Intangibilitatea cărților

Cărțile din rafturile librăriilor devin intangibile. Sunt atât de frumoase, pe cât sunt de scumpe.
Titlurile nu ne mai spun nimic, pentru că prea-frumosul din jurul lor le transformă în semne ce nu merită a fi interpretate, ci doar privite.

Raftul de lemn pe care stau aceste cărți minunate le face concurență, lumina subtilă la fel, totul devine o vitrină deschisă -este adevărat, dar nu-ți vine să pui mâna de teamă să nu strici ceva.

N-am îndrăznit nici măcar să scot Ciuma lui Camus ca să văd cât costă de teamă că s-ar putea în paginile ei să citesc alt sfârșit, să dau de vreun happy-end livresc. Și nici Citadela n-am stricat-o, cu toate că ascunde grozăvii pe care omul de rând nici nu le bănuiește. Este de prisos să continui, mai bine fac un pact pentru a scăpa de lumea asta atât de frumoasă și de minunată.

O coincidență zilnică

”Unicitatea operei de artă este identică cu integrarea în acel ansamblu de raporturi care se numește tradiție. Tradiția este ea însăși ceva foarte viu și extrem de schimbător. La greci, pentru care era un obiect de cult, o statuie antică a lui Venus se găsea într-un context tradițional foarte diferit de cel al clericilor medievali, care o priveau ca pe un idol funest. Dar și unii, și alții se confruntau în aceeași măsură cu unicitatea ei, cu aura ei. Modul originar de încorporare a artei în ansamblul tradiției își găsea expresia în cult. Știm că cele mai timpurii opere de artă s-au născut pentru a sluji unui ritual - mai întîi celui magic și apoi celui religios. Faptul că opera de artă nu poate decît să-și piardă aura cînd nu mai îndeplinește nici o funcție rituală este de o importanță hotărîtoare. Cu alte cuvinte, valoarea unică a operei de artă ”autentice” se întemeiază pe acest ritual, care a fost, la origine suportul fostei ei valori de întrebuințare. Indiferent de numărul intermediarilor, această legătură fundamentală rămîne recognoscibilă, ca un ritual secularizat, chiar și în cele mai profane forme de cult al frumuseții.”

Walter Benjamin, Iluminări, ed. Idea Design&Print, 2002, pag.112

imaginea:

Great Moments in Greek Archaeology, pag.318, Athina, ed.Kapon, 2007

Risipirea frumuseţii

"Cea mai frumoasă fată este la depozitul de cărămizi!" aşa şi-a încheiat Poetul eseul ce privea frumuseţea. Totul s-a petrecul în plenul şedinţei PEN-ului, lumea s-a ridicat şi a aplaudat frenetic, cei care stăteau jos priveau nedumeriţi la ceilalţi. Ce se întâmplase?!


După toate premiile mai puţin Nobelul, Poetul s-a hotărât să nu mai scrie nimic - o sinucidere intelectuală, în schimb va citi eseul la care lucra de mulţi ani, chiar dinainte de-a scrie poezie. Eseul numit "Risipirea frumuseţii" a fost citit de către marea majoritate a participanţilor înainte de şedinţă, dar fiind ştiut obiceiul Poetului de-a schimba în ultimul moment fraze întregi, mai ales strofe întregi în momentul când le recita - creând tot felul de surprize editorilor, de obicei neplăcute; acum a făcut la fel. Tot eseul a fost făcut harcea-parcea, trezind animozităţi în rândul celor care l-au luat tot timpul ca fiind "cel mai mare poet al tuturor timpurilor".


Poetul a respectat cele scrise o singură pagină, începutul, explicarea personală a metafizicii aristoteliene despre frumos. Apoi stabili că tratăm frumuseţea ca un fapt îndeplinit, ca o decizie şi că nu ne sculăm dimineaţa niciodată cu gândul că frumuseţea trebuie căutată, căutată în fiecare zi. Dacă se întâmplă asta, în maximul  coincidenţelor să dăm de ea - de frumuseţe, numai atunci avem voie să scriem, să compune, să creăm, în rest să ne limităm numai la căutare.


