Vânătoarea

Secolul curbat al traiectoriilor date de harpoane poate fi uitat, vânătoarea poartă prelegeri ce țin de existență și nu de moarte. Toate iubirile eroice ce privesc trofee zac epuizate în muzee roase de molii. Interesul poartă anvergura cunoașterii, al dialogului, al petrecerii; a conștientului trecutul prin filtrul partenerilor prezenți.

Pylos -pescari

Am impresia imediată că pescarii au observat ceva și aparent imaginea are unghiul ascuns în subsol, în legendă, în ceea ce ulterior poți afla din alte surse, din alte idei.

Moby Dick este prezent și orice atracție marină te poate purta într-acolo, orice plasă pescărească poartă urma unei mușcături mortale, ca și orice pescar pe care frica l-a mutat pe țărm.

Am asistat la flecăreala celor doi corsicani cu privire la peștele mic și umed.
Pe departe istoria cicatricilor a fost ocolită, recursul eroic uitat, dialogul stopat.

Nu există o realitate a uscatului și o realitate a mării compatibile în adevăr; Atlantida aparține mării și Zeii aparțin uscatului, povestea lui Poseidon ține doar de o împărțire, iar Ocean depășea înțelegerea valorii de o mie.

Omul pe mare este un rătăcit, un exilat purtat de vânt și valuri, pe care destinația a încercat să-l pună-n drepturi, să-i dea valoare. Destinația, scopul călătoriei ține de parcurs, de poveste, de eroism; așa ne întoarcem la traiectoria inițială a poveștii noastre. Ne întoarcem la observație, la detaliu, la nori și la soare, la navigație.

Eseul meu scurt este despre călătoria eu-ului printr-un prezent absolutizat de informație, abrutizat de falsitatea prezentării acestei din urmă informații: informația.

Nu Ulise pe insula vrăjitoarei Circe a fost indus în eroare asupra realității și a pierdut trei ani pentru a-și relua călătoria?! Călătoria = drumul spre Itaka.

Cred că pe insula nimfei Calypso a pierdut mai mult, unde Zeus într-un acces de umanitate l-a eliberat.

Atunci ce dorim dintr-o poveste? Ceea ce ne poate orbi imediat orice înțelegere și trecerea în uitare a felului existențial de a fi om, sau căutarea unui adevăr ce ne poate purta peren într-o călătorie homerică nemuritoare?!

(Futui ce pleonasm triplu poate fi: „peren într-o călătorie homerică nemuritoare”)

Imaginea unei vitrine

Katakolon, Peloponesse, Greece

În fapt și mintea omului este o vitrină contemplată de ceilalți. Toate copiile, toți epigonii, stau și așteaptă venirea Marelui Original. N-are să vină. Mintea noastră a devenit prea mică pentru a mai suporta ceva original, de aceea tot ce spunem și arătăm, copiem mai bine sau mai prost pe înaintașii noștri. Ar trebui cumva — eu nu știu cum, să nu mai remodelăm, ci să schimbăm geometria, să nu mai copiem, ci să inventăm cuvinte-păsări. Acestea se vor duce și vor face cuiburi în mintea altora, a copiilor noștri poate și — tot poate, mai târziu copiii lor vor scoate pui de-o frumusețe nemaiîntâlnită, cu un zbor asemeni înotului, cu un mers aidoma norilor. Când te gândești că toate acestea îți povestesc o vitrină și ea fiind, în fapt, mintea ta.

Leneș curge Timișul la vale

Râul Timiș în dreptul podului (la stânga - nu se vede) de la Șag

Sunt datorită perceperii și nu percep datorită existenței.
O linie dreaptă n-ar putea descrie niciodată orizontala unui lac, a unei întinderi acvatice.
Aici ne încurcăm cu tensiunea superficială a lichidului.
Depărtându-ne la câțiva milimetri vom vedea cum aburul a ceea ce percepeam mai devreme lichid, perfecționează orizontala, linia dreaptă, orizontul.
Unde ne aflăm?
Suntem în poziția nebunului ce atacă turnul, peste care un cal poate da șah!
Suntem în poziția voalării ideii, mai departe fumul -ce se transformă în nori, va fi urmărit doar de cei cu foarte multă răbdare.

