De pe terase

Sudul peninsulei Mani din Peloponez, Marmari

    De fiecare dată când zeul privește, o face de pe terase, de pe nivele autarhice, de unde posibilitatea să echilibreze este maximă. De.. de unde și o face!

    Orice revoluție, ține de tăierea maximelor, liniarizarea mediei, astfel ca liniștea următoare să fie obișnuită în urma sucumbării torturii; un soare clar de după-amiază ce a omorât orice zgomot viu, care ascuns acum în umbre, suflă greu. Morala publică despre „cel ce suflă greu” este că era tac-su!

    De pe terase, se vede totul, tot ce un soare poate ilumina, aduce în lumină. De pe terase se vede totul, pentru că fiecare terasă este așezată astfel încât să fie vizibilă, și dacă nu este vizibilă, este pentru că acolo este zeul. Prezența zeului face terasa vizibilă.

    Babel-ul a fost construit greșit, fiind un drum neîncetat spre cer, pe care zeul a obosit urcând anual, lunar acele serpentine, acele amețeli pe care omul le-a crezut utile; un sclav care le spală pe picioare până la os!

    Terase, numai terase.. să fie terase! De unde și pe unde, zeul se poate odihni, visa! Abia atunci, în mulțumirea sa, lumea a avut parte de un soi de liniște. Oboseala a dispărut momentan, revolta a picotit un pic, s-a servit Campari! Lumea s-a bucurat!

    Trebuie să construim terase!

    

From the Greece

Odată cu drumurile, cu zborul, cu siajul, liniile drepte devine curbe -atât de curbe, încât se întorc la origini, la punctul de plecare; cele care scapă contrazic teoria Relativității.

Liniile care scapă de origini mai au o șansă de a deveni drepte prin intersecții, acestea trebuie să fie în unghiuri de sferturi de cerc, adică drepte, asta pentru că perpendicularele nu se întâlnesc în felul lor cu alte drepte decât în picioare, stând drept.

De aceea nu pot zbura sau înota la nesfârșit, în final trebuie să stau drept ca să privesc cum devin drum, zbor sau siaj.

O poză

Old door masked by a poster

Sunt sigur că de partea cealaltă a ușii era marinarul acela din port, cel care privindu-mă zilele trecute mi-a spus: „Fiule tu ai mai fost p-aicea!”.

Cu o mare sinceritate pot să vă scriu că în spatele ușii nu era decât o dărăpănătură de casă căzută, prin al cărei acoperiș cocoșat soarele străpungea podeaua. Ferestrele păreau atârnate de obloanele ce se odihneau diagonal deschise la soare. Pragul ușii intrase în pământ; trebuia să te apleci pentru a intra în semiîntunericul ce mirosea a smirnă. O amforă spartă, sprijinită, străjuia canatul ușii în dreapta acesteia, din ea, un leandru roșu își rostogolea florile pe piatra din fața casei, ocolind-o spre mare. În spatele casei erau trepte ce coborau pe o plajă îngustă de nisip, o umbrelă adăpostea în umbra ei tainică o ființă ghemuită ce părea a se naște din nisip. Am ocolit să-i văd chipul în soare... atunci m-am trezit din vis.

 

Vălul

Taygetos, view from Messinia peninsula, north near Koroni

O după-masă întreagă un văl des de nori au umbrit vârful Profitis Ilias.
O dungă de soare-apune brăzda mijlocul munților Taygetos asemeni torsului unui luptător îmbrățișat înaintea bătăliei. Norii prin culoare vesteau întunericul, umbra lor fiind neîntoarsă, noaptea ce vine va fi senină în lipsa lor. Spre dimineață, deasupra vârfului semeț apare Cassiopeia. Constelația arată nordul, direcția spre Argos, locul nașterii lui Perseus.