"Frumuseţea este acea imagine care prin mişcarea ei, deschide unităţi cu inerţie mare de memorie, folosite ulterior ca nişte ecluze prin care un prezent de timp se revarsă asupra întregii minţi." strigă entuziasmat de la tribună Poetul.


"Frumuseţea nu este alb sau bine, negru sau rău, lung sau scurt, transparent sau opac, culori plăcute, versuri tactile; frumuseţea este o imagine proprie conştientului fiecăruia şi se ia ca gripa prin arătare, odată arătată, ceilalţi de lângă tine, în majoritatea lor îţi vor da dreptate..."


"Trebuie să facem dovada frumosul şi a frumuseţii în fiecare zi!" continuă Poetul.


În toate aceste enumerări, în toate aceste fraze scrise în spiritul strict personal, s-a repetat cadenţat frumosul sau frumuseţea, iar în încheiere, trecând peste toate întrebările care veneau din partea reporterilor, Poetul a repetat a doua oară că:


"Cea mai frumoasă fată este la depozitul de cărămizi!" 


Ori tocmai de aici plecau toate întrebările, tocmai din această afirmaţie, ori dânsul a refuzat să răspundă promiţând că în viitor va scrie despre asta.

Decadenţa sigură a culturii actuale

într-o formă de comunicare pentru Şerban Tomşa

"Frumuseţea nu-i o întâmplare" scrie cu ardoare Nietzsche şi are dreptate privitor la unitatea în diversitate, dar nici măcar nu se lasă, continuând linia, coboară în antichitate: "Pe timpul lui Cicero, care îşi exprimă surprinderea în această privinţă, în Atena bărbaţii şi adolescenţii le erau cu mult superiori în frumuseţe femeilor: dar câtă muncă şi efort în slujba frumuseţii nu pretinsese din partea sexului bărbătesc, secole de-a rândul! - Căci să nu ne înşelăm aici în privinţa metodicii: o simplă cultivare a sentimentelor şi ideilor e aproape egală cu zero (aici se află marea eroare a culturii germane, cu totul iluzorie): trebuie ca mai întâi să-ţi convingi trupul."

Am fost la Atena în zilele în care căldura alunga turiştii de pe Acropole, aceştia laşi în faţa ei se ascundeau în muzeu. În noul muzeu Acropolis ,  muzeu născut ca pasărea Phoenix în anul 2010, nu numai în locul celui vechi, ci pe ruinele anticii Atene. La suprafaţa de sticlă albăstrui-securizată, soarele îşi înceta puterea şi parcă prin asta turiştii se adăposteau în aşteptarea intrării. Tinerele fete grecoaice manifestau interes pentru imagine, pentru amintiri. În cele surprinse de mine, nu am recunoscut deloc partea lor care ar fi atipică frumuseţii umane, mai sus am surprins fete frumoase, fete emancipate, fete doritoare de frumos şi de imagine.

La fel am fugit şi eu, surprins de treptele abrupte al Propileiei, a porţii de intrare de pe Acropole. Fugind chiar şi cu spatele am surprins aceste imagini; totuşi în final am regăsit că frumuseţea vine mai târziu aici, poate cu Grecia ultramodernă a anilor 1990 şi este păcat? Nu, grecii au început cu mult mai devreme să-şi cultive frumuseţea feminină, acum vin roadele, adevărat că unii nu se aşteaptă, iar alţii spun că este târziu.

În felul în care alţii căutau să pozeze colina sacră a Athenei Parthenos, eu le urmăream pe tinerele şi frumoasele ateniene. De sus Zeiţa mă privea cu indulgenţă: "Tu te crezi Ulise?" mă străfulgeră cu un gând.

Mesajul meu în acest minunat context este că trebuie cultivat trupul, trupul ca deţinător de inteligenţă, de dorinţă, de cunoaştere, de ceea ce trebuie readus -nu scriu dezgropat, ci reamintit sau retrăit, cele ce dau valoare într-adevăr culturii frumuseţii în felul manifestării reale, actuale şi prezente a acesteia. Vă rog, lăsaţi amintirile, ca imagini de unde porniţi că trebuiesc pomenite, dar vă rog priviţi la ceea ce doresc alţii să amintească.