Inducerea în eroare

Cicero, De natura deorum, 25, 69.

Socotind că, dacă atomii ar fi purtați în jos numai,

de propria greutate,

noi am fi lipsiți de libertate,

dat fiind faptul că această mișcare este determinată cu necesitate,

pentru a ne sustrage acestei necesități,

Epicur a imaginat un mijloc anume.

Astfel, zicea că tot ceea ce cade în linie dreaptă,

în virtutea greutății, deviază ușor.

_______________________________________

Felul în care percep realitatea dăunează grav sănătății, de aceea orice salvare este exclusă; sunt cronic.
Înțeleg ajutorul pe care-l primesc și înțeleg și frustrarea celor ce nu mă înțeleg, dar eu îi iubesc numai pe cei ce mă înțeleg. Egoismul acesta îmi elimină toxina neînțelegerii celorlalți, astfel că eroarea în care eu aș putea să plutesc dispare. Devin astfel înțelesul tuturor, o mare mediocritate, doar deviez ușor.

Înaintea dansului

Astfel, înaintea mișcării trebuie emancipată introspecția, felul în care repausul este imaculat, neatins, mișcarea trebuie să dispară. Remarc astfel acea metafizică a deteriorării acțiunilor noastre, cu sau fără ele, timpul și lumea (noastră) parcurge același itinerar -independent de dinamica noastră.


Astfel doresc să împărtășesc sumar umbrele pe care static și unilateral, divinul le face și le are asupra lumii noastre, acestea au un parcurs generos de idei, ale unei mișcări introspective ce fac mișcarea ca o dinamică înaintea ideii noastre.

Vibrație

Totul vibrează!

spun toți fizicienii,  mai ales cei specialiști în cuantică

Lumina se împuținează, ai crede că odată cu tine îmbătrânește totul, ar fi așa dacă ai pierde vremea în singurătate; așa, ca să fii mai înțelept, mai puțin!

Din această neputință se naște vibrația, să mai fii odată ceea ce ai mai fost; sparkling, sălbăticiune, cuanta! Să fii aproape și în următoarea clipă departe, să fii înainte și mai apoi înapoi.

Despre teritorii

Povestea "Martor ca o linguriţă" este cunoscută; o ceaşcă de cafea rămasă singură, uitată în bătaia vântului, şi o linguriţă care, sprijinită de aceasta se juca cu soarele ce-şi reflecta razele de-a lungul suprafeţei convexe.


Apare monstrul; un invadator, care se caţără repede pe ceaşcă ameninţând să intre înăuntru. Miroase.
"Un teritoriu bun de invadat!" îşi spuse gândacul.


Apare repede şi Zâna, zborul ei, asemeni unui bondar lacom, o aduce repede pe toarta ceştii, de acolo priveşte monstrul.
Linguriţa, întoarsă, precum am scris subtil, se joacă în continuare cu razele soarelui, le prinde în metalul său strălucitor, şi le aruncă te miri unde, ca mingile de ping-pong ce ating colţul mesei.

Zâna ameninţă intrusul: "Ai grijă, nu ai voie să intri şi să zăbăleşti acestă ceaşcă pură, desenată în linii şi curbe de neînţeles pentru tine!"


Gândacul nimic, ochii lui roşii, avari, asemeni unui peşte răpitor nu băgă în seamă ameninţările Zânei.


Atunci Zâna reluă mai ameninţător:

"Priveşte în faţa ta, Zeul apare, ochii lui goi te vor nimici, vei cădea şi niciodată în această cădere nu vei atinge nimic, va fi o cădere perpetuă!"


Gândacul pare că cedează, dar poate nu din cauza ochilor iviţi în ceaşcă; linguriţa şi-a jucat rolul perfect, a indus imaginea Zeului, holograma universală a dualităţii: perechi gemene de lumină.

De sus, din privirea Zeului, geometria evenimentului arată clar declinul invadatorului.
"Acestea teritorii, pânze întinse care nu au dreptul de a fi cuprinse, fiind desprinse din fiinţe, loc vital în conştiinţe", gândi Zeul.


Morala ne arată că pricinile care cad în seama judecăţii nu ţin de judecător, ci de martor; de felul cum induce acesta un adevăr sau o minciună, sau mai precis de cum îl arată! Mistificarea celor mai largi evenimente a ţinut de lanţul martorului, când acesta s-a rupt, fiecare a dorit acel teritoriu; de aceea astăzi, evenimente de acum două mii de ani ni se par mai exacte decât cele care s-au petrecut în ultimii cincizeci de ani, asta pentru că martorii se joacă cu razele de lumină.

Nu mă pot abţine - din nou Roland Jaccard

Vagabonzi

« Nu scriem cu adevărat decât pe scândura propriului sicriu. Plictisul, pentru cea mai mare parte a autorilor, constă în faptul că, din lipsă de sicriu, ei folosesc o scândură de călcat: cărţile lor sunt adevărate vopsitorii care nu servesc decât la netezirea rufelor murdare ale cititorilor, dându-le iluzia că poartă haine noi.


Cât despre cei care preferă să-şi jupoaie nuditatea, nu le mai rămâne decât să exploreze un deşert la marginile existenţei: sufletul, acest vast ţinut populat de fantome pe care doar scriitura le animă cu un surogat de viaţă. Oricare ar fi personajele pe care un scriitor le dezgroapă din ţinuturile cele mai retrase ale Eului său, el nu oferă niciodată, în definitiv, decât propria sa autobiografie. Putem afirma acest lucru şi despre filosof şi sistemele pe care le elaborează. Există oare altceva decât biografii şi autobiografii?


Autobiografia este un gen pe care ne-ar plăcea să-l rezervăm vagabonzilor. Ei sunt cei care experimentează umilinţa în fiecare zi, ca şi dezinteresul ireparabil al omului faţă de semenii săi. Să scrii fără să fi atins gradul zero al dezgustului ar trebui să fie pasibil de pedeapsa cu închisoarea. Pe un scaun electric ar trebui aşezaţi toţi cei care visează să lase o urmă, expunându-ne povestea grozăviilor pe care le-au trăit. Dacă uneori au dreptul la indulgenţa noastră, la surâsurile noastre complice, la admiraţia noastră piezişă, este pentru că au înfruntat ridicolul... Ceea ce, în final, este o formă de eroism care merită mai multe şi, bineînţeles, aplauzele unor gură-cască.  »

Roland Jaccard, Tentaţia Nihilistă, ed. Bastion 2008, pag.48-49

Cele 4 profile ale lui ArtisticCommunism

Cel din planul îndepărtat priveşte marea, nici mai sus, spre cer, nici în jos spre apă; un paralelism îi bântuie existenţa de creaţie.

Mai jos sunt gnomii interiori ce participă la act, unul perfecţionist, nervos, atavic; altul cu un nas enorm ce miroase ideea -o capcană de senzaţii şi ultimul, chiar lângă apă, este un gnom raţional care cu ochii închişi, având peste ei o pătură solară, gândeşte tot timpul, dar mai are şi un soi de mândrie interioară.

Marginea existenţei

La C

Dacă am făcut apologia viziunii realului prin vis am greşit. Am comis eroarea pentru că am păşit în (nu pe) marginea existenţei.

Ideea de contur dispare atunci când pomenim de margine, felul în care ne găsim este spre graniţă şi unde duce aceasta -graniţa, este tocmai întrebarea mea!

Am urmat şi urmez un parcurs moral, asta ca să fac pe plac celor ce văd în asta elocvenţa unei virtuţi, chiar habar n-am despre ce este vorba; găsesc că nu sunt moral. Felul meu de epatare duce la felul meu de căutare.

Într-una dintre prezenţe ale unei colege de blog mi s-a cerut să o caut după ce mă trezesc, căci cele scrise de mine vor fi uitate a doua zi; nu a fost aşa, chiar nu mă trezesc niciodată, percep ceea ce eman, ceea ce scriu, ceea ce fac, ceea ce făptuiesc -dacă asta este dovada: dincolo se află marginea existenţei.

Oricum căutarea nu se află în această emisferă a univocului, a zgârceniei personalităţii proprii, aici scriu despre migrarea în limita acelei vecinătăţi pe care un conştient a relevat-o automat, distinct, atemporal: a decis, a afirmat. Mai departe liniaritatea deciziilor incubă mesajul, fac din toate transparenţele o opacitate artificială, socială, domestică, angajatoare.

Eu scriu despre dunga pe care visul în frica sa de lumină o lasă o clipă nimănui, cucerirea realităţii este tocmai păcăleala ce duce la uitare, la inventatul deja-vu. Aici este tocmai linia întreruptă a marginii ce desemnează graniţa.

Un teritoriu al confuziei

În această imagine confuzia domneşte, sau permutările în care aceasta ar putea fi exclusă sunt atât de multe că spaţiul nu ne permite, totuşi enumerăm câteva: soferul este "bănăţean 100%" dar maşina este în leasing de la o firmă din Bucureşti; şoferul nu este "bănăţean 100%", cineva în glumă i-a atârnat acest fular în spate şi chiar ne face în ciudă prin asta; şoferul a luat această maşină de la o firmă, de fapt este mecanic auto şi o testează, habar n-avem de unde provine fularul...

Confuzia provine de la înţelegerea profundă a imaginii, câte asemenea imagini nu le vedem în viaţă şi nu le înţelegem, trecem peste ele orbi, viaţa devine orbire în absenţa cunoaşterii.

Confuzia este datoare propagării, în lipsa afişării confuzia dispare, prin asta autorii acesteia, anonimi sau foarte emancipaţi în informaţia publică doresc să atragă atenţia la ceva, păcat că spiritul dispare repede, ori confuzia a fost prea subtilă, ori n-are substanţă, ori, în final: este prea confuză.

Reclama confuziei este politicul, prin acest subterfugiu, politicul se doreşte a fi explicat. Felul în care politicul explică confuzia dă naştere minciunii; de aceea confuzia duce la minciună.

În imaginea de mai sus cineva minte, acum chiar nu mă interesează cine: şoferul, proprietarul maşinii, asiguratorul, mecanicul... şi mulţi care pot întrebuinţa acest vehicul. Cineva minte pentru că nu se potriveşte, ori tocmai noi aşa suntem învăţaţi, să ne judecăm singuri toate faptele prin prisma adevărului, totul este adevărat în ceea ce facem, mai departe când vedem confuzia habar n-avem de ea, mai departe suntem foarte fericiţi.

P.S. În S.U.A., în New York, spre exemplu, în acestă minunată metropolă cosmopolită, dacă afişam expresia "Eu sunt de culoare!" în spatele maşinii, iar eu eram acest român adevărat nevinovat, aveam repede probleme cu legea (iar eu chiar nu o cunoşteam).

Omul ca ţintă - intersecţia

Am privit cerul -oare pentru a câta oară în viaţă? sau am ridicat capul -în asta un fel de nesupunere?

În toate regiile de-a privi în sus sentimentul de admiraţie se combină cu cel de frustrare; faptul că este minunat acolo şi de ce nu putem fi şi noi. Să fim avioane, nu în avioane, să urmăm căi neştiute de nimeni.

În viaţa mea toate opţiunile s-au terminat în felul "celui care stinge la urmă lumina", eu sting la urmă lumina, apoi bâjbâi prin întuneric, nu-i nici-o plăcere, nuanţa biblică cu paiul şi cu bârna în ochi devine dorinţă atunci când te ciocneşti de-un stâlp, tot te ciocneşti, de sus până jos, şi cel mai ridicat fir de păr şi unghia de la picioare iau parte la ciocnire, toată vibraţia răsuflă în corp ca o ultimă demonstraţie a vieţii înaintea prăbuşirii, de obicei pe asfalt sau beton.

