În fața plutonului de execuție

Necitind pe Malraux, sau Sartre, dar chiar și Márquez descrie cu lux de amănunte plutoanele de execuție, necitind în general, te poți numi profan în ale scrisului. Ceea ce doresc să scriu ține de nuanță, nu de execuția în masă, discutăm unghiular nu totalitar. În schimb Breban nu știe nuanța și bate câmpii. N-am citit deloc Breban și se pare că-am făcut bine. Citesc din ce în ce mai puțină literatură autohtonă, cred că asta-mi creează o imunitate personală.

Să mai citesc din Ovidiu, din Metamorfoze, din miriadele mitice ale existenței zeilor, pe vremea când trăiau printre noi, oamenii.

Replica unei amintiri

Timișoara, P-ța Victoriei, colaj

≪În zilele acelea, copilul îi auzi pe ofițeri spunînd că într-un îndepărtat oraș barbar, numit Tomis, un bărbat, un poet care în trecut fusese pesemne faimos, murise „după opt ani de exil neîndurător”. Un tînăr ofițer spuse cu regret:

— A scris cele mai frumoase poezii de dragoste care s-au auzit vreo dată.
— Unde-i Tomis ? întrebă copilul.
— În provincia cea mai îndepărtată, mai primejdioasă și blestemată a imperiului, la Pontus Euxinus, îi explică emoționat tînărul ofițer, marea cu ape negre. De acolo îi scria în fiecare an lui Tiberius și îl ruga plîngînd să-l cheme înapoi la Roma.
Și adăugă, imprudent:

— Era prieten cu tatăl tău.[Nero Claudius Drusus Germanicus tatăl celui ce acum este copil: Caligula n.m.]

Era, probabil, o afirmație periculoasă, pentru că nimeni nu interveni. Dar, cu prima ocazie, copilul îl întrebă pe bietul Zaleucos, care se aștepta la asta, de ce nu-i vorbise niciodată despre poetul acela ; de ce, dacă era așa de mare, murise singur, departe și cum îl chema.

— Ovidius, răspunse Zaleucos, și adăugă îndată că nu mai știa nimic altceva de el.≫

Maria Grazia Silitao, Caligula, Polirom, 2006, pag.23-24.

 ≪
Către Cezar Germanicul [tatăl lui Caligula n.m.]

Triumful lui Tiberiu! S-a auzit ș-aice,
Pe unde-abia mai suflă un vînt de miazăzi!
În Sciția crezusem că nu-i nimic să-mi placă,
Ș-acuma, uite, locul nu-mi pare-așa trist.
Prin negura durerii văzui și cer albastru:
Ah! soarta mea, pot zice, mi-am înșelat-o azi.
Deși n-ar vrea Cezarul să am vreo bucurie,
Pe cea de-acum nu poate s-o ieie nimănui.
...
 ≫

Ovidiu, Opere, ed. Gunivas, 2001, pag.954.

Un an mai târziu -după moartea lui Ovidius, moare în Asia Mică, otrăvit și tatăl viitorului împărat Caligula. Moartea subită ce a survenit, de care nu era străin fratele mai mare, împăratul Tiberiu, era practic o condamnare, popularitatea generalului roman fiind în creștere continuă, iar teama că acesta ar fi putut complota și-ar readuce chiar Republica ca formă de guvernământ, a fost decisivă.







≪ ≫

Scrisorile talentatul Ovidiu

Biblioteca lui Hadrian, Athina, Grecia

     Poetul Ovidiu are un talent nesăbuit în a scrie scrisori. Nici nu bănuia că peste câțiva ani va fi exilat și că acest talent se va transforma în artă; arta de a scrie scrisori. Pentru a-și verifica cunoștințele scrie scrisorile altora, întocmai ca acel ofițer de pe front ce scrie scrisorile soldaților lui, unii morți de mult, alții prin spitale, dar ofițerul respectiv împarte speranțe, deșarte deseori, este adevărat.

