"Curajul cu care Eschil cântăreşte lumea Olimpului pe talerele dreptăţii ne aduce aminte că grecii, cu mintea lor adâncă, aflau în misteriile lor o temelie puternică, de nezdruncinat, pentru gândirea metafizică şi că totodată puteau să-şi descarce izbucnirile sceptice împotriva Olimpienilor."
Friedrich Nietzsche, Naşterea Tragediei
Omul în singurătatea sa privea prin cercul de lumină deschis în stâncă la ieşirea din peşteră. Clipi des. Afară ploua. Sprijini băţul lung - cu o piatră ascuţită prinsă în vârful său - între picioare. Păzea intrarea. Uneori câte-o sălbăticiune speriată ca şi el, de zgomotul norilor, de lumină, de vânt şi apă se aciuia pe aici. Uneori fatală decizie pentru ea sau pentru locuitorii peşterii.
Cu o piatră în mână, cu suliţa îndreptată spre lumină; în una din marile lui clipe de luciditate a inventat viitorul. "Dacă?!"
Viitor mic, opţiuni puţine şi o singură cauză: supravieţuirea. Toate acestea făceau aşteptarea blândă. Orice se-ntâmpla în spatele lui, tot zgomotul făcut de gintă în pregătirea mesei sau a uneltelor nu altera lumina care reflectată de ploaie îl izbea din când în când, în aşteptarea unui zgomot profund pentru el.
Învăţase deja asta, mai învăţase că drumul care duce poate să nu fie şi de întoarcere. Că există mai multe drumuri şi pentru asta trebuie să aştepţi.
Viitor scurt, marcat de frică şi de o proastă acuitate logică, de o numerologie de tipul: unul, doi şi restul, ducea la acelaşi inevitabil "Dacă!?"
Dăruia tot timpul acestei întrebări, şi în momentul când se va ivi jivina, dacă se ivea, ştia ce are de făcut. Dar înainte de toate era acest "dacă" ca o premoniţie, ca o alegere, ca un drept. Dreptul de a avea viitor.
În miile de ani ce au trecut de atunci, lucrurile s-au complicat: s-au ivit mai multe opţiuni, mai multe nivele şi a apărut decizia între acestea. Viitorul devenea decizional. Trebuia să-ţi decizi viitorul.
Presocraticii l-au văzut ca o reflectare a prezentului. Anaximandru şi-a făcut un hobby din a face cadrane solare şi a descoperit arătătorul, care prin umbra sa mişcătoare, de la un simbol la altul desemna trecerea timpului. Anaxagora a despletit temerile asupra văzduhului: "vânturile se nasc când aerul este rărit de căldura soarelui; tunetul este o ciocnire a norilor, iar fulgerul frecarea lor violentă; cutremurul este o pătrundere a aerului în pământ".
Dintr-o dată lucrurile nu aveau aceeaşi sursă, intervenea determinismul. Povestim "dacă" şi pentru asta gândim "când?" Toate apăsările prezentului le-am raportat în viitor - în speranţa că timpul le rezolvă pe toate - fiind convinşi că prima parte a acestui viitor va fi prezentul de mâine. Încetul cu încetul oamenii s-au trezit că viitorul nu le mai aparţine lor ci ipotecii, tehnologiei de ultimă oră pe care au achiziţionat-o pe datorie sau maşinii luate în leasing. Convinşi de justeţea deciziei lor au ratat cinci, zece sau chiar mai mulţi ani din viaţa lor când puteau în fiecare zi să spună "dacă" în loc de "trebuie".
Au ratat drumul prin care viaţa lor să nu mai fie monotonă, bazată pe acel A.M.R. (au mai rămas) numit de bancă "scadenţar". Au mai ratat miracolul descoperirii noului de a doua zi, a excursiei şi a sărbătorii ad-hoc, a filmului de la cinematograf şi concertului dintr-o localitate îndepărtată. Aceste lucruri le mai au tinerii prea tineri din ziua de azi şi asta nu se ştie pentru cât timp. Scriu asta pentru că datoriile acumulate de părinţii lor în speranţa fortuită a unei vieţi mai confortabile le-ar fi transferate lor la naştere şi aceştia dintr-o dată s-ar trezi aduşi într-o lume fără viitor. Toate distopiile "furioşilor" ar fi un pahar de apă călduţă, "răcită la soare", pe lângă ce-i va aştepta pe aceşti nou-născuţi.
Într-o superbă anvergură filosofică, Roger Caillois lansa în cartea sa: Pilat din Pont, o ipoteză ce dărâmă nu numai acest prezent, dar şi "acest" viitor.
Gândind la acestea, în următoarele lui clipe de luciditate, omul culcă suliţa jos şi cu o foarte mare băgare de seamă lipi piatra pe care abia o ţinea în mână de pământul umed. Felina ce se ivi, prin statura sa introduse întunericul în peşteră şi următoarele clipe au ţinut doar de rapiditatea prin care mirosul de om i-a pătruns prin nările umede. Saltul ce a urmat a ţinut pentru o clipă toate legile naturii în loc. "Efectul fluturelui" s-a manifestat şi de data aceasta. Nemaifiind inventat viitorul aşa de repede, omul s-a obişnuit să trăiască într-un amurg în care drumul progresului s-a înzecit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc