Lalele dansând

Bătea vântul, dar ele -lalelele dansau, li se rupea de vânt; dansul, în viziunea lor nu avea nici o legătură cu vântul, mişcarea era pornită din tensiunea superficială a fluidului interior, care ridica dinamica vaselor verticale cu diametre submilimetrice.

În dansul lor, am recunoscut ceea ce latinul, la vederea sărbătorii ce traversa oraşul numea tribuna rostrata, ceea ce întâlnea în drumul său în flori de sărbătoare spre forum, spre centru.

Oraşul meu are centrul său civic plin de lalele, sunt ca valurile, de toate culorile, în toate mişcările!

Pendula

Mi-am dorit de mic copil o pendulă, asta pentru că am văzut-o în casa unei mătuşi. Pendula era pe hol, şi de fiecare dată mă speria sunetul care-l scotea la orele exacte şi lungi. Pendula sigur avea un defect, căci de fiecare dată înaintea semnalelor sonore ce marcau cele douăsprezece fragmente fixe al zilei începea un ritual intern al rotiţelor ce parcă scotoceau timpul. Ai fi crezut că pendulei îi era foame şi-i chiorăiau maţele, dar nu era aşa, ea se sforţa, se chinuia că să mai bată o dată ora exactă. Când într-o noapte, mătuşa muri de bătrâneţe, într-un somn liniştit, pendula se opri atunci, a doua zi toată lumea a ştiut cu precizie când s-a produs evenimentul. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu acea pendulă, eram prea mic că să-mi exprim cu voce tare acea dorinţă lăuntrică de-a o avea.

Acum am şi eu pendula mea, am cumpărat-o de la un târg de vechituri care s-a ţinut la Mall, cei care mi-au vândut-o, nişte coloraţi, mi-au spus că au adus-o din Franţa, că au moştenit-o acolo, apoi au descris castelul şi apa care pătrundea prin el şi tot restul basmului pentru a face negocierea mai grea pentru mine.

Transportul a fost cel mai greu lucru, specialiştii anticari nu ştiau că pendula are un dispozitiv de blocare la transport aşa că am auzit tot chinul ei de-a lungul drumului. Atunci brusc mi-am amintit de cealaltă pendulă şi o frică mi-a coborât în minte, frica de a nu se opri.

Privesc cu drag cum trece timpul pendulei mele. Ea ştie să-l însoţească cu un tic-tac calm, abia audibil şi când vine ora exactă pare veselă, căci o marchează cristalin şi voios prin gonguri de bronz lucitor. Fiecare sunet durează exact o secundă şi o celebrează mai puţin pentru a avea pauza necesară următorului sunet, în această exactitate sonoră pendula mea mi-a dezvăluit un secret. Atunci mi-am dat seama cu un mare regret că şi pendula mătuşii, ca dealtfel toate pendulele din lume, cele adevărate, cu mecanism de orologerie, cu scripeţi,  pot să facă ceea ce face şi pendula mea. Dacă aş fi ştiut asta când eram mai tânăr.

Există o oră, tot timpul alta, în care o bătaie sună altfel, trebuie doar să o identifici şi nu vei putea face asta decât ascultând zile în şir trecerea sonoră a orelor exacte. Am avut norocul sau pendula a făcut asta intenţionat, felul în care la un moment dat mi s-a părut că în galopul ei una din potcoave a lovit o piatră ce s-a sfărâmat. Când s-a repetat a doua oară fără să vreau mi-am ţinut respiraţia de uimire, dar ca să rămân şi mai mirat totul s-a oprit, inclusiv pendula, iar când am expirat după câteva secunde totul a revenit la normal, pendula ticăia liniştită mai departe.

În zilele care au urmat, eram pregătit; un minut am reuşit să mă plimb prin casă, chiar să ies afară şi să văd cum păsările stau în aer nemişcate, cum pisicile stau să cadă de pe acoperişuri, cum lumea împietrise.

Cu antrenament am ajuns la trei minute, dar mişcarea îmi consumă oxigenul, aşa că mi-am luat un fotoliu electric şi colind cât pot lumea ce împietreşte în fiecare zi.

picture by

http://www.grandfatherclockrepairspecialist.com/

The Electro Wars Final Trailer

The Electro Wars Final Trailer from Stephen Alex Vasquez on Vimeo.

O altă cultură, alte dorinţe ale creaţiei, în fond alţii care se zbat în felul lor de-a fi auziţi; cazul de faţă.

Un teritoriu al confuziei

În această imagine confuzia domneşte, sau permutările în care aceasta ar putea fi exclusă sunt atât de multe că spaţiul nu ne permite, totuşi enumerăm câteva: soferul este "bănăţean 100%" dar maşina este în leasing de la o firmă din Bucureşti; şoferul nu este "bănăţean 100%", cineva în glumă i-a atârnat acest fular în spate şi chiar ne face în ciudă prin asta; şoferul a luat această maşină de la o firmă, de fapt este mecanic auto şi o testează, habar n-avem de unde provine fularul...

Confuzia provine de la înţelegerea profundă a imaginii, câte asemenea imagini nu le vedem în viaţă şi nu le înţelegem, trecem peste ele orbi, viaţa devine orbire în absenţa cunoaşterii.

Confuzia este datoare propagării, în lipsa afişării confuzia dispare, prin asta autorii acesteia, anonimi sau foarte emancipaţi în informaţia publică doresc să atragă atenţia la ceva, păcat că spiritul dispare repede, ori confuzia a fost prea subtilă, ori n-are substanţă, ori, în final: este prea confuză.

Reclama confuziei este politicul, prin acest subterfugiu, politicul se doreşte a fi explicat. Felul în care politicul explică confuzia dă naştere minciunii; de aceea confuzia duce la minciună.

În imaginea de mai sus cineva minte, acum chiar nu mă interesează cine: şoferul, proprietarul maşinii, asiguratorul, mecanicul... şi mulţi care pot întrebuinţa acest vehicul. Cineva minte pentru că nu se potriveşte, ori tocmai noi aşa suntem învăţaţi, să ne judecăm singuri toate faptele prin prisma adevărului, totul este adevărat în ceea ce facem, mai departe când vedem confuzia habar n-avem de ea, mai departe suntem foarte fericiţi.

P.S. În S.U.A., în New York, spre exemplu, în acestă minunată metropolă cosmopolită, dacă afişam expresia "Eu sunt de culoare!" în spatele maşinii, iar eu eram acest român adevărat nevinovat, aveam repede probleme cu legea (iar eu chiar nu o cunoşteam).

Un email valoros

Stand By Me | Playing For Change | Song Around The World from Concord Music Group on Vimeo.

 textul din email

Un remix de o valoare exceptionala. Este o varianta a celebrei melodii lansata de Ben E. King in 1961 interpretata de mai multi cantareti care... nu se vad intre ei, ......nu se cunosc si pe deasupra interpreteaza piesa in maniera proprie, fiecare la el acasa (imprastiati in toate colturile lumii). Tehnica a fost urmatoarea: Fiecarui cantaret i-a foat alocat un canal de inregistrare, fiind ulterior toti "mixati" in studio.

Interpretii acestui cunoscut hit "Stand By Me" sunt cantareti stradali, necunoscuti, chiar vagabonzi, oameni saraci, unii fara dinti in gura, altii orbi sau chiar membri din triburi indepartate, oameni de pe tot mapamondul .

De fapt, in viata , Dumnezeu iti poate da o voce extraordinara, un fizic si un talent iesit din comun, dar daca nu ai pe cineva ( un "inger pazitor care sa te sprijine si sa te ajute sa fie....."stand by me" cand e nevoie ,totul e inutil. Inutil pentru el , muzicantul stradal

dar nu si pentru noi cei care ne putem astfel bucura de "fiorul " muzicii ADEVARATE!

Omul ca ţintă - intersecţia

Am privit cerul -oare pentru a câta oară în viaţă? sau am ridicat capul -în asta un fel de nesupunere?

În toate regiile de-a privi în sus sentimentul de admiraţie se combină cu cel de frustrare; faptul că este minunat acolo şi de ce nu putem fi şi noi. Să fim avioane, nu în avioane, să urmăm căi neştiute de nimeni.

În viaţa mea toate opţiunile s-au terminat în felul "celui care stinge la urmă lumina", eu sting la urmă lumina, apoi bâjbâi prin întuneric, nu-i nici-o plăcere, nuanţa biblică cu paiul şi cu bârna în ochi devine dorinţă atunci când te ciocneşti de-un stâlp, tot te ciocneşti, de sus până jos, şi cel mai ridicat fir de păr şi unghia de la picioare iau parte la ciocnire, toată vibraţia răsuflă în corp ca o ultimă demonstraţie a vieţii înaintea prăbuşirii, de obicei pe asfalt sau beton.

Personal văd viaţa în opţiunea de a trăi, poţi trăi şi în cărţi, legende şi poveşti; nu mă interesează, nu doresc nimic după, adică după moarte, după mine viaţa este ca o gară şi sigur că nici această idee nu-mi aparţine. Ca să coafez ideea scriu că viaţa este ca un aeroport, sună mai modern, dar în gară se petrece lucrul acela în care poţi prinde nu ultimul tren, nu saltul în ultimul vagon, ci prinderea verticalei ultimei scări a trenului; de acolo să fâlfâi, ca un steag în viteza pe care dieselul sau electricul o dă trenului prin locomotivă. Aşa orizontal cum ajungi să râzi ca în cele mai proaste desene animate şi să fii o clipă dus de traiectorie, căci trenul asta face, ne duce pe şinele lui veşnic paralele în traiectoria sa bine definită.

Trebuie să recunosc că nu văd aşa de bine, pe cât îmi închipui, dar aş vrea ca o dorinţă a mea să se îndeplinească în felul acesta: să văd cum vine controlorul de bilete şi la vederea steagului care sunt eu, zâmbetul lui larg, fâstâcit îl face să se întoarcă, nu să mă ajute să urc, să fie doar atent la macaze, la intersecţii.

Păpădia

     Soarele se strecură prin gard. Clipa aceea în care norii de la vest se împrăştiară îi renăscu brusc dorinţa de-a pedepsi păpădia. Păpădia care văzând cum acesta cade după gard, după pomi şi case, se lăudă cu sfericitatea, cu transluciditatea ei, mai puternică decât a soarelui. În această laudă, în clipele ce făceau ziua să mai respire puţin înaintea somnului, păpădia dorea să facă atente celelalte plante asupra perfecţiunii ei. Orice floare îşi doreşte asta: să fie perfectă.

     Acum păpădia explica acelor surate dicotiledonate efectul pe care lumina îl are datorită seminţelor ei radiale, cum joacă umbrele de bucurie când razele de lumină se petrec prin sfericitatea capului ei.

     Soarele auzind toate acestea încercă un truc, dar norii îi dejucau planul, obosit de lunga zi încercă să prindă crăpătura, când aceasta se ivi pe neaşteptate, încălzi cu ultimele puteri aerul care se iscă, porni o pală de vânt care reteză calota superioară a păpădiei.

     Uimită de ce se petrece cu ea, păpădia se tâmpi, întocmai ca omul lobotomizat; încercă să se scuze dar nu a mai putut zice nimic.

     Mulţi oamenii asemeni păpădiilor îşi crează o stare de perfecţiune ce trebuie neapărat lăudată de alţii, nevisând  o clipă că totul este trecător, mai departe prin gesturile lor nu fac altceva decât să cheme lobotomia.

Sărbătoarea - Ivirea sacrului

motto:

"În realitate, sărbătoarea este adesea socotită drept întronare însăşi a sacrului. Ziua de sărbătoare, simpla duminică, este întâi de toate o durată consacrată divinului în care munca e interzisă, în care trebuie să te odihneşti, să te bucuri şi să-I aduci laude Domnului.  În societăţile în care sărbătorile nu sunt diseminate în ansamblul vieţii trudnice, ci grupate într-un sezon al sărbătorilor, se vede şi mai bine în ce măsură aceasta constituie realmente perioada de preeminenţă a sacrului."

Roger Caillois

N-am stabilit încă dacă viaţa ne învaţă că trebuie să valorăm ceva. Efortul nostru devine comun atunci când statul doreşte impozitele, în rest se pare că nu-i pasă. Dar sărbătoarea, acea evadare a spiritului datorită sacrului nu mai aparţine statului, nu mai aparţine unei caste, interpunerea acesteia nu va dăinui, preoţimea moare, strigătul ei se reflectă în agitaţia în care construiesc temple la repezeală.

Sărbătoarea este mai presus de ceea ce acum, în dorinţa lacomă a prelaţilor mai putem vedea ceva în Isus? Trebuie să ne întoarcem mai degrabă înaintea lui Isus -se pare că pentru cei mulţi a venit prea devreme şi pentru toţi, dacă ar mai veni o dată -idee care nu-mi aparţine, l-am mai crucifica din nou.

Să ne bucurăm, să celebrăm sărbătoarea în felul primitiv, a lipsei de durată (a neobligaţiei frustrante că mâine, sau pomâine, mergem la muncă), atât cât durează, prin asta putem merge mai departe şi să o aşteptăm din nou, din nou.

Am observat că aceşti cititori din cărţi, preoţii îşi îndreaptă cuvintele numai asupra lor, sacrul lipseşte de pe buzele lor; puţin mai târziu sunt mai oameni ca noi. Atunci nevoia lor este strict materială, strict meseriaşă: sunt nişte meseriaşi ce pun greşit gresia şi faianţa...

Sărbătoarea trebuie să ne privească strict şi personal, ori pentru asta trebuie să cunoaştem şi să nu punem botul la spusele lor (de cele mai multe ori prost interpretate), deci câţi dintre voi aţi citit Vechiul Testament?

motto:
Roger Caillois, Omul şi sacrul, Nemira, 2006, pag. 118-119

Deus otiosus

citat definiţie

Tip de zeu suprem creator care şi-a abandonat opera, retrăgându-se în cer şi nemaipăstrând relaţii cu lumea creată. Deus otiosus e traductibil prin zeu care se odihneşte, zeu neutral, zeu care nu participă la treburile lumii. Unele mituri explică acest abandon prin depărtarea forţată a cerului de pământ, altele prin întreruperea comunicaţiilor pământului cu cerul.

Dii otiosi se întâlnesc mai ales în mitologiile primitive. Zeul Numbakulla (tribul australian arunta) dispare definitiv după creaţie. Zeul Malengfung (tribul kai, Noua Guinee), după crearea universului, adoarme la marginea lui, însă vremelnic. La fel dispar zeii africani Olorun şi Nyamye. În Africa se întâlnesc şi forme intermediare, clasificate de mitologi în: deus obsconditus (zeul ascuns), deus remoticus (zeul îndepărtat), deus incertus (zeul incert, de fapt, nevăzut).