     Poetul Ovidiu ridică scrisoarea la rang de epistolă imperială, scris îngrijit, atent la detalii, obiectiv în descriere. Ne rămân de la el o mulțime de implorări, de rugăminți, de atenții, de aduceri aminte; Ovidiu, poetul deșertăciunilor devenite din promisiuni neîndeplinite, primul poet național român.

„Carte îți scrie a ta Penelope, zăbavnic Ulise,
   Nu-mi mai răspunde nimic, fie ca tu însuți să vii.”

începe Ovidiu scrisoarea Penelopei către Ulise, imperativul domină, dorința pare divină, prezentul n-acceptă viitor.

„Troia urîtă danaelor fiice căzu pîn' la urmă;
   Priam şi-ntregul Pergam nu cumpănesc al meu chin.
O! cînd plutea cu catargele sale spre Lacedemona,
   Valul de ce n-a-nghiţit pe răpitorul nebun!
N-aș fi plîns lipsa de soț în culcuș singuratic și rece,
   Nici nu mi s-ar fi părut zilele-atîta de lungi!
N-ar veghea văduva ta în atîtea nopți albe, cu-o pînză
   Neisprăvită, atîrnînd în obositele-i mîini.”

continuă Ovidiu scrisoarea nescrisă niciodată de Penelopa.

     Dar această Penelopă, verișoară cu Helena, cea iubită de Paris (răpitorul nebun), dă timpul înapoi și creează repede un alt prezent, asta numai dacă valul -cel potrivnic tot timpul lui Ulise în întoarcerea sa, trebuie să-l înece pe Paris, să distrugă corabia cu care el vine de la Troia spre Lacedemonia, ținutul Spartei.

     În timpul lui Ovidiu (principele Augustus și împăratul Tiberiu), ținutul unde a fost Troia  -Troada, făcea parte din regatul Pergam-ului, ținut bogat la care mult a râvnit Roma. De aceea poezia capătă prezentul roman al acelor timpuri.

     Tot ca un prezent obligat, Penelopa se vede văduvă, prin asta obligă zeii să o contrazică, dovada; covorul pe care ea îl țese ziua și noaptea-l desface, pentru că odată terminat, acest lucru desemnează două evenimente, unul trecut și unul viitor: primul, că Ulise este mort, iar al doilea că unul dintre cei doisprezece pețitori ce s-au aciuit la ea în palat, va trebui luat de soț și continuator regal.

     Undeva pe la mijlocul scrisorii, Penelopa schimbă puțin tonul, poate că-i este frică de zei, poate că se-nșeală asupra realității, asupra zvonurilor chiar și reiterează:

„Și Penelope-ți va fi soață, Ulise, mereu.”

     Sfârșitul epistolei dă trecerea anilor -Penelopa se-ntrece-n realism, ani ce vin sau ani ce au trecut? versul are un stil opac, stil ce-i dă valoare ca sfârșit:

„Cît despre mine, copilă cînd te-am petrecut la plecare,
Oricât de iute te-ntorci, mult mai în vîrstă-am să-ți par.”

     Timpul trece, fuge chiar, scria Horațiu -coleg cu Ovidiu; manifestul omenesc al vieții, al curgerii timpului, lasă loc chiar și într-o scrisoare.
     Penelopa avea sub douăzeci de ani când Ulise a fost chemat la război. El, Ulise, avea peste, dar mai vin aproape zece ani de lupte și tot atâta de peregrinări pe mare. Ulise se întoarce acasă la peste patruzeci de ani, este vârsta când bărbatul modern intră în criză, în cea mai mare criză a neputinței sale. Toate regretele vin parcă mai asiduu ca niciodată, transpiră repede, gâfâie și se flatulează des, un tremur îl apucă câteodată și o insomnie săptămânală-l bântuie; bărbatul din ziua de azi trăiește un inconștient impur, needucat, lăsat să-l fugărească.

versurile din:

Ovidiu, Opere, ed. Gunivas, 2001, pag.85-89.