În Grecia toate se leagă, nimic nu rămâne de nedescris, scria în acest fel Camus.
Atâta timp cât munții au fost un obstacol nimic nu a venit de acolo.
Atenție, când cel mai înalt zid de apărare este trecut, dușmanul ce vine peste el, este mai puternic.
Cel mai înalt vârf din Taygetos are un nume comun și predestinat Greciei; Profitis Ilias.

Soare la Koroni

Greece, Peloponnese, Messenia, Koroni

Întors cu fața spre continent, spre nord, Koroni -cetate venețiană, cucerită de turci, recucerită de occident și din nou de turci, într-o poveste istorică lungă, în care intră personaje precum sultanul Suleiman Magnificul, amiralul Andrea Doria, regele Charles al V-lea, dogele Francesco Morosini, generalul francez Maison și până în al Doilea Război Mondial, când germanii în retragerea lor din 1944 au distrus două bastioane fiind depozite de muniții, devine astăzi emblema unui turism exacerbat al Greciei.

Koroni oferă vizitatorului ineditul cosmopolit și labirintic al unui orășel contrastant prin suișurile și coborâșurile străduțelor, a lumii extrem de pestrițe și mai ales a culorilor. Seara, pe un chei lung de peste un kilometru, cu tavernele așezate rând pe rând, de-a lungul portului turistic, chelnerii îndeamnă turiștii să ia loc și să comande. Copiii localnicilor se amestecă în fuga lor cu cei ai turiștilor, bicicletele lor micuțe sunt gata să te descalțe și câte-o pisică miaună speriată de țipetele lor. Bărcile pescărești pleoscăie alături de iahturi și catamarane, pe celălalt chei, spre prim bastionul cetății, cheiul îngust, oarecum perpendicular pe cel principal, ce apără portul de valuri și vânt, este locul unei promenade, unde am văzut strânși într-o parte băieții, nu mai mari de șaisprezece ani, gălăgioși, puternici și nu mai departe de o sută de metri, gașca fetelor, cam de aceeași vârstă, care șușoteau doar în tăcere și aruncau ocheade în direcția orașului, spre băieți. O bicicletă se deprinde și trece pe o singură roată prin fața fetelor, un băiat tuns asemeni unui cardinal, învârte ghidonul repede în stânga și în dreapta, fetele chiuie reținute, lumina galbenă a lampioanelor înalte îi prelungește umbra, dispare. Tăcere, apoi apare invers, la fel, de data asta fetele râd tare. Un alt băiat se întâlnește la jumătatea drumului dintre tabere, cu o fată, pe lângă ei turiștii îi acoperă și astfel ei se pierd vederii.

Înaintea serii este bine de vizitat cetatea, urcușul greu inițial, pe străduțe fără trotuar, cu mașini ce vin din ambele sensuri și se opresc repede pentru a trece greu una pe lângă cealaltă, devine mai ușor atunci când căldura asfaltului dispare în dauna caldarâmului de piatră, iar înălțimea petrecută de vânturi moi aduce răcoarea unui crepuscul datorat promontoriului Akritas, spre sud, care ascunde soarele înainte de ora sa astronomică, astfel că lumina venită dinspre mare, prin reflexii nesfârșite, îmbogățește zidurile cu culori rozalii.

În cetate se mai locuiește încă, câteva locuințe uimesc privitorul prin hedonismul grădinilor și al așezării acestora față de ziduri și bastioane. Chiar mai sus, se poate trece prin cimitirul orașului, iar spre vest există o mănăstire unde biserica Sfânta Sofia ne apare spre stânga, biserică lăsată în conservare, construită pe un vechi templu al lui Apollo - Korynthos. În teritoriul mănăstirii este biserica impozantă al Sfântului Haralambie, înconjurată de grădini înguste în zidul cărora stau aliniate chiliile.

Peste zid, jos, spre sud, este Eleistria, biserica principală a orașului, locul unde au loc majoritatea sărbătorilor religioase, un spațiu deschis, plin de pini uriași, ce dorm parcă deasupra aleilor ce duc spre clădirile anexă bisericești, în spate, pe lângă o arteziană, biserica Panagia Eleistria, în dreapta un turn venețian.