O definiţie in situ găsim la tribul sudafrican aniamba, explicând şi raporturile dintre oameni şi zeii retraşi: zeul principal al tribului e socotit un zeu egosit, care trândăveşte, abandonând lumea pe care a creat-o. De aici, unii cercetători numesc pe orice deus otiosus "zeu obosit".

Cauzele culturale sunt complexe; în acest sens, există o sugestie biblică (V.T., Iezechil IX, 9-10): "...ei zic: Yahweh a părăsit ţara! şi - Yahweh nu vede! Dar ochii mei vor fi necruţători, nici nu voi avea milă". În aceste cuvinte, atribuite chiar lui Yahweh, e cu putinţă să fie o polemică doctrinară de emanaţie rabinică împotriva opiniei populare că Yahweh a devenit fie un Deus otiosus, fie un deus remotus, care periclita însăşi dogma ominiprezenţei de fiece clipă, în viaţa integrală a evreilor, a lui Yahweh.

Noţiunea deus otiosus trebuie înţeleasă complex, întrucât sugerează o anume diversitate de credinţe populare: un deus otiosus e un zeu trândav, nepăsător, neutru, care, retrăgându-se în cer şi nemaipăstrând relaţiile iniţiale cu lumea creată de el devine nefolositor propriei lui opere. Supra impresiunile teologice din miturile despre deus otiosus explică pentru credincioşi fenomenul (emanând chiar de la aceiaşi credincioşi) diferit: fie abandonul e pricinuit de îndepărtarea cerului de pământ sau de întreruperea comunicaţiilor cer - pământ, fie în zeul creator apare oboseala rezultată din efortul creaţiei.

Mircea Eliade remarcă, drept caracteristică zeilor uranieni, condiţia de zei retraşi, întrucât omul primitiv îi uită lesne: "asprimile existenţei îi constrâng să privească mai ales spre pământ, decât spre cer" (Tratat de istoria religiilor, 1949).

Formula religioasă de deus otiosus (absconditus, remotus şi mai ales incertus), născută din îndoiala mistică a omului asaltat de mediul natural şi social, poate fi interpretată nu ca o contestare directă a zeului în sine (el păstrând absent doar din aria imediată) ci. aşa cum socotea şi Lucretius, ca o afirmare a dezinteresului zeilor de destinul fenomenal al lumii.

Fenomen de intelect, ideea de deus otiosus este un pas iniţial spre un ateism deductiv.

Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, ed. Albatros, 1983, pag. 162-163

Respiraţia unei lalele

Pentru că Pământul respiră, respirăm şi noi oamenii. Felul grabnic în care o facem ne grăbeşte moartea, noroc cu albastrul azotului care pătrunzând prin alveolele labirintice ale plămânului potoleşte roşul oxigenului.

Omul vrea repede totul, absolut totul, nimic să nu mai fie inexplicabil, şi inexplicabilul chiar dacă există să-l transformăm în religie. Fiinţa lui Dumnezeu să fie departe, nevăzută, neauzită, neajutorată prin asta în viziunea celor ce comandă cum îl ajutăm noi pe Dumnezeu, ajutându-ne pe noi. Toate explicate în frica acelei zile ce va veni şi pe care mulţi n-o vor prinde, toate acestea explicate pentru a nu vedea ce se întâmplă cu noi şi a nu simţi până şi respiraţia unei lalele.

Frumosul care ne înconjoară poate deveni Dumnezeu dacă vrem, în această revoltă vom respira mai adânc, mai rar, mai puternic...

"Acum ştiu răspunsul: nimic. Dumnezeu nu mă vede, Dumnezeu nu mă aude, Dumnezeu nu mă cunoaşte. Vezi golul ăsta deasupra capetelor noastre? Acesta e Dumnezeu. Vezi spărtura asta în uşă? Acesta e Dumnezeu.Vezi groapa asta în pământ? E tot Dumnezeu."

http://scorchfield.blogspot.com/2011/04/diavolul-si-bunul-dumnezeu.html

Infatuare

De-o eleganţă impecabilă, cu o privire diavolească, acest popă m-a privit o clipă când am oprit în dreptul lui, am simţit arsura gândului său, prin asta m-a întrebat "ce vreau?!"; şi gândul meu atunci s-a dus exact la cutia milei care acum era goală.

Privirea lui m-a făcut să-i fac o poză. Tocmai pleca după ce plasele stăteau tolănite în spatele maşinii, în portbagajul de lux al limuzinei germane.

Păstrători de simboluri infatuaţi, iarna în frig nu ieşiţi la lumină, acum furaţi lumina şi în acest furt vă afişaţi plini de împietate. Nu am oprit maşina pentru a fotografia acest popă ce nu trecea de patruzeci de ani - firele albe îi dădeau bărbii o dispoziţie de vedetă, am oprit la vederea vederii lui.

Toate păcatele acestor lumi se ascund sub aceste sutane, negre ca adâncul.

Devenirea lor este acest sistem, pe care ei nu încetează să dea vina pentru păcatele consumeriste, şi de ce nu ar face aşa când privind în trecut, acum dau vina şi pe celălalt, totul poartă o vină, dar ei sunt cei mai nevinovaţi.

Roşii

Roşii în aşteptare

Apoi o odihnă plăcută:

Dansând ei ard în văpaie

Jean Noël Schifano

începutul romanului

     Netedă ca un ou de jar, a siluit-o pînă la urmă. Antonia nu se mai zbătea. Zăcea cu coatele lipite de pămînt, braţele, cu gingaşa lor încheietură, ridicate ca un rămuriş înnebunit mai sus decît capul, învineţite de lungi zgîrieturi, cu unghiile rupte înfipte în palme, cu pulpele pline, zgîriate şi ele, pînă la bolta încordată a tălpilor, zguduite de mii de spasme, ca nişte furnicături, cu fusta de sărbătoare roz, ajurată, sfîşiată şi ea, cu părul ei marin, negru şi greu, exalînd arome de migdal şi de iasomie, lipit în şuviţe late pe fruntea lunecoasă de sudoare şi pe umerii obrajilor plini şi palizi ; daga izbăvitoare care fusese cu vîrful îndreptat spre gîtul ei, şi o silise şi o redusese la tăcere, stătea acum înfiptă pînă la gardă în pămîntul bătut : iar cele patru bile ale minerului de oţel, dimpreună cu cele două bile aurite ale braţelor de paradă ale gărzii, alcătuiau un T scris de-a-ndoaselea, şase capete de şarpe, aşezate în cruce, pentru o tortură care împietreşte. Simţea, de la inimă la pîntece, cum se izbeau brizanţii de sînge, spărgîndu-şi spuma peste cochilia răsucită a oului, aidoma mării care fierbe în reciful de tuf fungiform, cînd coca bombată a corăbiei în derivă e prinsă - într-un vaier sfîşietor - ca să se avînte în vîltoarea deferlantă a elementelor cosmice.

Ţipase şi ea, pînă la stele : iar pîntecele ei, în care bărbatul deschisese o cale de sînge, pe care altă carne de bărbat avea s-o colmateze apoi timp de nouă luni, ca să o deschidă iarăşi printre ţipete, era parcă irizat de o insuportabilă arsură, răzuit de o usturătoare eflorescenţă. Bărbatul înfocat şi nechezător se prăbuşea iar şi iar peste trupul ei despicat, scotocit, fărâmat, legat cu botniţă, ca un corn de foc înnădit peste o aprigă maşină de fier şi de gheaţă. [...]

