseori predicţia cutremurelor nu reuşeşte să avertizeze la timp, sau dacă o face, tot de multe ori dă greş şi nu se întâmplă nimic. Omul este marcat de fiinţa sa şi dă o valoare mare fiinţei sale.


Apariţia banilor a schimbat punctul de vedere, banii nefiind fiinţă, au căpătat din ce în ce o mai mare valoare în spiritul omului. În urma schimbării, toată filosofia valorii a încercat să demonstreze că banii reprezintă munca, echivalenţa existenţei chiar, şi putinţa cu care omul face faţă mai uşor nevoilor sale materiale, sociale, spirituale etc. Atunci mă întreb: de ce în lipsa fiinţei banului, omul a încercat să-l stigmatizeze cu propriul chip, chiar divină fiind trimiterea?!


Nu prin asta s-a încercat de milenii să se dea fiinţă banului, să fie o fiinţă prin raportul acestuia cu societatea, să devină referinţa de bază a oamenilor; banul să fie viu, să se mişte şi să participe total în viaţa noastră.


Dacă ideea de numismatică a creat colecţia de monede, aici vom găsi banul mort. Moneda ce devine obiect de muzeu, care mai supravieţuieşte un timp în mişcarea dintre colecţionarii privaţi, ca mai apoi să moară într-un muzeu.


Banii, în perioada de început, erau monede, aveau pe-o faţă o imagine, în final omul s-a transpus în aceasta, fie el rege, zeu sau comandant militar, sigur că mai întâlnim şi alte fiinţe, zburătoare sau marine, domestice sau sălbatice, imaginare sau reale care apar din când în când. Ori lipsa de imaginaţie, ceea ce nu cred, ori lipsa de diversitate, a făcut ca banul să aibă fiinţa omului înscrisă adânc.


Mijloacele electronice de plată trimit banii în forma lor clasică de reprezentare în muzee, în scurt timp omul va trebui să-şi găsească un alt lucru cu care să fiinţeze, sau deja l-a găsit.


Într-o reprezentare unică şi foarte rară, pe o monedă s-au amprentat zeiţele Atena, Hera şi Afrodita care aşteaptă mărul de aur din mâna lui Paris, prin asta păstorul -de viţă regală, o va desemna pe cea mai frumoasă.


Unicitatea acestei scene dă o altă aură monedei, veridicitatea este înscrisă adânc, mitul este legat prin valoarea banului şi transmis mai departe, aici se poate scrie deja de-o etică.

luni, 6 iunie 2011

Mitul contemporan

Acum ni se pare hilar, totul parcă a început cu Elvis Presley, dar sigur înaintea sa a fost Greta Garbo, înainte totuşi a fost câte un rege chiar, sau vreun călugăr, şi tot aşa până dăm de sfinţi, mai departe de ei sunt eroii, toţi prin dispariţiile misterioase i-au ajutat pe oameni - care crezând în continuare în ei, i-au făcut pe aceştia să mai reapară, din când în când,  rezolvând problemele omenirii.


Într-o fantă de lumină, în spatele Universităţii din Budapesta, pe o străduţă, cineva a amprentat color pe trotuarul asfaltat pe Marylin Monroe. N-am călcat deloc pe chipul surâzător, ba chiar m-am speriat în prima clipă. Şi chipul acela misterios mi-a zâmbit, numai mie. Şi nimeni nu ştie asta.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Dărâmarea lumii


"În al unsprezecelea deceniu dublu al Stăpânului, Ah Mucencab a ieşit să lege ochii lui Oxlahun-ti-ku. 
Dar numele său nu-l cunoştea nimeni afară de sora lui mai mare şi de fiii săi.
Se zice că nici lor măcar nu li s-a arătat faţa lui.
Atunci se şi încheiase facerea lumii, dar ei nu ştiau ce anume se petrece.