Poate prea lungă introducerea, dar povestea continuă.

Ceea ce citind vedem

The Complete Greek Temples, Tony Spawforth, Thames & Hudson, 2006

Ar trebui în final și cărțile să dispară, să nu mai citim nimic, să vedem doar. Citind ne imaginăm și ceea ce vedem apoi ne transfigurează ideile în din nou, ceea ce mai târziu vom numi cea mai perfectă lume. Astfel au apărut Republica lui Platon, Raiul și Iadul lui Blake, Noua Antlantidă a lui Francis Bacon, Shangri-La a lui James Hilton și multe altele mai bune poate și nepomenite de mine.

Și totuși merg acolo unde văd ceea ce alții au scris înaintea mea și prin asta m-au împins, m-au îmboldit... cred că valoarea imaginii din fața mea rezidă din educația pe care am primit-o. Un sfânt Sebastian plin de săgeți s-ar putea să nu însemne nimic pentru un polinezian ce cu piroga lui ajunge în fața sfinților tăcuți din Insula Paștelui, acolo unde, regăsindu-și zeii, se apleacă în fața lor.

Deci și o memorie ancestrală poate conta, o întoarcere în trecutul propriu, în trecutul tribului, în trecutul pământului din care faci parte, poate așadar conta.

Sunt bine, trăiesc

Piața Libertății - Monumentul Ciumei, Timișoara

Țin să mulțumesc cititorilor, se pare că unii nu m-au abandonat; orfan fiind tot aș fi scris, dar așa cu țâța-n gură sunt zglobiu.
Vara asta tot în Grecia merg, undeva pe lângă Koroni, o cetate venețiană care se află în sudul Peloponezului, în sudul peninsulei Messenia; deja locuri cunoscute.

Sud la sud, departe - cât mai departe. În limba călătorului cuvintele nu sunt necunoscute, pentru că el vorbește de locuri, iar locurile sunt binecunoscute, infinite. Uneori mă trezesc că ating cu privirea cetăți necunoscute, porți pitite și secrete în umbra măslinilor, coridoare subterane, rezervoare de apă; așa am visat cetate Micene (Mycenae). Îmi este dor de dealul acela, de culmea bătută de soare între cele două vârfuri de munte; Ilias, Zara. Îmi este dor de piatra care dă naștere mitului, care izbește neîncetat poarta realității, pentru ca omul să se mai trezească odată. Cu gândul la zei, a început poezia, cu fuga de ei filosofia.

Imaginea descifrată de fractali

Mani, Grecia, Katafigio Cave

Numai liniile drepte pot defini exact direcția, celelalte linii drepte,  asemeni orizontului, reușesc doar să despice vederea în ceea ce se vede exact și în ceea ce posibil ar putea fi exact. Aici intervin fractalii, asemeni unor bacterii cuprind și desenează aria posibilă a exactității. În cazul de față au pierdut soarele, el fiind deasupra peșterii.

Un ultim orizont - Katafigio

Katafigio -începutul orizontului

Pe Mani coastele stâncoase amintesc de cele ale Scoției, pe cele din urmă nu le-am vizitat, le știu din „Privește înapoi cu mânie”, Thomas Hardy le-a prețuit foarte bine în opera sa literară.

Pot descrie furia mării, aproape de aceste ziduri naturale ca fiind contrară mării liniștite de la orizont. Întrebarea ce se naște din acest contrast l-a făcut pe Papillon să numere acestă furie și să tragă concluzia unui relativ zbucium, pauza în care valurile par să se odihnească, devine secunda evadării, a drumului spre orizont.

Ceea ce am reușit să arăt în imagine nu pare secunda evadării, cea pe care Henri Charrière a ghicit-o, intuit-o sau chiar a așteptat-o. De pe Insula Diavolului, înălțimile par mult mai ample decât aici, cel puțin filmul mi-a arătat asta.