Jean Noël Schifano, Dansînd ei ard în văpaie, ed. Edinter, 1990, pag.3-4

Patru ore din viaţa unei lalele

 

Soarele a căutat-o, în acest joc de-a ascunselea, laleaua s-a deschis.

Patru ore i-au trebuit acestui astru numit de noi Soare, Ra sau Re de vechii egipteni, Helios de anticii greci, Amaterasu de cei de la Soare-Răsare, ca iubind această floare să o facă se se mişte, să se deschidă, să se arate în toată nuditatea ei fecundă.

Am privit la câteva minute jocul de lumini ce se crea în jurul lalelei, un joc ce semăna a invitaţie la dans, dar cum vederea mea nu este calibrată în timp pe pasul acestui dans, m-am folosit de fotografii.

Vă invit aşadar la dansul lalelei, care a durat patru ore în ceea ce vedeţi şi care mai durează şi acum, dar autorul imaginilor a considerat ca să le deruleze şi invers, această succesiune să devină firească, ca o închidere după deschidere.

Trebuie să vedem natura şi altfel, ea există în jurul nostru, mută şi nebănuit de frumoasă, sau dacă auzim şi zgomotul, acel bâzâit, ciripit, foşnet; atunci natura devine afrodisiacă.

Efectul Cioran

http://www.aforadio.com/index.php/sex-increases-heart-attack-risk-for-bums-lunar-forecaster-predicts-earthquakes-qnews-picks-aforadio-com/

Efectul Coandă,

Efectul Coriolis,

Efectul Bernoulli şi alte efecte ca defecte ale umanităţii.

Iată cum alături de noul descoperit efect Cioran, pentru înţelegere trebuie să le amintim măcar pe cele trei care dau graţie şi amplitudine celui grabnic apărut.

Turbulenţa caracteristică planelor aflate în viteză prin fluide apare în spate, în urma sau umbra mişcării, aceasta se opune mişcării şi chiar face ca traiectoria să nu mai fie bine definită dacă acest efect Coandă nu este luat în calcul.

Rotaţia pe care fluidele o fac în jurul cavităţii, care face ca fluidul să se scurgă din volumul în care era prins şi care are legătură directă cu rotaţia pământului poartă numele de efectul Coriolis, se poate vedea când daţi drumul să se scurgă apa din vană scoţând dopul acesteia.

Lichidul aflat într-un tub se grăbeşte în locul acolo unde diametrul tubului se micşorează şi invers, îşi încetineşte mişcarea dacă tubul se măreşte în diametru. Altfel spus, efectul Bernoulli ne arată că dacă un şlep trage două barje în paralel, acestea au tendinţa să se apropie şi de aici accidentul.

Acum în urma seriei din ce în ce mai pesimistă privind manuscrisele lui Emil Cioran, care ne-a arătat încă odată că după astfel de evenimente, urmarea lor dezechilibrează, denaturează, defavorizează ceea ce ar fi trebuit dimpotrivă, să ne bucure, să ne facă mai conştienţi, rămânem mai turbulenţi ca niciodată. Ar fi de aşteptat ca această turbulenţă să fie activă, să propage forţe care distrug ceea ce este perisabil, consumabil, temporar în cultura noastră naţională. Nu se întâmplă asta, pentru că am uitat să vă spun că cele trei efecte de mai sus se arată minunate numai în fluide cu un grade de vâscozitate mici, ori noi suntem în pragul unei culturi cu o vâscozitate mare, lentă, devenim leneşi în gândire. Lăudăm grozav prin asta ţinuta impecabilă a celor ce latră la televiziuni despre cultură, mai ales în ultima vreme despre Emil Cioran, nişte leneşi.

De fapt ori cum o dăm, ne rotim pe loc încercând să ne strecurăm, să evadăm din volumul, balonul, sau chiar borcanul care a căzut brusc peste noi de douăzeci de ani, săpăm o găurică ca să ducem pe acolo şi nu putem. Nu putem pentru că vâscozitatea nu ne lasă, abia ne întoarcem pe scaun să vedem ceva pe prompter în timp ce vocea celuilalt tremură de lenea ideii, nimic nou, nimic nou de frontul de vest, de fapt cam pe acolo Cioran îşi ducea războiul personal. S-a dus dracului şi rotaţia şi spirala şi scurgerea.

Dar noua democraţie a mărit unghiul de cunoaştere, ne-am plâns îndelung că suntem înghesuiţi în tub şi nu putem vedea larg, cu ochii larg deschişi ceea ce se-ntâmplă în lume ca să ne putem şi noi emancipa, şi noi să zvâcnim, "aş" vorba lui Caragiale, ne magnetizăm.

Nimic nu ne mai dă viteză, tubul cunoaşterii şi-a mărit prea mult diametrul, din leneşi în mai leneşi, adulăm mai bine, căci cu asta suntem învăţaţi de mai demult; pentru că nu vrei să gândeşti şi se pare că ăla de la TV, la emisiunea de cultură o dă bine cu boabele, cu ghiocul, şi-ţi şi ghiceşte un orizont ţie nimicule, căci se leagă de societate, de politică, de fraţii lui ca mai apoi să joace cu ei la chermeze de lansare pe orbită a noilor maculaturi celebre, ce mai apoi se vând, unii spun că din cauză de faliment, se vând cu 5 lei.

Toate acestea sunt efectul Cioran în societatea românească şi m-am folosit de alte celebre efecte pentru a înţelege eu prima dată ce se întâmplă; vreau ca emisiunile de cultură să aibă menţiunea cu peste 15 ani. Numai aşa cineva va reflecta dacă nu ar trebui să fie făcute altfel. Nu facem altceva decât îi puturoşim şi pe copiii mici care vrând nevrând apucă să vadă toţi unsuroşii dându-şi cu părerea, chiar şi despre Emil Cioran.

Împotriva curentului

De fiecare dată cineva este împotriva curentului.

Cei care au încercat asta măcar o dată în viaţă n-au nici un regret.

Alţii chiar au plătit cu viaţa ceea ce mulţi, mult mai târziu vor celebra.

Omul a împrumutat -continuă să facă asta, ceea ce vede în natură ca formă eroică de supravieţuire. Împotriva curentului devine astfel o formă de supravieţuire şi nu de revoltă cum ar fi uman să fie. Prin revoltă ducem dorinţa de schimbare mai departe, dorim ca ea să supravieţuiască, să dea de alte ape, sigur mai limpezi şi mai primitoare.

Împotriva curentul în aceşti ani mă duce cu gândul la adaptare, este greu împotriva curentului!

Unicitatea şovăielii

Individualitatea unui cuplu este forma prin care el întreabă; 
"Accepţi?", iar ea-i răspunde; "Desigur!"

şi acum minunata poezie de la marele El Desdichado

şovăiala

între privirea mea
şi ochii ei
se interpune
o inepuizabilă
şovăială 

___________________________________


dar cuplul nu mai este demult acel alb-negru, ying-yang, sus-jos; cuplu este jumătatea care poate prin şovăială să o înlocuiască pe cealaltă jumătate. (!)