Undeva în munţii dragi mie, născători de Centauri (munţii Pelion), umblaţi de nimfe, într-o gară galbenă

geloasă pe mine, am privit îndelung tânăra care citea. Am decis atunci că voi scrie în senectutea mea, povestea de dragoste a celui ce priveşte cu cea care este privită. Voi reinventa mitul creaţiei, prin asta voi demonstra că se poate crea din creaţie, sau să punem încă o unitate din diversitate. Nu voi fi singurul, mii asemeni mie cântă în momentul acesta amintirea frumuseţii. Cântă ca o chemare, prin asta nu fac altceva decât să participe la trupul acesteia, al frumuseţii. Nu scriu bate şi ţi se va deschide, ci cheamă şi vei avea.

Umbra şi tot ceea ce putea deveni odihna unei călătorii, a rămas de fapt în mintea mea ca tânăra grecoaică, deosebit de frumoasă, care citea. Să vă scriu acum de mers ar însemna să vă trimit la şcoala de dans, sau, să definiţi acum iambul!

Să revin la titlu, doresc prin asta să nu revin la frumuseţe, actul acesta expus greşit filosofic de către nişte bătrânei pe postul naţional de televiziune îmi repugnă, vreau să revin la actul cultural de frumuseţe.

Cultura este trupul unui popor, conştiinţa sa în care el -poporul se defineşte, acel contur geometric care-l defineşte, şi care se autodefineşte, adică: "Mundus vult decipi, ergo decipiatur". De ce scriu asta? adică "dacă vrem să fim înşelaţi, atunci aşa să fie"? pentru că în cazul poporului meu,  a acelora ce conduc cultura, nu politicul sau economicul, ei aşa privesc.
Mai mult, generaţii întregi în faţa mea nu reactivează nimic, nu se autoperfecţionează; celebrează vechiul fetid asemeni Coco Chanel no.4!

Nimic din cele venite din trecut în prezentul dorit de ei nu-mi spun nimic, frumuseţea lor este moartă pentru că trupul acesteia a murit demult, a murit nefiind lucrat. Trupul de fapt a murit odată cu Constantin Noica, cu Nichita Stănescu, cu Emil Cioran, cu Petre Ţuţea, şi alţii; trup ce aştepta îndelung îmbălsămarea: prelungirea după moarte a unui volum organic. În lipsa piramidei, a Văii Sacre ne expunem indecent în soarele unei crize fără precedent.

Ce vrem noi popor tăcut?
Ne prelungim agonia într-o limbă, într-o formă slabă de romanitate (gândiţi ironia, nu am scris latinitate), mai departe citim slab cuvintele înscrise în maculatura deceniilor trecute, ne celebrăm unii pe alţii în prezent, să nu murim cumva fără orgoliul recunoscut, vanitatea afişată într-o cultură seacă.

Nici măcar nu dorim frumuseţea prezentului.
_______________________________________________

Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor, Humanitas, 2008, pag.122-123

Frumuseţea

pentru nesăbuinţa frumuseţii

http://archaeologynewsnetwork.blogspot.com/

Benedetto Croce dixit:

Dintr-un cenaclu italian a răzbătut în 1764 primul glas de opoziţie faţă de doctrina frumuseţii ideale şi o declaraţie în favoarea caracteristicului ca principiu al artei. [...] lucrarea  lui Giuseppe Spalletti, Sagio sopra la Bellezza (Eseu asupra frumuseţii) [...]

“Adevărul în general, bine redat de făurar, este obiectul frumuseţii în general. Cînd sufletul găseşte acele caracteristici, care se potrivesc în întregime cu ceea ce pretindem că vrem să reprezentăm, atunci acea operă este frumoasă. Ba mai mult, în aceleaşi opere ale naturii, dacă el priveşte un bărbat foarte bine proporţionat cu o figură foarte frumoasă de femeie, ceea ce îi produce îndoiala dacă subiectul în faţa căruia ne aflăm trebuie declarat bărbat sau femeie, atunci bărbatul acela e considerat cu siguranţă urît întrucît îi lipseşte caracteristica adevărului; şi ceea ce se spune de frumosul natural şi mai mult se potriveşte frumosului artificial.”

Plăcerea generată de frumuseţe este plăcerea intelectuală, adică aceea de a cunoaşte adevărul; în faţa lucrurilor neplăcute, reprezentate în mod caracteristic, omul “se bucură de a-şi fi crescute propriile cunoştinţe”; frumuseţea, “furnizînd sufletului asemănări, ordine, proporţii, armonie, varietate îi furnizează şi un cîmp larg în care el să poată construi o serie imensă de silogisme, şi raţionînd în acest fel, se va bucura de sine însuşi, de acel obiect care-i dă motiv de plăcere, şi de sentimentul propriei lui perfecţiuni”. De aceea frumosul poate fi definit “acea modificare inerentă obiectului observat care, cu o caracteristică ce nu dă greş îl reprezintă aşa cum trebuie să apară”.

Benedetto Croce, Estetica, ed. Univers, 1971, pag.332-333

Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, ed. Sport-Turim. 1981, pag.98-5

Am privit tot timpul acest bust ca fiind frumuseţea ca definiţie, numele “the beautiful one is come” ce provine din nfrt ca accepţiune fonetică a hieroglifei "frumuseţii" sau a "zeităţii" mă duce cu gândul că nu vom reuşi niciodată să trasăm o definiţie asupra acestei categorii a frumosului (vorba lui Aristotel, un lucru este frumos pentru că face parte din categoria frumosului).

Deţin în memorie prima imagine, am căutat-o şi am fotografiat-o: aşa arăta Nefertiti pentru mine la vârsta intrării în adolescenţă şi trebuie să recunosc că aşa a rămas şi acum.

În mijlocul Berlinului, în mijlocul Neues Museum se află Nefertiti acum, obiect de dispută, de studiu continuu, de admiraţie unanimă, de îmbulzeală. Asta să fie acum frumuseţea?

A se vedea şi
http://susanllewellyn.wordpress.com/tag/loaf/
http://www.nytimes.com/2009/10/19/world/europe/19iht-germany.html?_r=1

Panta rhei - varianta canalizată

Heraclit cel greu de pătruns, printre dînşii

Croncănind ca o cioară, mulţimea dispreţuieşte

Timon, despre felul în care

cartea Despre natură,

consacrată templului lui Artemis,

este scrisă *

Lucrurile cele mai simple au fost spuse sau auzite lângă curgerile de apă, ignorând varianta cu tufişul cântător, Moise a plecat de lângă un curs de apă în căutarea legilor. Mai târziu lui Ezechiel i-a venit Cuvântul Domnului, în ţara Chaldeenilor, lîngă râul Chebar şi tot acolo a venit şi mâna Domnului peste el. **

La Dodona, l-a oracol se ghicea în susurul izvorului, în bătaia vântului, duhul divin se arăta acolo unde natura se desăvârşea. La Delphi, izvorul Castaliei avea proprietăţi miraculoase în ceea ce dovedeşte creaţia artistică. De aceea filosofii Atenei se plimbau pe malul Ilisós-ului, râul din apropierea cetăţii, devenind astfel peripatetici.

La Efes, Heraclit îşi avea şi el râul său, se numea Cayster, probabil că petrecând mult timp pe malul său, auzind cântul său neîntrerupt, a gândit la "panta rhei". Neînduplecat în faţa celor ce nu-l înţelegeau şi-a complicat şi mai mult scrisul şi vorba, ajungând, vorba lui Timon "să croncănească ca o cioară". Să fie aici tot râul mijlocitorul celor neînţelese spre a fi înţelese?!