Tot atunci, (zeii) Oxlahun-ti-ku au fost prinşi de (zeii) Bolon-ti-ku.
S-a lăsat atunci în jos o văpaie, s-a pogorât o funie, şi au fost coborâte pietre şi toiege.
Atunci a început bătaia cu pietre şi toiege.
Atunci au fost prinşi (zeii) Oxlahun-ti-ku.
Capetele lor au fost spintecate, feţele le-au fost bătute, iar ei au fost schilodiţi şi răsturnaţi pe spinări.
Atunci li s-a răpit sceptrul şi vopseaua roşie de pe obraz.
Atunci a fost luată şi pasărea verde kuk [quetzal]..."
(Cartea lui Chilam Balam din Chumayel, mitul I) *

Pământul, o sferă rotitoare mângâiată de degetele galbene ale Zeului, degete ce stabilesc echilibrul, moartea şi viaţa, lumina şi întunericul. Miturile lumii ne vestesc doar menirea noastră trecătoare pe această suprafaţă continuu rotitoare. Am ales unul din Miturile Esenţiale; cel despre dărâmarea lumii în concepţia civilizaţiei central-americane Maya, l-am ales pentru nevoia de galben, izvorul cromatic al verdelui, faţa soarelui, reversul albastrului...

continuarea mitului...

"Atunci au fost luaţi germenii recoltei, s-a luat miezul seminţelor din roade, [miezul] micilor tigve, al seminţelor roditoare din tigvele cele mari şi din fasolea dătătoare de rod.
Yax Bolon Tzacab a înfăşurat seminţele şi s-a văzut nevăzut în al treisprezecelea cer.
Şi iată, numai pieliţele şi cocenii au mai rămas aici pe pământ.
Atunci inima lui a plecat din pricina Oxlahun-ti-ku, însă ei nu ştiau că plecase inima recoltei.
Veneau atunci orfani, nevoiaşi, văduve, iar cei vii rămâneau fără inimile lor.
Ei au fost îngropaţi în nisip, printre valurile mării.

Au sosit ploile, vor fi ploi atunci, mai înainte de pieirea sceptrului.
Se vor prăbuşi cerurile, pe pământ se vor prăbuşi, cînd cei patru zei, cei patru Bakab, îl vor dărâma.

După ce s-a isprăvit dărâmarea lumii, au fost sădiţi copacii [Bakab]; 
s-a înălţat atunci Imix Che cea Roşie la Răsărit, s-a ridicat stâlpul ceresc, semnul dărâmării lumii.
Acolo s-a cuibărit un graur galben.
Şi atunci s-a ridicat Imix Che cea Albă la miazănoapte, iar acolo s-a aşezat pasărea Zac Chic.
S-a înălţat stâlpul ceresc, semnul dărâmării lumii.
Aceasta fusese Imix Che cea Albă.

Atunci s-a înălţat Imix Che cea Neagră la asfinţit.
S-a ridicat stâlpul ceresc, semnul dărâmării lumii, şi s-a aşezat pasărea cu piept negru Pitz'oi.
Atunci s-a înălţat Imix Che cea Galbenă [la miazăzi], şi tot acolo s-au mai aşezat un graur galben şi pasărea vestitoare Oyal.
Şi atunci s-a înălţat Imix Che cea Verde la mijlocul pământului, în amintirea dărâmării lumii".

din Mituri Esenţiale de Victor Kernbach, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, pag.327-328

nota autorului la mit:
În concepţia cosmologică maya, imaginat pe un ax vertical, universul e compus din 13 ceruri suprapuse, numite Oxlahuntiku, pământul fiind cel inferior (ultimul cer), sub care se stratifică nouă tărâmuri infernale Bolontiku ; adesea, toate aceste lumi se personificau în două grupuri de zei. Prezenţa în acest război între divinităţi a zeului albinelor, Ah Mucencab, pare pur simbolică.

luni, 28 martie 2011

Vaca

http://www.flickr.com/photos/petitechose/4336588811/
Georges Meautis în cartea sa "Mitologie greacă", nu se sfieşte să numească imnul Către Hermes "primul roman poliţist din istoria lumii". Georges Meautis este renumit pentru ideile sale novatoare în ce priveşte reinterpretarea miturilor, mai ales că o făcea acum peste o sută de ani. (din Homer, Imnuri, Bpt, 1971, pag.XXXIII)

De fapt ce a făcut Hermes?
Abia se născuse, abia lipsit de ţâţa mamei, a zeiţei Maia, se apucă de cutreierat. În plimbările sale dă de turma de vaci sfinte ale lui Apollo, "vaci cu fruntea lată" cum scrie în imn. Le fură, cu toate că erau păzite, şi le sacrifică tuturor zeilor (panteon de 12 zei, cu el inclusiv), apoi fuge înapoi în peştera unde-i era aşternutul. Scandalul ceresc îl provoacă pe Zeus la o judecată şi pe Apollo la o cercetare pe teren în căutarea minunatelor lui vaci, imnul este minunat şi descrie cu lux de amănunte întâmplarea.