Pietrele ce aduc aminte

http://theomnireport.blogspot.com/2011/04/ancient-japanese-stone-tsunami-markers.html

This centuries old stone monument in Aneyoshi reads:

"High dwellings are the peace and harmony of our descendants.
Remember the calamity of the great tsunamis.
Do not build any homes below this point."

The Omni Report

Am preluat mai departe ceea ce deja mulţi ştiu: că alţii înaintea ta, lipsiţi de mijloacele moderne, dar cu o mare experinţă adunată de generaţii întregi te pot învăţa mai mult decât ceea ce satelitul îţi arată sau computerul îţi calculează. Prin algoritmi bazaţi pe matematici avansate, calculatoarele moderne predicţionează statistic ceea ce natura, în felul ei sălbatic, refuză să ne arate deodată. Tehnologia ne arată prin asta umbra viitorului, ştim noi cum arată arătarea văzând doar umbra?!

Aceste pietre, făcute de sute de ani, au fost puse în locurile unde apa ajunge datorită valurilor create de seism, tsunami cum le spun japonezii.

Aceste pietre au avut rostul lor, cadrul depăşeşte artefactul, căci noi ştim pentru ce există şi la ce sunt bune ele.

Sunt sute de astfel de pietre inscripţionate care nu au fost nici măcar stropite de apa valurilor.

Interesantă ar fi ipoteza în care omul învaţă Teorema lui Pitagora numai datorită umbrei pe care obiectul o face în raport cu soarele, dar nu se apleacă să vadă obiectul şi nici scrisul de pe acesta, care uşor descifrat, descifrează şi Teorema.

http://www.newsoxy.com/science/ancient-stone-markers-tsunamis-22300.html

Povestea apei

Căldări de piatră de pe Cheile Caraşului (peste un metru diametru)

Aseară, într-unul din saloanele elegante ale unui hotel proaspăt deschis, pe canapele roşii din catifea, la o sticlă de vin; un demisec roşu de Tohani, chelnerul, un bătrânel simpatic, ne-a povestit Povestea Apei.

Se făcea că împăratul de poveste a Ţării Roşii era pe moarte şi nimeni nu ştia cum să mai facă pentru a prelungi nu numai viaţa conducătorului, dar şi starea cetăţii,  stare a bunăstării, a belşugului, a fericirii tuturor locuitorilor. Toţi erau convinşi, că odată cu moartea împăratului, lumea lor va muri şi ea, va muri în primul rând starea de spirit animată de înţeleptul conducător, rând pe rând se vor duce şi restul, nefiind nici un urmaş natural la tron, lucrurile stăteau într-adevăr foarte rău.

Împăratului i se face brusc sete şi se ridică în capul oaselor, lucru neaşteptat şi cere un pahar pentru a-şi potoli seceta interioară. I se dă să bea un vin răcoros, galben ca mierea de tei, dar la prima înghiţitură brusc adormi, ca mai apoi peste câteva minute să se scoale şi strige că-i este sete. Urmă un vin roz ca petala de trandafir în roua dimineţii şi scenariul se repetă. Cineva schimbă reţeta pe ceai, de care mai de care floare, dar împăratul devenea tot mai agitat. Aveai impresia că o furtună năvăli peste cetate, căci începu şi ploaia, fulgerele atacau turnurile cele mai înalte şi bubuiturile trăznetelor ascundeau lumea în pivniţele cele mai adânci. Atunci unul din pajii tineri coborî până la râu şi aduse o carafă cu apă, obosit de drumul anevoios şi abrupt, ud leoarcă îl servi pe împărat cu un pahar cu apă. Acesta se lumină brusc şi întrebă ce fel de băutură este cea care i s-a dat, toţi răspunseră că este apă, cea mai simplă apă. Împăratul regretă pe loc că toată viaţa a băut numai vinuri scumpe, nectaruri din fructele cele mai exotice, ceaiuri făcătoare de minuni, dar nimeni nu i-a dat şi apă.

Împăratul muri, şi în ultima clipă îl numi pe pajul cel tânăr succesor la tron.

Argalasti fountain

Orăşelul Argalasti reprezintă zona cea mai populată a peninsulei Pelion din Grecia, dacă oraşul industrial de pe continent - Volos,  face parte din această peninsulă, atunci eu am greşit, dar am greşit numai din dorinţa de-a promova fântâna, am minimalizat marele oraş în defavoarea localităţii, dealtfel minunate, ce este pierdută înspre noianul de dealuri stâncoase ce fac şederea Muntelui Pelion prietenoasă la Marea Egee. Ţin să amintesc că plajele acestei peninsule fac concurenţă nu numai celor ce mărginesc mările ce înconjoară Grecia, dar şi celor oceanice.

Noaptea, toată noaptea, zgomotul acestui izvor penetrează liniştea locuitorilor. Zidurile de piatră nu fac altceva decât să amplifice căderea apei în căldarea de piatră. Cei neobişnuiţi cu acest zgomot, turiştii, caută evidenţa lui, căci prin asta, odată văzut se instalează nu numai liniştea, dar şi efectul miraculos, proteic, pe care îl au aceste ape pentru mintea umană. Nu beau apa din curiozitate, ci din setea rostogolită în cap din cauza zgomotului, este ca şi cum la vederea unui lac deosebit de întins şi liniştit, trebuie să ridici o piatră şi s-o arunci în suprafaţa lipsită de unghi a apei. Aici, datorită zgomotului oracular, întinzi mâna, te stropeşti bine şi acei mililitri care-ţi mai ajung pe buze fac savoarea unei răcoriri instantanee nocturne. Nu există  vis în acea noapte, nu există nelinişte, corpul ce vibrează tăcut în bătăile inimii este odihnit de muze.

Trebuie să amintesc că muzele lui Apollo nu stau la Delphi, ci aici, în pomenitul munte Pelion; trebuie remarcată poezia peisajului, drumurile care cântă, muntele, dealul; forme ce fac ca drumul să fie voios, lipsit de trudă, marcat de curbe şi unduiri, de pante şi rampe, ce duc maşina la vale, fără motor, să urce lin şi domol mai apoi următoarea rampă a drumului. Mai târziu, bineînţeles, cu a doua o luăm de la capăt, urcăm.

Natura are verdele adânc al mării, nu este cel de la noi; viu, crud, renascentist, aici verdele luptă cu un soare ce vara devine obositor prin lumina (apollinică) duruitoare. Aici soarele face zgomot prin lumina unei zile de neuitat, de val legat de stâncă, de nor legat de chiparos, de om legat în miraculos. Aduc aminte că Asclepios, părintele legendar al medicinei a plecat de aici, dintre acele plante miraculoase, cu penetrante proprietăţi ce făceau ca fluidele să aibă densităţile, vâscozităţile, diluţia ideală a corpului uman. Plantele de pe această peninsulă Pelion sunt la mare căutare şi astăzi.

Dacă muzele iubesc omul ce lasă totul pentru pasiune, în pragul de sus, căci cel de jos nu înseamnă nimic rău, ci doar aplecarea până la orizontală în faţa ivitului Apollo, atunci acolo -sus, în înţelepciunea pe care ar trebui să o aibă cei atinşi de muze şi nu o au, nu o au pentru că Zeul nu dă două daruri deodată, nu o au pentru că cei cuprinşi de pasiune nu sunt educaţi de centauri. Ori, prin aceşti munţi, dealuri şi râpe, plaje şi râuri, trec de multe ori centaurii. Această peninsulă este "ţinutul centaurilor", a fiinţelor înţelepte, ţinutul calului. Dar, pentru că iubirea face ravagii şi este necesar să fie aşa, altfel, poeţi, pictori, scriitori, sculptori, actori şi toţi oamenii ai căror minte este răpită în miimi de secundă de muze, nu ar mai exista; centaurii şi ei s-au îndrăgostit de femeile lapite. Femei lapite ce poate acum le-am spune thesaliote, greşită formularea, dar erau acele femei, se pare că deosebit de frumoase ce locuiau în Thesalia. Merită să mai amintesc că în acele vremuri antice, cavaleria thesaliotă, thesaliană era foarte renumită şi oare de ce?!