Ceea ce am reușit eu să pot poza; este linia orizontului. Această linie, atât de aproape de marginea de sus a tabloului, îmi sugerează efortul fiecăruia în aflarea orizontului propriu; ce evadare, ce voință personală!

La Katafigio am primit răspunsurile unui nou început și al unui nou sfârșit, asta pentru că acolo, în așteptarea mea, în închipuirea mea, se juca piesa de teatru: „Așteptându-l pe Godot”.
Nu este firesc că primești ceea ce îți dorești, pentru că ar fi nefiresc, este nefiresc să vezi ceea ce îți închipui și astfel este firească dorința de a te simți primit în universul acesta, fie el universul tău.

Zorba grecul -un ghid național al Greciei

Firidă în minunata casă de piatră de la Agios Nikolaos, Mani de Vest, Peloponez

Cunoașterea începe cu harta, cu ochii, cu imaginația.
Apoi vin celelalte -ceilalți cu părerile lor, celelalte fiind locurile văzute de alții, dorințele, ideile.
La urmă și nu cea mai mică, vine cartea lui Nikos Kazantzakis - Zorba Grecul.
Pentru cei care n-au răbdare să înceapă cu Diodor din Sicilia, cred că mâna asta de cărți le ajunge pentru a vedea Grecia.

ultimul oraș

Anarhie = libertate, ca un punct de vedere

Athina 24 august 2011, Grecia

Un câine dormea la umbra zidului Academiei din Athina. Studenții ocupaseră deja Universitatea de lângă, se temeau de provocatori, de poliție, de orice exces.

Vedere din Universitate

Un bătrân a trecut strada ce dădea spre stația de metrou, a dat din mână și a spus „- Degeaba!”
Acum, după atâția ani îi dau dreptate, dar nu pentru ceea ce a zis, ci pentru prăpastia care se află între tineri și bătrâni în Athina, și poate în întreaga Grecie.

Majoritatea tinerilor sunt săraci, iar majoritatea bătrânilor sunt bogați.
Este o cutumă de milenii. O mentalitate oarecum orientală.

Interviu cu un specialist al vertij -ului

Marathon Museum, Athica, Greece

REPORTER: Pot să mă adresez cu maestre?
VERTIJIST: Da, oarecum.

REPORTER: Maestre, ce dăruiți lumii? ce talent aveți pe care doriți să-l evocați?
VERTIJIST: Sufăr de vertij asimptomatic și prin asta creez tot felul de imagini ce sunt transpuse literar; uneori chiar și pictez.

REPORTER: O lume întreagă vă urmărește pe rețelele de socializare, ceea ce împărtășiți foarte puțini înțeleg, în schimb citesc, vizualizează și chiar foarte mulți comentează...
VERTIJIST: Devine o obișnuință pentru mine în a-mi descrie stările, de fapt cred că eu atunci trăiesc adevărat, în vertij, iar lumea aceasta este doar un film ce are darul de a mă sustrage din dinamica și mobilitatea ideilor mele.

REPORTER: Un vis poate? dacă ar fi să urmăm o logică.
VERTIJIST: Nu vis, un film. Am spus bine; un film, acesta este o creație pe care eu o dezvolt. Lumea reală este o creație proprie pe care eu o dezvolt continuu, întocmai ca un film pe care eu îl regizez ca actor principal.

REPORTER: Deci noi acum facem parte dintr-un film pe care — dacă ar fi în logica transparentă pentru cititorii mei, dumneavoastră îl produceți, îl regizați, îl jucați.
VERTIJIST: Da.

REPORTER: ...
VERTIJIST: :..

REPORTER: Da și mai ce?
VERTIJIST: Vă surprinde pauza?
REPORTER: Da.
VERTIJIST: Da și mai ce?


REPORTER: Schimbând subiectul; ce lucru, ce eveniment, ce stare, va indus felul acesta de a gândi, sigur nu boala.
VERTIJIST: Scările în spirală.
REPORTER: ...

