firul Timpului

     Roland Barthes scrie în eseul « La chambre claire »:

"... că descoperisem această fotografie urcînd înapoi pe firul Timpului. Grecii intrau în Moarte de-a-ndăratelea: ceea ce aveau înainte era trecutul lor. Astfel urcam cursul unei vieţi, nu a mea, ci a acelei pe care o iubeam." *

     Frază, pe care eu am rupt-o dintr-un context, şi mai mult de atât am înlocuit şi fotografia. Lucrul acesta nu l-am făcut decât în ideea de a continua în felul meu însemnătatea privitului şi scrisului de-a-ndăratelea. Pentru a fi înţeles mai bine, dau ca exemplu unul dintre cele mai uluitoare romane ale lui Gabriel García Márquez: Cronica unei morţi anunţate.

     "ÎN ZIUA în care avea să fie omorât, Santiago Nasar se sculă în zori la cinci şi jumătate, pentru a aştepta vaporul cu care sosea episcopul". **

     Uluitor este faptul că aşa începe romanul, cu ceea ce s-a întâmplat, iar precum titlul; cronica a fost deja scrisă. Mai este uluitor că: "în ziua", este scris cu majuscule, accentuat, pentru că de fapt ziua aceea contează. Tot ce urmează este clar definit de ceea ce se va întâmpla în ziua aceea, în ziua când vine episcopul.

     Realitatea pare astfel o lupă care urmăreşte acţiunea omului; omul moare, toţi murim, nu înţeleg de ce ne mai mirăm de fiecare dată când auzim că a mai murit cineva. Viaţa noastră are ca final Moartea, dar de fiecare dată când se vorbeşte de asta, lumea pare îngrozită sau chiar este.

     Timpul curge întocmai ca un râu, ştim de unde până unde, ceea ce nu ştim cu siguranţă este mişcarea pe care o face de-a lungul râului; nu ştim, pentru că trăim astfel încât parcă nu am muri niciodată, zilele se scurg într-o incandescenţă fericită, anii, ce par lungi la început, rămân tot ani. Ne amintim că trebuie să murim atunci când fizic suntem copleşiţi de viaţă, nu mai putem. Mulţi chiar mor fără să ştie, în accidente, în somn, în beţii, în boli ce le atacă conştienţa, de aceea pentru aceştia ce importanţă are cum au navigat pe râu?

     Cele mai celebre texte pentru întărirea psihicului amintesc că trebuie să-ţi aminteşti în fiecare zi că vei muri. Majoritatea dintre noi nu facem asta şi nici măcar nu vedem în această amintire a ceea ce urmează ceva ce merită a fi pomenit. De aceea scriu că nu ştim sensul timpului. Barca pluteşte, are un sens, dar sigur acela este cel bun, sau cel natural? Cu puţină atenţie ne dăm seama, păcăleala durează puţin, dar în viaţă este ceva mai complicat.

     Mitul grec şi nu numai, nu are un timp, Cronos este în Tartar, de aceea Zeus îşi permite să colinde lumea, deghizat, antropomorfic, metamorfozat; apare şi dă naştere acţiunii. Apar eroii, care în toată povestea lor umană pe pământ, îl vor ajuta în cer, în trecut în lupta lui împotriva giganţilor, fiinţe premergătoare omului. De aceea precum am început, putem vedea şi altfel viaţa.

________________________________________________

* Roland Barthes, Camera Luminoasă. Însemnări despre fotografie, ed. Ideea Design Print, 2010,  pag. 29 sus
** Gabriel García Márquez, Cronica unei morţi anunţate, ed. Rao, 1999, prima pagină