Închei în speranţa că poate cititorul a avut speranţa ca citind despre fântână să înţeleagă, datoria celor care bând apa acestora, a adâncimilor, fac enunţul unor măreţe poeme, iar eu nefiind poet, încerc doar să scriu, să celebrez aceste izvoare ale adâncimilor (din adâncimile) pământului.

The Fountain - Fontis - Fântâna

În mijlocul oraşului este Fântâna, nu despre istoricul ei scriu, nici despre peştii care par că sar spre mijlocul ei, scriu despre Fântână ca obiect de studiu, de hrană spirituală, de sete de cunoaştere, de dinamică, de universalitate.

Anticii au dus Fântâna de la supravieţuire la arhitectură, de la orizontală la verticală, de la oracol la filosofie; apa s-a recreat prin dinamica jetului, dorinţă supremă de potenţă, de vigoare. Apa rece este cea care îngheaţă, care dă tăria corpului uman de-a fi încordat; numai privind cum apa vertical ţâşneşte pot spune că întineresc.

Lumea apatică se plimbă, fântâna cântă stins, zgomotul copiilor şi al porumbeilor o transformă în murmur. Cântecul ei aduce aminte şi chiar îţi spune despre pietre, despre cele mai mari pietre pe care ea le-a văzut vreodată şi saltă jetul arătându-ţi mărimea pietrei, apoi altul, altul într-o succesivitate de neoprit a marilor pietre văzute. Să fii piatră şi să fii udat de apă, tu ca fiinţă, apoi să te usuci la soare şi iar să fii udat şi tot aşa: ai stat lângă o fântână.

Poate că lipsa setei îi face pe oameni să nu mai privească Fântâna ca ceva ce le potoleşte setea, poate că monotonia şi plictiseala vieţii, îi face pe oameni să nu-i mai asculte murmurul, să uite divinaţia proprie, credinţa unui viitor, lipsa de destin în felul de-a trăi fericit viaţa. Fântâna cântă în înţelesul copiilor şi cu cât sunt mai mici cu atât sunt mai atraşi de ea, ei şi porumbeii.

Lipsa ideii de fântână, de arteziană, de jet precum am scris, această lipsă în mintea bărbatului, îl duce la impotenţă, căci prin asta uită de femeie. Am fotografiat fântâna în toată potenţa pe care soarele de primăvară, soare ce face să renască totul, soare de orele prânzului, soare de zenit, putea să hrănească cu lumină, cu multă lumină apa. Şi prea puţin poate lumina, cea care străpunge apa, aici se vede.

B-dul Bega

Spre seară norii au lăsat soarele să asfinţească, oricum soarele ştia asta, dar norii l-au lăsat să ne dea "noapte bună" printr-o lumină tămâioasă, aducătoare de somn.

Pe Bulevardul Bega, transformat rapid în cale de trafic greu din ceea ce era esplanada ce mărginea canalul, priveam natura în plină renaştere. Eu am luat avertizarea ca şi gluma de sâmbătă seara. Am pornit râzînd mai departe.

Toate acestea nasc imprevizibilul deja; mesaje care rup monotonia unei plimbări celebre pe malul leneş al canalului. Peste canal, în Parcul Catedralei ciorile se certau pe locurile de dormit, zgomotul crocănitului lor aducea a toamnă, dar şi acest mesaj era fals, căci suntem în plină primăvară.

Am fost fotografiat

Scriind, încerc să-mi amintesc; îmi amintesc deosebit de greu într-o mahmureală ce trece încet-încet cu Fanta de portocale. Ţin minte că am văzut prin obiectiv lumina roşie a senzorului, uimit că sunt fotografiat în timp ce fotografiam. Aceste coincidenţe au loc rar, toate provin din cauza agitaţiei crescute, a temperaturilor înalte, a orelor târzii, a dorinţelor reapucate. M-am simţit o clipă ca acel lunetist singur, care sigur că victima sa, inamicul sau ţinta va fi desăvârşită de talentul său de tragător; o clipă, căci eu de fapt fusesem deja fotografiat.

Nu numai eu fotografiam; este o modă a fotografiatului, a instantaneului, a imaginii digitalizate, a amintirii memorate. Pleci de la un eveniment cu minimum 100 de imagini, dintre acestea cel puţin 10 arată chiar bine, în trecut pe un film de celuloid încăpeau 36 de fotografii, două filme pe noapte aducea a dezmăţ fotografic, personajele se aranjau, zâmbeau la comandă, totul pentru că o fotografie era ceva. Acum domină imaginea venită rapid, din toate colţurile, din toate unghiurile, nici nu mai şti când eşti memorat, căci în acest fel ideea de fotografie dispare, eşti de fapt memorat.

O imagine este urmată de alta, de alta, până când poţi face deja un film. Dacă adun toate fotografiile făcute de toţi, ele trec cu siguranţă de numărul 1000. Un soft performant ar putea face atunci un film, asta pentru că personajele se pot găsi tridimensional în acest 1000 de fotografii, adică te poţi regăsi memorat din toate unghiurile.

Nu exista masă, care să nu aibă cel puţin un aparat de fotografiat. Era ca la război, eu ocheam în timp ce alţii mă ocheau.

Fetele s-au arătat cele mai impulsive la modul acesta, în a face fotografii şi a fi fotografiate.

În tot timpul acesta se dansa.

Lucrurile ar fi stat mai uşor pentru mine, în aburii alcoolului nu pluteau numai imaginile şi dorinţele, în schimb în momentul când fetele au început să se atingă, brusc a trebuit să mai fac ceva poze.

Poate că aici memoria nu mă lasă; felul în care dansau, la acele ore mici de noapte, cu voioşia zânelor ce fug, aleargă şi se tăvălesc prin iarbă sub clar de lună, m-au despărţit de real, intrând brusc în imaginarul erotic, acoperit doar de râsetele puternice ce acoperau chiar şi muzica.

Diavolul şi bunul Dumnezeu

  

Piesa de teatru "Diavolul şi bunul Dumnezeu" a fost reprezentată pentru prima dată pe scena Teatrului Antoine, din Paris, la data de 7 iunie 1951.

În piesă, un comandant militar asediază un oraş, acesta dovedeşte tot timpul că este un caracter puternic, nemilos, chiar deosebit de violent, morala sa se rezumă la ordinul dat. Numele de Goetz, dat de Jean Paul Sartre acestui mare comandant militar aminteşte oarecum de Alsacia, sau mai departe de Prusia.

Asediul înfometează locuitorii, frica acestora paralizează orice formă de raţiune, satisfacţia lui Goetz n-are margini. Ori tocmai acum Goetz are o revelaţie, nu creştină, dar aproape şi asta o susţine preotul Heirinch, care traversase liniile duşmane, fiind şi el un locuitor al oraşului, pentru a cere îndurare şi milă din partea lui Goetz.