REPORTER: Adică?
VERTIJIST: Mergeam des la O.R.L., de mic copil, o infecție îmi mânca timpanul uneia din urechi — ce importanța are acum din moment ce nu mai aud deloc. Eram obișnuit cu felul medical de investigație, aveam senzația că cineva se uită în creierul meu, din stânga sau din dreapta. Și medicul alb, cu fruntea luminoasă, parcă avea un al treilea ochi, se tot învârtea în jurul meu exclamând: „Nu se poate!”. Atunci eu amețeam și începea travaliul...

REPORTER: Scuzați-mă, ați spus travaliul?!
VERTIJIST: Da, travaliul...
REPORTER: Acesta este un termen medical ce ține de ginecologie, de neonatologie, unde dumneavoastră în acel moment se pare că nu erați.
VERTIJIST: Corect, dar începeam să mă nasc din nou.

REPORTER: Simt o nuanță ironică sau malițioasă în această nouă renaștere?
VERTIJIST: Nu, pur și simplu îmi aduceam aminte de vertij, de existența în care mă aflam și de faptul că eu eram păpușa, iar doctorul — păpușarul.
REPORTER: Și ce stare ați dorit să aveți?
VERTIJIST: Ca eu să fiu păpușarul și doctorul păpușa.
REPORTER: Adică v-ați dat bolnav și rănit de vertij?!
VERTIJIST: Nu, de ce să supuneți unui interogatoriu? mi-am adus pur și simplu aminte că mă regăsesc mai bine ca persoană, ca subiect, ca folosit folosindu-i pe alții.


REPORTER: Revenind la spirală, loc geometric utilizat de mulți mistici ca formă de cunoaștere și înțelegere: vă regăsiți în aceasta?
VERTIJIST: Nu, nicidecum, de mic copil trebuia să urc două etaje ale Spitalului Municipal unde eram consultat periodic și ghiciți ce scară urcam?
REPORTER: O scară în spirală?!
VERTIJIST: Exact.
REPORTER: Și medicul se învârtea apoi în jurul dumneavoastră?
VERTIJIST: Exact. Așa am fost extras, în spirală.
REPORTER: Nu bateți câmpii acum?
VERTIJIST: Nu?
REPORTER: Nu vă bateți joc de mine și de cititori?!
VERTIJIST: Nu.


REPORTER: Atunci ce doriți să ne explicați? O realitate perpetuă cuprinsă de un realism tragic al unei boli cronice, sau modul în care epicureic, înșelați boala.
VERTIJIST: Vă bateți joc de mine?
REPORTER: Nicidecum, dar lipsește clar a treia stare, pe care, sigur doriți să o ridicați la rang de adevăr.
VERTIJIST: Adevărul este că lipsindu-ne de realitate reușim să fim noi însuși, să depășim barierele convenționale ce țin de stres, de dorință, de apatie, de altercație...
REPORTER: Enunțați o nouă religie?
VERTIJIST: O filozofie de viață.
REPORTER: Dar nu este nimic nou aici. Se scriu tone de cărți despre asta.
VERTIJIST: Dar nu se scrie nimic despre interior, despre ascunsul uns din balama, cel care amețit privește deschiderea-închiderea, niciodată tot cercul, lipsa spiralei; asta este umanitatea, o lipsă a întoarcerii, a progresiei dată de spirală.


REPORTER: Cred că ne întrecem în supoziții!? Eu despre dumneavoastră, iar dumneavoastră despre umanitate?
VERTIJIST: Ne întrecem în felul de a ne prezenta, de a ne realiza ca forme prezente în acest real uman.
REPORTER: Adică ne lipsește ceva, mai departe de a depăși. Mă refer la accentul pus pe real.
VERTIJIST: Ne lipsește detașarea...
REPORTER: Ceva budist?
VERTIJIST: Nu, nicidecum, ne lipsește dorința de prelungire, de a marca clar toate stadiile existenței noastre, de a virtualiza realul și de a marca singurătatea în care boala — este adevărat, ne aruncă. Devenim mai introspecți atunci când suferind ne face bine singurătatea, nu este o definiție, este o remarcă.
REPORTER: Ține de ajutor, de refuz, de remarcă subversivă?
VERTIJIST: Ține de un soi de plutire, nu salvare, de colacul pe care-l primești atunci când nu ști să înoți.