Personal văd viaţa în opţiunea de a trăi, poţi trăi şi în cărţi, legende şi poveşti; nu mă interesează, nu doresc nimic după, adică după moarte, după mine viaţa este ca o gară şi sigur că nici această idee nu-mi aparţine. Ca să coafez ideea scriu că viaţa este ca un aeroport, sună mai modern, dar în gară se petrece lucrul acela în care poţi prinde nu ultimul tren, nu saltul în ultimul vagon, ci prinderea verticalei ultimei scări a trenului; de acolo să fâlfâi, ca un steag în viteza pe care dieselul sau electricul o dă trenului prin locomotivă. Aşa orizontal cum ajungi să râzi ca în cele mai proaste desene animate şi să fii o clipă dus de traiectorie, căci trenul asta face, ne duce pe şinele lui veşnic paralele în traiectoria sa bine definită.

Trebuie să recunosc că nu văd aşa de bine, pe cât îmi închipui, dar aş vrea ca o dorinţă a mea să se îndeplinească în felul acesta: să văd cum vine controlorul de bilete şi la vederea steagului care sunt eu, zâmbetul lui larg, fâstâcit îl face să se întoarcă, nu să mă ajute să urc, să fie doar atent la macaze, la intersecţii.

Plouă

             S-a anunţat că plouă, nimic deja nu ne mai schimbă aşteptarea, să fii sigur că ţi se-ntâmplă sau că trăieşti, face parte din realitate. Mai greu este cu realitatea, pentru că oricât de clar se vede, oricât de bine sesizăm detaliul, acolo undeva în spate, departe, clar observat, ceva se mişcă fără voia noastră, noi neputând de data asta să ne dăm sigur seama ce se-ntâmplă.

Moartea unei dimensiuni

Algoritmul a început să lucreze şi aşa au apărut dintr-o dată acele realizări ale oamenilor; o floare care înfloreşte, un câine fericit, o pasăre, un nor...

Spun, ale oamenilor pentru că atât se mai poate pomeni despre ei. În urma unor experimente ultracuantice ce urmăreau "distilarea timpului"; s-a pierdut o dimensiune. Nu s-a pierdut cea care era vizată, ci alta; altă dimensiune care rămăsese...

Lumea lor a ajuns bidimensională, datorită unei fugi, a unei alergări geometrice a dimensiunilor, a unei "aplecări spre un refugiu".

Eeee! şi cineva spunea că sufletul nu are dimensiune; avea mare dreptate!

Moartea tuturor fiinţelor vii a fost instantanee, inclusiv a oamenilor. Oarecum s-a făcut dreptate şi sufletele au fost eliberate să mai aibă o dimensiune în plus.

Dintr-o dată lumea s-a schimbat: au apărut oamenii, sau mai bine zis sufletele lor bidimensionale şi umbre a unei lumi pierdute, ulterior uitată.

Lor, sufletelor, le-a fost bine; dar plictiseala şi monotonia a început să facă parte din viaţa lor, viaţă nemuritoare dealtfel.

În timp, contururi largi dispăreau (afară se schimba ceva) şi aşa au reinventat matematica. Acea ştiinţă care se ocupa cu desfăşurarea unui contur închis, la o linie dreaptă. Au reuşit astfel să îl calculeze pe PI, apoi funcţiile sinus şi curbele de gradul doi nu au mai fost un mister.

Pe cealaltă parte, datorită anxietăţii, monotoniei -cum am mai scris, şi frustării s-au dezvoltat ştiinţele comunicării.

Aşadar modificarea unui contur faţă de un observator, care l-a rândul lui primeşte observaţiile celorlalţi, în timp ce el le transmite pe ale lui crează în el imaginea unui contur care se dezvoltă, evoluează pe trepte de timp. Oamenii au început să vadă în ei, imagini tridimensionale.

Apoi au reinventat atomul.