Revelaţia lui Goetz este tocmai ceea ce mulţi numesc sau mulţumesc prin darul de-a vedea prin crăpătură, adică, să ai prin asta atingerea zeilor în privinţa petrecerii evenimentelor pe acest pământ. A privi prin firida conştiinţei umane, este pentru mulţi un dar zeiesc, dar asemeni unui copil care a privit prin gaura cheii la ceea ce fac adulţii, Goetz nu vede divinul, ci extazul cunoaşterii. Dacă de la prima întâlnire cu preotul Heinrich, Goetz este ameninţat cu flăcările şi chinurile iadului, acum preotul doreşte convertirea totală, în ceea ce revelaţia înseamnă a fi bun şi nu rău, a fi milos şi nu crud, adică o întoarcere cu spatele la toată morala militară şi dorinţa de putere pe care o avusese înainte.

Vrea să împartă pământurile la ţărani, să dea o mai mare libertate burgheziei, bogaţilor le cere să-şi împartă şi ei bogăţia, toate acestea manu militari, căci încă imensa sa armată era cu el şi-i asculta drăceşte ordinele. Dacă lucrurile pot merge aşa înainte, atunci înseamnă că nu a trăit degeaba şi că fiecare om trebuie să vadă, să simtă şi să iubească aşa cum a început să o facă Goetz. Contradicţiile încep să apară imediat, lumea este contrariată de schimbare, la fel ca el, de aici în capul lui se sparg toate şi Goetz atunci are o a doua mare revelaţie.

Redau un fragment din dialogul dintre Goetz şi preotul Heinrich, un dialog prometeic, care de fapt arată marea personalitate a  lui Jean Paul Sartre, conduita şi singurătatea existenţială de care a dat dovadă până la sfârşitul vieţii lui.

Goetz (ridicând capul):

Eu singur, măi popă, ai dreptate. Eu singur. Mă rugam şi mă milogeam să-mi dea un semn, trimiteam vorbă în cer: nici un răspuns. Cerul nu-mi ştie măcar numele. Mă întrebam în fiecare clipă ce-aş putea să fiu în ochii lui Domnului.

Acum ştiu răspunsul: nimic. Dumnezeu nu mă vede, Dumnezeu nu mă aude, Dumnezeu nu mă cunoaşte. Vezi golul ăsta deasupra capetelor noastre? Acesta e Dumnezeu. Vezi spărtura asta în uşă? Acesta e Dumnezeu.Vezi groapa asta în pământ? E tot Dumnezeu.

Tăcerea este Dumnezeu. Absenţa este Dumnezeu. Dumnezeu este singurătatea oamenilor. Nu eram decât eu: singur am hotărât Răul; singur am născocit Binele. Eu sunt cel care a măsluit cărţile, care a făcut minuni, care se învinovăţeşte astăzi, eu singur sunt cel care poate să mă ierte; eu, omul.

Dacă Dumnezeu există, omul este neant; dacă omul există... Unde fugi?

Heinrich: Plec; nu mai vreau să am de-a face cu tine.

Goetz: Aşteaptă, popă, am să te fac să râzi.

Heinrich: Taci!

Goetz: Dar nici nu ştii încă ce vreau să-ţi spun. (Se uită la el şi ...brusc.) Ba ştii.

Heinrich (strigând): Nu e adevărat! Nu ştiu nimic, nu vreau să ştiu nimic.

Goetz: Heinrich, am să-ţi destăinuiesc o păcăleală grozavă: Dumnezeu nu există. (Heinrich se repede la el şi-l loveşte, Goetz râde sub lovituri şi strigă.) Nu există. Bucurie, lacrimi de bucurie! Aleluia! Aleluia! Nu mai da: Eu descătuşez oamenii. Nu mai e Rai, nu mai e Iad: e doar Pământul.

[...]

Această piesă de teatru conţine revolta umană, ce ni se trage de la titani, de la Prometeu, de-a împărţi o dată în două morala, cea omenească de cea divină. Piesa de teatru "Diavolul şi bunul Dumnezeu" este una din cele mai formidabile descătuşări pe care un om, ajuns pe culmile puterii depline le poate avea, deasupra împăraţilor Nero sau al lui Caligula, egal cu Hadrian şi cu Marcus Aurelius, dar mai neîmpăcat, mai doritor de umanul de pe pământ decât de divinul din ceruri.

În această anvergură ateistă de idei, eu oricum seara asta mă voi trozni bine, pentru că un prieten schimbă prefixul şi mâine n-am să recunosc nimic. Poate am să-mi aduc aminte de marele Sartre, dar am citit că la moartea sa, un reporter a întrebat pe unul din foştii lui studenţi, ce simte acum când Mentorul său nu mai este, acesta se pare că a răspuns imediat cu: "Sartre a murit, eu exist!"... şi eu seara asta voi exista puţin mai mult!

Jean Paul Sartre, Teatru, Rao, 1998, pag.339-340

Tabele de logaritmi

Această carte a văzut lumina zilei într-una din zilele anului 1906.

Peste un an ţara era zguduită de Marile Răscoale Ţărăneşti de la 1907.

Contrastul este evident, în Franţa se publică la scară largă Tabele de Logaritmi, noi ne luptam cu foamea generalizată.

Această carte are deci 105 ani, datorită ei, sau datorită cunoştinţelor cuprinse în ea, s-a început construcţia Turnul Eiffel în 1887, iar în 1888 Anghel Saligny termină proiectul podului de peste Dunăre de la Cernavodă, exemplele mai pot urma. Dar tot în 1888 au loc primele răscoale ţărăneşti ale României moderne.

Tabelele acestea au fost în faţa şi în mâinile multor oameni, unele pagini sunt însemnate de notiţe, sublinieri, semnături. Se pare că primul proprietar al cărţii se numea Radazovici, a fost tăiat şi s-a scris în stânga lui Zamphirescu, apoi sub acest nume vine Mănescu. Ultima notare este pe paginile din spate, goale la origine, acum pline cu formule şi cu data de 12.06.1984 undeva dreapta jos.

Cartea aceasta a fost deschisă în anul Marilor Răscoale, în anii Marilor Războaie, în anii Marilor Secete sau Migraţii, în anii Revoluţiei, sau a fost închisă în aceşti ani. Însăşi existenţa ei de carte folosită, de premergătoare rezultatelor finale ale proiectelor, o face poate mai valoroasă decât o carte de poezie, dacă aceste Tabele de Logaritmi au construit lumea, atunci cartea de poezie a visat-o doar.

"structura te"

scriu într-o poezie declarată, dacă greşesc; vinovat sunt eu!

imaginile aparţin lui Alexandru Vakulovski

Felul în care au plecat iepele mi-au trezit rumoarea unei dimineţi străvezii de martie.

Totul fiind aranjat pentru acel periplu domestic feminin.

Cine mai ştie de "orientare turistică", acea busolă ascunsă-n buzunare alături de bomboanele mentolate. Aveam ideea de căutare cu obiectul în cătare; fetele în ochii mei!

Fetele?!

Femininul, un cromozom cu un picior în plus, nu Y, ci X, de fapt acel picior face ca iapa să tresalte la gândul mânzului.

Nu şi nu, plecarea acestor minunate cabaline nu mi-au trezit refluxul refuzului feminin, ele, iepele, la fel ca femeile, îmi trezesc fluxul degajat al întâlnirii; felul în care piciorul se zbate, dinamica acestuia face ca X să trezească pe Y: cum? Prin suprapunere; am luat aminte cum noaptea face dublul să devină unul.