VERTIJIST: Ca încheiere, pentru că observ cameramanul care se-nvârte în jurul meu; logica șurubului ca moment al câmpului ține în viață pe cei care sunt în viață.

Poziția S - arzătoare

Messenia Museum, Peloponesse, Greece

Între toate pozițiile descrise de contemporanii mei, aceasta oarecum lipsește.
Vă invit să apelați cu încredere la descrierea sculpturală a acestei lămpi; nu un duh se va ivi, ci sigur un țipăt.

Pe lângă zid

Pe lângă zid la Methoni, Peloponezul vestic, Grecia

Asemeni unui leu răvășit de căldură mă strecor prin umbra deasă, pe lângă zid.
Nu mă vedeți în umbră, sunt 007 și sunt invizibil.
Ultimele mele rezerve izvorăsc din colțul pe care zidul-l apleacă, în care umezeala tremură, viața.
Mă târăsc asemeni unui șarpe, nici măcar nu dau din coadă, sigur nu mă puteți vedea, sunt acolo unde este cărămida cea mai arsă, mai neagră decât fundul unui ceaun ce se confundă cu mediul.
Exist datorită mediului. A promisiunii acestuia. A felului în care mă dezvolt și învăț în el —în mediu.

Mă simt idiot că nu-mi văd lumina, ce trece prin umbreluțe, prin nisipul cald împrăștiat de nimfe, prin urmele clare ce duc la malul mării și de acolo în zarea apropiată, în fața promontoriului, în pupa iahtului; marea plecare.

Singurătatea bărbatului singur

 Muzeul de arheologie din Pirgos, Eleea, Peloponez, Grecia

Bărbatul încornorat, trădat, substituit, înlocuit, alcătuia în marele Ev Mediu, portretul celui ce la rândul lui trăda, fugea, dorea, altfel că acesta, fără dorința majorității, a devenit Diavolul; bărbatul singur.

Este inutil să povestim despre celibat. Putem povesti inutil despre călugări. Ori reciproca nu este valabilă, oamenii de rând au atașat celibatului o mulțime de păcate și-au încornorat acestea religios. În partea cealaltă, a religiei, s-a format o oaste, împotriva celeilalte, dar tot din celibatari -neconvinși.

Suntem în Grecia antică acum și coarnele, pentru că vitele, erau foarte prețuite, creșteau mai greu ca și oile sau mai ales ca și caprele. Mai mult chiar, taurii erau privilegiați. Sigur că erau și ei sacrificați, ca orice animal, dar, mare atenție erau urmăriți mai ales cei albi. Lucru astăzi rar și noi știm de ce.

Omul singur este descalificat social. Intențiile lui sunt tot timpul interpretate, natural fiindcă n-are martori. Omul singur nu este urmărit de nimeni. Toate profilele psihologice atașează omului singur -cazul nostru omul modern, izbucnirile, vulcanismul, atentatul, terorismul. În viziunea modernă, neschimbată oarecum de cea medievală, omul singur este sigur Necurat.

La Messenia, la sud de Pirgos, în vestul sudic al Peloponezului am văzut imagini cu tauri însoțiți de forme circulare -forme de înțelepciune, de acceptare.

Îmi este dificil acum să-mi apăr o teză a singurătății, a urmăririi celui singur; alții mai buni ca mine, precum Kafka, au reușit-o perfect.

Artemision, Messenia, Peloponez, Grecia

Coarnele astea ce însemnau pe vremuri fertilitate, continuitate, progres, astăzi, în mentalitatea creștină, dau roadele păcatului. Păcat de vacă, că se caută cea fără coarne.