Panta rhei - varianta canalizată

Heraclit cel greu de pătruns, printre dînşii

Croncănind ca o cioară, mulţimea dispreţuieşte

Timon, despre felul în care

cartea Despre natură,

consacrată templului lui Artemis,

este scrisă *

Lucrurile cele mai simple au fost spuse sau auzite lângă curgerile de apă, ignorând varianta cu tufişul cântător, Moise a plecat de lângă un curs de apă în căutarea legilor. Mai târziu lui Ezechiel i-a venit Cuvântul Domnului, în ţara Chaldeenilor, lîngă râul Chebar şi tot acolo a venit şi mâna Domnului peste el. **

La Dodona, l-a oracol se ghicea în susurul izvorului, în bătaia vântului, duhul divin se arăta acolo unde natura se desăvârşea. La Delphi, izvorul Castaliei avea proprietăţi miraculoase în ceea ce dovedeşte creaţia artistică. De aceea filosofii Atenei se plimbau pe malul Ilisós-ului, râul din apropierea cetăţii, devenind astfel peripatetici.

La Efes, Heraclit îşi avea şi el râul său, se numea Cayster, probabil că petrecând mult timp pe malul său, auzind cântul său neîntrerupt, a gândit la "panta rhei". Neînduplecat în faţa celor ce nu-l înţelegeau şi-a complicat şi mai mult scrisul şi vorba, ajungând, vorba lui Timon "să croncănească ca o cioară". Să fie aici tot râul mijlocitorul celor neînţelese spre a fi înţelese?!

______________________________________

Undeva în mijlocul oraşului, o pompă scoate neîncetat zeci de litrii de apă pe minut din fundaţia încă neterminată a unui bloc ce se vrea a fi cu peste zece etaje. Bolboroseala apei atât de limpede, atacată doar de minereul de fier existent în izvor mi-a adus aminte de "nesăbuinţă": am vrut chiar să beau din această apă, oricum am rămas cu nesăbuinţa în cap, ca termen, ca şi cuvânt.

Puţin mai târziu, în mijlocul poate a celei mai mari intersecţii din oraş, am văzut o tânără vorbind la mobil, ea era singură la volanul unei maşini a cărei siglă m-a dus cu gândul la Jocurile Olimpice. Această tânără, ce aştepta, ca şi mine, prioritatea de trecere era "nesăbuit de frumoasă", aşa am gândit atunci şi acum amintindu-mi din nou, pot să scriu din nou asta: era nesăbuit de frumoasă.

O perioadă de timp m-am gândit că dacă a spune despre o femeie că este "nesăbuit de frumoasă" greşesc. Nesăbuinţa caracterizează într-un fel tinereţea, lipsa de conservare, iuţeala dorinţei, ori în felul acesta merită să mă gândesc la o femeie, dar în acelaşi timp nesăbuinţa mă duce la prologul greşelii, a ceea ce va urma datorită acesteia, a nesăbuinţii. Unul dintre cei mai mari nesăbuiţi a fost Narcis, cred că pot să afirm că era atât de nesăbuit de frumos încât el însuşi a ajuns la concluzia asta uitându-se în oglinda apelor stătătoare sau a fântânilor. Râul, în felul lui, ne schimbă nesăbuinţa în raţiune, pentru că o face de fiecare dată altfel şi de fiecare dată ne trezeşte, asta este panta rhei.

Şi acum scriu că fata aceea era nesăbuit de frumoasă, de aici mai departe, în lipsa oricărei alte legături viitoare, nesăbuit devine ca o amintire a lucrului perfect, a ceea ce te opreşte pentru aţi lucra perfecţiunea, pentru a afla-o, poate că nu-i aşa şi totul este un vis, o dorinţă, dar şi aşa să fie, nesăbuinţa lăsată neatinsă ea trasează şi ascunde perfecţiunea.

În supermarket, tânara de la casa de marcat, privind la sticla de vin mi-a urat "Sărbători fericite!", am zâmbit şi i-am urat la fel, în spatele meu cineva împingea cu sârg bax-ul de apă minerală, m-am grăbit şi eu. Nu, această casieriţă nu era nesăbuit de frumoasă, dar mi-a urat cu o nesăbuinţă caracteristică tinereţii sale.

________________________________


* Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, cartea a IX-a , Cap. I, pag. 287
** V.T. Ezechiel, 3

Mă simt Excelent

Nimeni nu se poate abate de la regulă, dacă scrie excelent, atunci aşa să fie.