În felul personal în care eu descriu această succesiune de imagini, nu se poate vâna ceea ce în galopul calului, fie ea iapă, într-o singură secundă, într-o singură imagine, se poate vedea vânatul.
A început vânătoarea!

Aici nu sunt eu, nu este nimeni: este doar privirea plecării, el există!

P.S.
În ultima imagine este Răzvan Ţupa!

Simone de Beauvoir - Imagini frumoase

 citat

Drumul spre Delphi, îmi plăcea peisajul uscat şi alb, suflarea aspră a vântului deasupra mării de vară; dar numai pietrele şi apa, oarbă la toate lucrurile pe care mi le-arăta şi despre care-mi vorbea tata. (Ochii lui, cei ai Catherinei: viziuni diferite, dar colorate, emoţionante; iar eu alături de ei, oarbă.)

"Uită-te, zicea el. Uite răscrucea unde l-a omorât Oedip pe Laios." Asta se-ntâmplase-n ajun şi-l privea direct. Peştera Pitiei, stadionul, templele; îmi explica fiecare piatră, ascultam, făceam eforturi: degeaba, trecutul rămânea mort. Obosisem să mă mai mir, să exclam. Auriga: "Îţi dă un şoc, nu? Da. E frumos!" Înţelegeam ce poţi găsi la acest bărbat mare de bronz verde; însă n-aveam nici un şoc. Mă simţeam prost, aveam chiar remuşcări.

Auriga - Căruţaşul, Muzeul din Delphi

Momentele mele preferate erau cele când stăteam de vorbă în câte o crâşmă, bând uzo. Îmi povestea călătoriile lui de altădată [...]

De la Delphi ar trebui să pornesc pentru a coborî pe firul timpului? Ne aflam într-o cafenea deasupra văii; dincolo de golful sticlos, bănuiai noaptea rece şi pură şi miriadele ei de stele.

Valea râului Pleistos, Delphi, vedere spre Itea, golful Corintic

Cânta o orchestră mică; erau două perechi de turişti americani şi mulţi localnici; îndrăgostiţi, grupuri de băieţi, familii. O fetiţă a-nceput să danseze, avea trei, patru ani; minusculă, brună, cu ochi negrii, cu-o rochie galbenă evazată ca o corolă în jurul genunchilor, cu şosete albe; se-nvârtea-n jurul ei însăşi cu braţele ridicate, cu faţa cuprinsă de extaz, c-un aer de nebună. Transportată de muzică, uimită, ameţită, transfigurată, inconştientă. Placidă şi grasă, maică-sa pălăvrăgea cu-o altă grăsană, legănând întruna un cărucior de copil cu un bebeluş înăuntru; insensibilă faţă de muzică, de noapte, arunca din când în când o privire bovină spre micuţa inspirată.

- Ai văzut fetiţa?

- Încântătoare, a zis tata cu indiferenţă.

Vedere dintr-o cafea din Delphi - o tânără localnică fotografiată acum mulţi, mulţi ani

O fetiţă încântătoare care avea s-ajungă matroana de colo. Nu voiam. Băusem prea mult uzo? Eram subjugată de copila asta pe care o-ndrăcise muzica. Clipa asta pasionată nu trebuia să aibă sfârşit. Micuţa dansatoare nu trebuia să crească; avea să se-nvârtească-n jurul ei însăşi o eternitate, iar eu aveam s-o privesc. Refuzam s-o uit, să redevin femeia tânără care călătoreşte cu taică-său; refuzam ca într-o zi să semene cu maică-sa, fără măcar să-şi amintească a fi fost această adorabilă menadă. Micuţă condamnată la moarte, moarte groaznică fără cadavru. Viaţa avea s-o asasineze.

Simone de Beauvoir, Imagini frumoase, Paralela 45, 2005, traducerea de Ileana Vulpescu, pag. 153-154

25 de ani de la dispariţia marii scriitoare

Verişoara mea

mie

N-am crezut niciodată că voi muri. Credinţa aceasta, în felul ei existenţială, a încercat să mă păcălească, adică nu voi muri până să nu doresc asta sau murind voi fi împăcat că am dorit totul, ori nimic din toate acestea până nu m-a vizitat verişoara mea.

Mă aflu în pat de spital. Exist aici datorită elicopterului, glucozei, acului intravenos, carbonatului de calciu transformat în gips, mediului de cultură uman. Mor. De fapt nici nu mai doresc altceva, dorinţă funestă, după moarte să doreşti ceva, după viaţă să doreşti ceva, şabloane ale convieţuirii, cam asta ne dorim.

Am ajuns aici din dorinţa de-a demonstra că nu mai sunt bătrân, că oasele mele mai pot suporta mai mult de un "g", mai mult decât un picaj, decât o tăvălire. Am ajuns aici din dragoste şi nimeni, niciodată nu are cum să creadă asta. Toate s-au petrecut aşa de repede încât fiinţa mea a clacat, s-a urcat în primul copac şi-a cântat, de acolo s-a prăbuşit. Vedeţi ce face dragostea!

Vina îmi aparţine şi vreau prin asta să mor, ce mai contează privilegiul cunoaşterii efectului când ceea ce provoacă, ceea ce toţi ştim, e cauză pierdută. Toate acestea până când m-a vizitat verişoara mea.

Ştiţi, salonul meu este privilegiat, soarele răsare şi apune prin el; acum vedem soarele răsare.

Un fotoliu ergonomic este în dreptul ferestrei. Aici o mulţime de prieteni au dormit minunat în timp ce eu îi priveam, oarecum strâmb din poziţia mea, în lungile mele insomnii.

Prieteni care s-au balansat, s-au ridicat şi s-au aşezat, au discutat şi-au perorat cu mine, iar eu, tot strâmb în poziţia mea, am încuviinţat. Am încuviinţat ca Epicur, care în slăbiciunea sa fizică, cânta puţinul la rang de lăcomie pecuniară, adică să fii sărac cu banul în straiţă, să înduri foamea cu pâinea-n mână.

N-am crezut niciodată că cineva îmi poate schimba voinţa, dorinţa, invers, anula, toate aceste limite ce duc omul la soiul de disperare sinucigaşă. Dar eu niciodată n-am vrut să mă sinucid, eu am alunecat.

"Curiozitatea nu are morală. E poate cea mai imorală dorinţă a omului", scria Yukio Mishima la 23 de ani, scria în primul său roman, în "Confesiunile unei măşti", măşti; acele acoperiri asupra feţei.

Când priveam neobosit, masca mea de gips de pe faţă mi-a fost dată jos.

La insistenţele mele oglinda nu a venit. A venit în schimb verişoara. Verişoara a venit nechemată şi o surpriză totală mi-a creat prezenţa ei, prin asta: dorinţa de-a trăi!

"Puterea unei femei stă numai în gradul de nefericire cu care îşi poate pedepsi iubitul", mi-a şoptit verişoara.

Nu era nici un secret că verişoara îl cita şi ea pe Mishima, magnetismul acesta făcea ravagii în sentimentele noastre, acum, mai mult ca niciodată, ea dorea răzbunare.

Am privit cu luare aminte toată lungimea imaginii verişoarei mele, cu gipsul-n gât şi cu picioarele ridicate; cu inima arzând într-o mare dragoste de viaţă.