Trei generații

Spre Kyparissia, Peloponez, Grecia

Dimineața, la cea mai mică oră posibilă spre a vedea lumina străvezie, întâmpinam o familie de greci ce se plimbau matinal pe plajă, din care ea era româncă -generația din mijloc. Eu cu imaginea, ei cu privitul. Lucrurile se vor mișca tot timpul altfel decât bănui noi. Generațiile viitoare vor privi mirate un trecut prea ancorat într-o realitate desuetă, programată pentru așteptare. Noi nu privim la fel pe cei care nemaiavând forța fizică de a se mișca, rămân des în urmă și privesc orizontul?

Aș fi vrut să-mi spună baba ce privește? Ce este după orizont, dacă ea știe?

hero at the gates

Parados de la Epidaur cu Leonidas privind spre sud

Neo-clasicismul grecesc are savoarea celui antic, atât că-i mai stătut, îi lipsesc volumele, totu-i prea închis și apropiat. Dar comparația ține până la poartă, la orizontală. De acolo, în afara cetății, privește eroul. Cu un braț susține coloana dreptunghiulară, iar în celălalt braț este sabia. Coiful decupează aerul circular, singura voltă, curbă din peisaj. Grecia iubește eroul, și de fiecare dată dorește să-l aducă în contemporan. Istoria Greciei este plină de eroi, toată istoria ei. Ceea ce mai ieri era în firea eroului, astăzi stă în națiune, de fapt eroul rămâne cu privitul și națiunea cu făcutul. Dar lipsa primului creează un anacronism, cu care elenii nu sunt învățați, mentalitatea lor este neschimbată de mii de ani, dacă știe cineva asta.

Dincolo de

Katakolo, Greece

La înțelegere cu norii, peninsula a început să mănânce linia orizontului, ca mai târziu dincolo de să nu mai existe și toată lumea să se termine brusc în această încercuire. Auzind asta am început să râd, gândindu-mă că mie atât s-ar putea să-mi ajungă.

Kadi de la Polilimnio - Grecia

Polilimnio, spre lacul Kadi

Anumite locuri, cele care-ți rezervă cele mai mari surprize, rămân în inima ta asemeni unor păsări mititele speriate. Le porți ascunse datorită instinctului, crezând că odată ce le dai drumul, ele se vor rătăci și niciodată nu se vor mai întoarce înapoi. Golul lăsat, va da naștere unei cascade, unei căderi. Se prea poate că toate aceste fugi se datorează tocmai grijii, grijă pe care fiecare dintre noi o are asupra memoriei. A uita un lucru nu este supărător, mintea noastră aruncă gunoaiele la intervale neregulate de timp; însă a uita un lucru ce te-a tulburat, ce te-a întors pe dos, înseamnă să rupi o punte, să ridici în spate undeva un zid, să declari că un drum nu există, un drum care trece pe lângă tine și se pierde în stânga, în dreapta, undeva în zare.

Lacul Kadi

În sudul Peloponezului, există un astfel de loc, pe care nu-l poți uita și apariția nimfelor n-ar fi fost pentru mine ceva ieșit din comun. Fiind însă destulă lume, s-a putut vedea doar urma trecerii lor și nici nu era nevoie de mai mult. Miracolul devine aici personal, nu are legătură decât cu locul, poate că nici istoria locului nu devine interesantă, atâta timp cât foamea de imagine nu este astâmpărată.

Extenuat după o zi întreagă de mers pe jos și cu mașina, n-am reușit să văd tot, să miros tot, să aud tot. Baia a fost o binecuvântare, o purificare și plutind așa încet spre cascadă am pătruns în camera de după, unde după cum scrie Cioran -într-un acces rar de romantism:

„Orice ființă iese nu se știe de unde, scoate un mic țipăt și dispare fără să lase vreo urmă.” *

Nici acum nu-mi explic de ce-am mai ieșit de acolo, din mica peșteră, de unde eram nevăzut și vedeam totul, probabil că încă țip.

________________________

Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.160 sus.