Mi-am adus aminte de acest mit întâlnind nişte vaci,
nimic mai important,
nimic deosebit,
dar una dă cu cornu` ,
sare la împuns; în libertatea sa cu mine,
ea vrea să se măsoare.

O poză am reuşit să-i fac,
aşa cum ea mi s-a arătat.
Dar nu-i de-ajuns şi dă-n străpuns,
în firea ei de vacă,
turbarea n-a pătruns.

Şi trece o oră,
trec două,
ceasul peste cap se dă,
din cinci se face zece,
din cinci se face ora douăzeci şi cinci!

Şi vaca nu se lasă,
Nu oboseşte,
Şi-un Imn pe mine mă petrece,
O, Hermes călător,
Ia Vaca asta şi-ţi rămân dator.

luni, 14 martie 2011

O zi pentru profeţie

     Dis-de-dimineaţă, după ce uleiul pur de măsline şi capra ce trebuia sacrificată au fost plătite, după ce cu o zi înainte Zeul a fost dispus pentru a transmite profeţii; acum, capra stropită cu apă rece, tremură în dimineaţa soarelui ce nu s-a ivit în acest loc, deci Zeul nu are nici o obiecţie, a cercetat şi oaspeţii ce beneficiau de proxenia (reprezentanţii oficiali al unui oraş sau a unui teritoriu).

     În această zi, a şaptea a lunii Bysios (Februarie-Martie), o zi sacră,  alba preoteasă Pythia merge la izvorul Castalia pentru a se purifica. Din faţa Templului, drumul spre izvor este uşor şi durează puţin, taie coasta muntelui. Astăzi, drumul acesta nu se mai poate face, drumul este barat, oprit turistic şi pentru a ajunge la izvor trebuie ocolit; ocolirea, care te coboară, te duce până la drumul naţional şi îţi mai taie din dorinţă.

     Atunci, ca şi acum, drumul are proprietatea de asylia (totală inviolabilitate), aceeaşi ca şi pentru oaspeţii veniţi de departe. Atunci nevăzută, astăzi ascunsă, calea pe care o face preoteasa ne duce cu gândul la o plimbare întru întâlnirea cu sacrul. Este urmărită de Zeu prin lumina solară ce mişcă pietrele, prin dispariţia umbrelor lor,  Phaidriadele, enormele stânci ce împrejmuiesc Delphi-ul încep să apară acum din întuneric.

     Nimeni nu poate să ne spună acum ce gândea Pythia în mersul ei spre izvor, a coborât apoi şi s-a dus la celălalt numit Kassotis, de unde a şi băut apă, acum, veselă, mestecă frunze de laur. Este o zi specială, specială nu numai pentru ea, dar şi pentru Zeu, pentru Apollo, ce acum vine din Hiperboreea; este sfârşitul iernii.

     Tot nimeni nu ne-a povestit de frumuseţea, de înălţimea, sau de originea preotesei, lucrurile acestea nu au nici un un rost, este singura dată şi singurul loc unde sacrul se învaţă. Nu contează dacă aceea ce va deveni Marea Preoteasă este frumoasă sau nu, dacă are origine nobilă, sau vreo recomandare promanteia (privilegiu de a fi primul), contează privirea Zeului, clipitul care induce starea hipnotică dătătoare de transcendenţă a gândului său. De aici mai departe sacrul se educă, se construieşte, putem învăţa din aceasta că sacrul ţine de educaţie şi de ce nu ar fi aşa, căci privind astăzi la coloanele rămase ale Templului, o clipă am senzaţia că tremură, mai departe totul în înţelegere devine mai uşor.

     Marea preoteasă Pythia este însoţită de alte preotese, care l-a rândul lor s-au spălat în Castalia, dar ea nu le vede acum, mersul ei o duce în interiorul altarului, acolo va sta pe sacrul tripod de vorbă cu Zeul. Va sta în gura prăpastiei, deasupra omphalos-lui, alături de ea, în aur statuia Zeului Apollo. Acolo Pythia este singură, separată de restul lumii, ceilalţi care se roagă sunt într-o altă curte.