Au zis că o să ningă, nu a nins, în schimb calitatea aerului este pe primul loc, adică: excelent.

La catedrală se auzeau deja corurile, lumea intra şi ieşea, toţi se simţeau la fel ca aerul din jurul lor.

Am ocolit şi m-am lăsat dus spre Bega, spre canalul care traversează oraşul, acum destul de curat. Nu mai puteam de atâta fericire. Ajuns în apropriere, pe zidurile podului cineva mi-a atras atenţia.

 

Binenţeles că i-am vorbit, nesăbuit precum sunt, am uitat de oră şi i-am povestit copilei toată traversarea mea existenţială, de la melc la bărbat, de la icnet la ţipăt, aşa, până la starea de excelenţă. Atunci ea a pus degetul pe buze şi m-a oprit să mă mai zbat atâta, la ce bun toate aceste gânduri şi s-a retras în perete de acolo de unde venise.

Mai sus pe un alt zid, de marmură de data aceasta, s-au trezit eroii, fiecare cum poate. Încastraţi, nemişcaţi, bărbaţii mergeau la luptă, inamicul nu se vede, nu este nevoie el. Inamicul nu merită nici măcar a fi evidenţiat şi atunci de unde ideea că el există. Vorba lui Orwell, azi unul, mâine celălalt, poimâine altul şi din nou unul şi tot aşa, inamicul tot timpul este altul. Pe monument scria, pe vremea când pionier veneam aici,  că au luptat împotriva imperialismului şi fascismului, azi scrie că; împotriva bolşevismului şi fascismului, poate prind vremurile când vor şterge şi fascismul, dar oare asta contează, când acolo pe monument se  mai luptă încă.

În final, ca să termin, m-am întâlnit cu o "cioară elitistă" şi am pus-o de-o vorbă. Eu de pe trotuar, ea de pe gard, în spate era Observatorul Astronomic. Mi-a spus că tocmai a tras cu ochiul la lentilă şi că 2012 nu mai vine, nu mai vine în sensul apocaliptic, ca an calendaristic este normal să apară, dar că va fi plicticos şi acesta. Monoton şi dubios. Cioara mi-a devenit simpatică, dar când să mă apropii şi-a luat zborul, normal, doar este pasăre. În zbor mi-a "crăcuit" că trebuie să fiu nebun să caut fericirea.

Drumuri

     Dacă aceste drumuri, reale şi bine urmărite, au alcătuit o hartă ca o oglindă a terenului în care toate dejecţiile unui confort uman se pierd, la fel există o hartă a minţii omului, în care toate drumurile care se intersectează, care se suprapun, care se diferenţiază ca importanţă, ca viteză; toate în final nu fac altceva decât să ducă la periferie ceea ce omul nu mai doreşte să gândească. Am constatat în persoana mea că la periferia minţii mele am ascuns metale rare şi grele, asemeni celor care fac parte din componentele cele mai tehnologizate, cele mai comunicante ale umanităţii, asemeni celor care se doresc a fi reciclate şi reintroduse în circuitul industrial. Când obosesc, trag o fugă la periferie, mă aşteaptă ideea în forma ei brută şi nealterată, doritoare să parvină în forma ei cea mai de preţ, ideologia.

Comentariile

Regula întâi:

Nu comentaţi; aşa lumea are să-şi dea seama cât sunteţi de deştept, tăcerea este de aur!

Regula a doua:

Comentaţi laconic, scurt de tot, eventual strecuraţi şi un cuvânt celebru, ca: incantabil, sacru, discursiv, carambol... ceilalţi cititori se vor speria şi nu vor comenta la rândul lor; să fiţi singurul care comentează contează.

Regula a treia:

Oricând merită un citat, dar fără ghilimele, cei care nu-şi dau seama vor fi surprinşi de realismul sau dimpotrivă de visarea în care vă scăldaţi.