______________________________________

Undeva în mijlocul oraşului, o pompă scoate neîncetat zeci de litrii de apă pe minut din fundaţia încă neterminată a unui bloc ce se vrea a fi cu peste zece etaje. Bolboroseala apei atât de limpede, atacată doar de minereul de fier existent în izvor mi-a adus aminte de "nesăbuinţă": am vrut chiar să beau din această apă, oricum am rămas cu nesăbuinţa în cap, ca termen, ca şi cuvânt.

Puţin mai târziu, în mijlocul poate a celei mai mari intersecţii din oraş, am văzut o tânără vorbind la mobil, ea era singură la volanul unei maşini a cărei siglă m-a dus cu gândul la Jocurile Olimpice. Această tânără, ce aştepta, ca şi mine, prioritatea de trecere era "nesăbuit de frumoasă", aşa am gândit atunci şi acum amintindu-mi din nou, pot să scriu din nou asta: era nesăbuit de frumoasă.

O perioadă de timp m-am gândit că dacă a spune despre o femeie că este "nesăbuit de frumoasă" greşesc. Nesăbuinţa caracterizează într-un fel tinereţea, lipsa de conservare, iuţeala dorinţei, ori în felul acesta merită să mă gândesc la o femeie, dar în acelaşi timp nesăbuinţa mă duce la prologul greşelii, a ceea ce va urma datorită acesteia, a nesăbuinţii. Unul dintre cei mai mari nesăbuiţi a fost Narcis, cred că pot să afirm că era atât de nesăbuit de frumos încât el însuşi a ajuns la concluzia asta uitându-se în oglinda apelor stătătoare sau a fântânilor. Râul, în felul lui, ne schimbă nesăbuinţa în raţiune, pentru că o face de fiecare dată altfel şi de fiecare dată ne trezeşte, asta este panta rhei.

Şi acum scriu că fata aceea era nesăbuit de frumoasă, de aici mai departe, în lipsa oricărei alte legături viitoare, nesăbuit devine ca o amintire a lucrului perfect, a ceea ce te opreşte pentru aţi lucra perfecţiunea, pentru a afla-o, poate că nu-i aşa şi totul este un vis, o dorinţă, dar şi aşa să fie, nesăbuinţa lăsată neatinsă ea trasează şi ascunde perfecţiunea.

În supermarket, tânara de la casa de marcat, privind la sticla de vin mi-a urat "Sărbători fericite!", am zâmbit şi i-am urat la fel, în spatele meu cineva împingea cu sârg bax-ul de apă minerală, m-am grăbit şi eu. Nu, această casieriţă nu era nesăbuit de frumoasă, dar mi-a urat cu o nesăbuinţă caracteristică tinereţii sale.

________________________________


* Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, cartea a IX-a , Cap. I, pag. 287
** V.T. Ezechiel, 3

Frumuseţea tăiată

Am tăiat frumuseţea pentru a dovedi indivizibilitatea ei, adică: oricât aş putea să o împart, să o despart, să o împrăştii, să o fac aşchii, partea care rămâne este frumoasă, ideea aristoteliană de categorie rămâne. Este frumos ceea ce face parte din categoria frumosului. 

Mai departe, am reluat ideea de subconştient, frumosul meu nu este frumosul vostru, coincidenţa este valabilă, formele sunt recunoscute, tăiate chiar.

A zis să fie alb, mult alb, ceea ce rămâne va avea puţin alb şi cine este acolo, în alb?

În alb se află toate culorile, de aceea femeia îmbrăcată în alb place atât de mult, mie, n-am scris că vouă, coincidenţa este valabilă, frumuseţea tăiată respiră, am dovedit pentru mine indivizibilitatea ei, am tăiat.

Frumosul lipsit de categorie

Frumuseţea este acea imagine care prin mişcarea ei, deschide unităţi cu inerţie mare de memorie, folosite ulterior ca nişte ecluze prin care un prezent de timp se revarsă asupra întregii minţi.

De aceea din folclorul local...
„...văzând frumuseţea din faţa mea mie mi-a stat mintea.”

Photo de pe site-ul Met-Art