În mijlocul oraşului este Fântâna, nu despre istoricul ei scriu, nici despre peştii care par că sar spre mijlocul ei, scriu despre Fântână ca obiect de studiu, de hrană spirituală, de sete de cunoaştere, de dinamică, de universalitate.
Anticii au dus Fântâna de la supravieţuire la arhitectură, de la orizontală la verticală, de la oracol la filosofie; apa s-a recreat prin dinamica jetului, dorinţă supremă de potenţă, de vigoare. Apa rece este cea care îngheaţă, care dă tăria corpului uman de-a fi încordat; numai privind cum apa vertical ţâşneşte pot spune că întineresc.
Lumea apatică se plimbă, fântâna cântă stins, zgomotul copiilor şi al porumbeilor o transformă în murmur. Cântecul ei aduce aminte şi chiar îţi spune despre pietre, despre cele mai mari pietre pe care ea le-a văzut vreodată şi saltă jetul arătându-ţi mărimea pietrei, apoi altul, altul într-o succesivitate de neoprit a marilor pietre văzute. Să fii piatră şi să fii udat de apă, tu ca fiinţă, apoi să te usuci la soare şi iar să fii udat şi tot aşa: ai stat lângă o fântână.
Poate că lipsa setei îi face pe oameni să nu mai privească Fântâna ca ceva ce le potoleşte setea, poate că monotonia şi plictiseala vieţii, îi face pe oameni să nu-i mai asculte murmurul, să uite divinaţia proprie, credinţa unui viitor, lipsa de destin în felul de-a trăi fericit viaţa. Fântâna cântă în înţelesul copiilor şi cu cât sunt mai mici cu atât sunt mai atraşi de ea, ei şi porumbeii.
Lipsa ideii de fântână, de arteziană, de jet precum am scris, această lipsă în mintea bărbatului, îl duce la impotenţă, căci prin asta uită de femeie. Am fotografiat fântâna în toată potenţa pe care soarele de primăvară, soare ce face să renască totul, soare de orele prânzului, soare de zenit, putea să hrănească cu lumină, cu multă lumină apa. Şi prea puţin poate lumina, cea care străpunge apa, aici se vede.