Regula a patra:

Nu există comunicare, lăsaţi totul bifurcat, semnele de mirare -invizibile, trebuie să existe, autorul postării trebuie să se mire şi după ce a închis calculatorul şi să viseze dacă se poate comentariul vostru.

Regula a cincea:

Dacă totuşi vreţi să nu respectaţi regulile de mai sus, puteţi scrie un comentariu amplu, să bateţi câmpii cât puteţi, să adoarmă toţi, o logoree merită oricând, fascinaţia cuvintelor trebuie să vă cuprindă, chiar dacă nu vă înţelege nimeni, oricum nu vă egalează nimeni.

:) primesc cu drag şi alte reguli în a comenta postările!

Gândul unei fieste

     Trebuie să pomenesc de acel boxing club numit The Flock, unde bătrânul John Snoweye aflat pe o băncuţă foarte aproape de ringul de box privea. La nivelul ochilor două cizme articulate de piele săltau ca o minge, văzu cum un tânăr negru boxa agil cu umbra sa. Mişcările ample ale braţelor îi înclinau capul asemeni unui metronom, din când în când un icnet ajusta perioada.

     Din întuneric, veni o cadână care din curiozitatea vălului pătrunse în sala prost luminată, unde doar fumul alburiu al trabucelor se remarcau la prima vedere. Aşezându-se lângă fostul mare boxer, căci afişe mari cu chipul său tânăr ascundeau tencuiala căzută de pe pereţii înconjurători, îl atinse. Îl atinse poate voit, căci el când se-ntoarse, oarecum speriat sau mirat o apucă de mijloc având acel dram de energie ce încă uimea pe mulţi, şi o puse în poala sa.

     În sportul ce pare poate cel mai violent din lume, adversarii se bat cu mănuşi, iar principiile sunt foarte clare, la fel ca timpii şi greutăţile, spaţiul şi înălţimea ringului. În toate acestea se poate instala cel mai simplu o religie, cu altar, cu preoţi, cu toate semnalele sacre, cu ambient şi dorinţă.

     În sportul în care greşelile sunt scump plătite, orice amintire a eşecului necesită o armată de psihologi şi psihiatri, de ce nu un preot ar rezolva mai simplu toate acestea!

     În sportul care are atâtea pauze, mici adevărat, dar în care minunăţii feminine ne arată stadiul unde este şi şolduri unduitoare se preling prin interiorul perimetral al ringului, picioare lungi cu genunchii aruncaţi înainte prevestesc toată adrenalina ce are să vină, bust decoltat ce trezeşte mirarea continuă a spectatorilor, ... şi spectatoarelor, toate acestea în chipul plin de lumină a celei ce ţine sus pancarda, a celei care este atât de naivă şi deplorabil de sexoasă anunţând o nouă repriză; poate a şasea!

     Bătrânul nostru, cu cadâna în braţele sale, remarcă toate acestea la urechea minunatei cadâne din 1001 de nopţi şi reflectă apoi cu voce tare:

"Nu ţie vreau să ţi-o trag ci aceluia din ring, să-i sparg faţa cu mânile mele!"

http://www.onepennysheet.com/wp-content/uploads/2009/07/Ernest-Hemingway-001.jpg

Ninsoare-n lumină

Dacă lumina se stinge, vedem ce se-ntâmplă?

Dacă vântul nu bate, simţim ce vine?

Dacă noaptea nu vine, cine mai visează?

Dacă ziua nu vine, cine mai lucrează?

    În afara lui dacă, există doresc, asta din cauza limbii vorbite, pentru că absenţa întrebării, dă loc afirmativ dorinţei. Acum nu am nici o dorinţă; privesc afară cum ninge, cum natura se exprimă, cum pământul respiră.

    În afara dorinţei stă gândul, suprem şi odihnitor, hotărât şi asurzitor, potenţial şi izbitor; când gândul devine dorinţă, atunci corpul, fizicul - ca suport material, călătoreşte întru-îndeplinirea dorinţei.

    Afară ninge, lumina se preumblă pe fiecare fulg şi-i controlează rapid perfecţiunea, toate legile privitoare la portanţă sunt îndeplinite: neaua atinge pământul.