    Pe un mare altar de piatră, dar al insularilor din Chios, se execută sacrificiul, focul este îmbogăţit cu smirnă, cu frunze de laur, cu alte condimente ce scot un fum greu. Pythia mestecă frunzele de laur şi îşi induce hipnoza, fumul ce ajunge la ea catalizează starea.

     Primeşte acum întrebarea oral, altădată se face şi în scris. Şi răspunde imediat, oaspeţii aud mesajul şi interpretul doreşte să-l traducă, dar ei îl înregistrează la rândul lor oral şi doresc să-l spună la fel împăratului lor, acesta va şti cum să-l interpreteze. Darul lor; o oglindă din aur datorită căreia Zeiţa lor a revenit alături de ei. Oglinda are o proprietate de multiplicare a gândului şi Marea Preoteasă o va folosi de acum înainte, Apollo este vesel, a recunoscut Oglinda.

    Oaspeţii pleacă, coboară spre Kirrha, spre golful Corintic, vor mai face o escală în Naxos pentru a admira Marea Poartă, apoi vor duce mesajul spre Ţara Soarelui Răsare. Mesajul este ascuns într-o kaizuka, o grămadă de cochilii, una dintre ele va sufla afară mesajul atunci când vor ajunge.

    Mesajul este compus în versuri hexametrice, şi el va da de fapt la iveală un ritm sacru pe care clopotele dotaku, (lăsate în falii), clopote cu secţiune eliptică, vor trebui să-l susţină pentru a potoli pe nomazu, peştele pisică, pe care conform legendei lor, stă arhipeleagul şi ale cărui mişcări, provoacă cutremure de pământ cu care japonezii au învăţat să trăiască.

duminică, 13 martie 2011

Escher şi mitul contemporan

M.C. ESCHER Wentelteefje - Curl-up


     Erau trei tinere frumoase ce se plimbau printr-o pădure seculară, rară. Pe una o chema Trecut, Prezent pe cealaltă şi pe a treia: Viitor. Nu exista un parcurs clar al plimbării lor, dar după un timp s-au oprit în faţa unui râu. Râu nu foarte mare, nu periculos la prima vedere, dar rapid şi spumos. Aerul din lungul lui era antrenat de un curent rece ce nu te lăsa să zăboveşti mult, ori traversai, ori te întorceai. Totuşi, cele trei se încumetară să-l traverseze, Trecut se opri brusc când atinse apa cu picioarele, se întoarse şi spuse: Eu am mai făcut odată asta! ştiu cum este, nu are nici un sens să mai repet. Atentă la ea - la Trecut, Prezent nu văzu cum Viitor deja se întoarse spre pădure. Strigă după Viitor, aceasta se întoarse o clipă; Eu oricum o voi face, dar nu acum, ce rost ar avea să mă grăbesc, strigă ea.

Nimeni nu poate spune ce a făcut Prezent atunci, poate a trecut singură, poate a trecut mai târziu; în cele spuse de Trecut şi Viitor sigur o va face, dar cert este că s-a despărţit de ele.

În a trece râul înseamnă de fapt aţi aminti şi crea amintirea în viitor.Curajul şi onoarea vieţii în asta ar consta, în a nu te opri şi în a nu te întoarce.

P.S.

Mai sus un mare desenator, grafician, matematician, geometru, fie cum vreţi, a descris cuşca.


- fuga în/din cuşcă - the run of cage - cage d'escalier, drumurile labirintice dedaliene cu evadări icarice nu ne îndepărtează de ceea ce ar trebui să fie rătăcire.

Râul are în stânga şi în dreapta lui marea cunoaştere, Prezentul caută, bântuie, orbecăie, până dă de râu; la mijlocul lui, prin mijlocul lui o fiinţă antropomorfică, zoomorfică, stăpâneşte curgerea, curentul. Lupta cu aceasta în traversare este lupta cu viaţa, cu vârtejul, cu ochiul spiral, înecul nu este soluţia. În traversare reuşim doar să trecem dintr-o cunoaştere în alta, din sinusoide, din tangente, din toate aceste reprezentări carteziene, ca în final să dăm de alt râu, de altă traversare.

O clipă la mijloc punem frână, o clipă, un răgaz, mai apoi drumul.