Ovidiu - poet naţional

Publius Ovidius Naso

Între barbari

Epistola aceasta îţi vine din ţinutul

     În care-şi varsă Istrul în mare apa lui.

De-ţi este şi viaţa şi sănătatea-n floare,

     Se mai destramă norii exilului meu trist.

[...]

Cu geţii în amestec sînt grecii de pe-aice,

     Dar geţii cei sălbatici îi covîrşesc pe greci.

Călări pe cai, puzderii, sarmaţii şi cu geţii

     Tot mişună pe drumuri: cînd vin, cînd iar se duc!

Nici unul nu-i să n-aibă la dînsul arc şi tolbă,

     Şi cu venin de şarpe sînt unse-a lor săgeţi.

Au glas şi chip sălbatic, aidoma lui Marte;

     Nici barba nu şi-o taie, nici pletele din cap...

[...]

     Ţări europene, occidentale, ne-au împrumutat oameni de cultură pe termen nelimitat, le-au schimbat numele, ar trebui să scriu le-au pocit numele, căci mă dor fălcile când exclam "Brancusi?!".

     Noi, locuitorii acestor teritorii, i-am primit pe toţi, i-am iubit în felul nostru pe toţi cei care au găsit aici, adăpost, dorinţă sau exil. Plecarea lor, înapoi la ei în ţară sau plecarea dintre cei vii, nu ne-a marcat deloc în felul în care oaspetele părăseşte casa, nu ne-a bucurat, nu ne-a întristat. Apoi, prea repede, după un timp, am uitat.

     Ovidiu, ca poet, ca om în suferinţă, ca primul angoasat menţionat în scris de pe acest vast teritoriu pe care noi acum îl numim România este un trist.

"Cer poeziei mele uitarea suferinţei:

                       De am răsplata asta, îmi este prea destul."

     Fii fără grijă Ovidiu, că noi - ăi sălbatici,  te-am uitat aproape de tot.

     Manualele de Limba şi Literatura Română ar trebui să înceapă cu acest poet, în orice an de studiu, la orice clasă.

     Ovidiu are o poezie universală, felul în care mitul răzbate -adevărat că cel grec şi cel latin, este amplu şi duios, sigur din cauza valurilor mării liniştite, acestea nu fac altceva decât să te aţâţe în ale scrisului şi declamării. Când scria de exilul său, de patria sa, Roma, şi marea era desigur turbată.

     Nu l-am împrumutat deloc pe Ovidiu, el este de fapt o statuie în Piaţa Ovidiu, în faţa unui muzeu cu faţa la mare. Nu l-am citit deloc pe Ovidiu, ne este frică pentru că ne-a făcut sălbatici; în ciuda noastră dovedim că este aşa. Cu o cultură şubredă, mai ales acum, cu nişte gâfâitori celebrii, ce acum suflă greu în spaţiile ample ale mass-media rătăcită-n circul politic şi economic, nu reuşim să-l recităm pe Ovidiu; în schimb dăm lecţii de manierism occidental.

     Pe un litoral din ce în ce mai murdar, încep să cred că marele poet a fost prea bun în versurile sale, indus probabil de angoasa singurătăţii.

     Oooo! şi ce se mai vorbeşte şi scrie despre patriotism în aceste vremuri seci.

     Cu versurile mele ce ură mi-am stârnit!

În veci o să mă facă să sufăr poezia?

     Din pricina ei pururi voi fi pedepsit?

Ah! degetele mele să mi le tai mai bine,

     S-arunc din mînă arma ce m-a nenorocit!

Eu iar mă duc acuma spre stâncile acele

     De care altădată cu nava m-am izbit.

Ce v-am făcut eu, însă, o tomitani? Nimica!

     Urăsc a voastre locuri, dar vă iubesc pe voi.

[...]

Ovidiu, Opere, ed. Gunivas, Chişinău, 2001

Între barbari 1-18, 67-68, Către Tuticanus, 16-21, pag. 917, 919, 1023