Lekythos

În ordinea influenței, imaginea aparține luminii, contrastului.
Plinul apare central, în timp ce detaliile dispar la periferie.
Apare mișcarea, vasul pare că se mișcă, tras de toarta ce dispare în lumină.

Pe locul doi apare artistul, sau mai degrabă dorința lui, prin care aruncă mesajul, încapsulat în imagine, încifrat în umbre.

Totuși se întâmplă ca timpul să schimbe și să voaleze înscrisul și odată la spargerea sticlei, soarele, lumina prea puternică să deterioreze mesajul, el ne apare fragmentat, întrerupt de timpul scurs.

Cei care vin apoi recompun totul, artistul devine obiect și se învie opera, toate acestea datoriră mesajului.

Timp întrerupt

mawashi

O după-masă pierdută-ntre copii. Și-atunci când dai un telefon s-ar putea să sune ocupat.
Apoi lungimea de undă a sportului; îngustă, echilibrată, naturală, nemistificată.
Am conchis că toate așteptările sunt în legătură cu mesajele; a celor ce pleacă, a celor ce vin, de aceea medalii capătă cei care sunt în punctele de legătură. Nu poți câștiga fără să transmiți ceva oponentului, nu poți câștiga fără să transmiți ceva arbitrului. Sunt momente cheie. Dacă le ratezi, ratezi conversația, cu oponentul tău, cu arbitrul. În lipsa comunicării randamentul tău scade, mă refer la combativitate, la felul în care lupta -deschisă la început, se închide acum.

Sportul este asemeni unui mesaj. Toate mișcările tale alcătuiesc un mesaj; pe care antrenorul, arbitrul, oponentul și nu în ultimul rând publicul, îl percepe. De aici incertitudinea, ce provine din regulament, din interpretarea lui, din imagine, din țipăt.

Să dai un telefon, în lipsa conversației, te scuzi.

Dacă împungi ești o vacă!

Timișoara - în centru

O vacă nu trage de poartă, ci împinge, sau mai bine scris împunge o poartă.
Tandrețea mesajului constă în figura vacii, redundant, este o vacă reușită.
Misoginismul mesajului ține de bou, și de neprezența lui imediată. Boul vine de obicei mai târziu; vaca, cu ugerele pline abia așteaptă să împingă poarta și să scape de povara lor. Boul ar mai fute ceva pe drum, vreo vițică dacă se poate. Prin asta dau apă la moară autorului bannerului, care fiind bou, n-a apărut la timp.

Mi-ar fi plăcut să scrie mai bine: „dacă împungi poarta ești un Minotaur”, ar fi fost eroic, masculin, puternic; poarta ar fi avut la rândul ei trăinicia dată de mit. Poarta, precum se vede, este greu de tras, dar și de împins.

Oricum ar fi, orașul meu nu este unul monoton. Traficul este așa, bară la bară. În orașul meu se construiește la greu.

Paul Rumsey - message

 

Hello,

I am happy for you to use my drawings, and I am pleased to see that someone has taken the time to look and understand the subjects.

The Egypt drawing began as a detail in a larger drawing called 'Dream of De Quincey', which was inspired by a passage in the book "Confessions of an English Opium Eater", where De Quincey describes his dream ..... 
"I was buried, for a thousand years, in stone coffins, with mummies and sphinxes, in narrow chambers at the heart of eternal pyramids."
You can see here... 

http://arteoscurodarkart.blogspot.co.uk/2012/12/paul-rumsey.html

And then a few years later I took this detail and made a picture from it.

Best regards,
Paul

_____________________________
Addenda
This message was sent after I ask for permission, for copyrights. :)

În căutarea disperată a unui mesaj - new Pavlov

pentru surorile Marx

Bunicii i s-a cumpărat un telefon mobil, dar ea nu a înțeles nimic. Atunci fiul ei, tatăl nepotului ei, i-a explicat și i-a arătat că atunci când va suna telefonul, nepotul ei se va auzi (pe post de sonerie) așa cum ea îl știe, gângurind și râzând, făcând baie în văniță.


De aceea bunica nu mai răspunde niciodată la telefon, atunci când fiul ei o apelează, pentru că ascultă până când se descarcă bateria, ascultă cum nepotul ei face baie.

O simetrie a iluminării

Obiecte identice, locuri identice, același minut al zilei -spre seară, aceeași distanță.
Volume diferite, nuanțe diferite, contrast diferit, profunzime diferită.

O parte din detalii apar, în schimb o parte din nuanțe dispar, totul datorită luminii frontale date de blitz; evenimentul este fulgerat, iluminat artificial, nenatural într-un fel. Și sub aceeași impresie privim oamenii. Totul în același timp, o clipă pe scenă, mai apoi în culise, fără mască, actor obosit. Omul în fața societății, pe scenă, acasă, neregăsit, obosit.

Din cele 24 de ore cât are ziua, un om obișnuit petrece majoritatea zilei în afara familiei, iar dacă are și copii, aceștia pot fi văzuți în primele ore ale dimineții și poate în ultimele ore ale zilei, un contrast de nuanțe.

Un bărbat ancorat în profesiunea sa, își vede familia rar, existența ei sau inexistența ei nu are legătură cu  ceea ce el reprezintă în societate. Acest bărbat se trezește brusc că are familie și o uită în cealaltă clipă, o lumină artificială îi luminează o realitate iar cealaltă, cea naturală o iluminează, în acest balans el trăiește.

O mică meschinărie anonimă

motto prelungit
♜ ♞ ♝
    Paul Slazinger a pus pe cineva să-i aducă toate hainele și materialele de scris aici. Lucrează acum la primul său volum care nu e beletristică, și căruia i-a dat titlul Singura cale de a organiza o revoluție reușită în orice domeniu de activitate umană.


    În ce măsură servește asta la ceva : Slazinger pretinde că a învățat din istorie că oamenii cei mai mulți nu-și pot deschide mințile pentru a primi idei noi, mai întîi, mai înainte ca o echipă de deschiderea minților, constituită din persoane aparținînd unui organism special, să fi început să-i instruiască. Astfel, viața va continua exact ca mai înainte, indiferent de cît de dureroasă, lipsită de realitate, nedreaptă, grotescă sau vădit tîmpită ar fi ea.
    Echipa trebuie să constea din trei categorii de specialiști, crede el. Astfel, revoluția, fie în domeniul vieții politice, fie în cel al artelor sau al științelor sau oricare altul, va eșua cu siguranță.
    Cel mai rar dintre acești specialiști, este geniul autentic - o persoană capabilă să aibă idei bune, care nu sînt în circulație generală. „Un geniu lucrînd singuratic”, spune Slazinger este, „fără excepție desconsiderat, ca nebun”.
♕

Kurt Vonnegut, Barbă albastră, Cartea românească, 1991, pag.200.

Dialogul din comentariile precedente:


Anonim 20:59 (acum 13 ore)
de fapt, ce-ai vazut la delphi?
nu stiu daca am inteles prea bine chestia cu banca: adica banca era acoperita cu bruma, cineva a stat, bruma s-a sters, etc, etc?


Scorchfield 21:12 (acum 13 ore)
Anonim
unde se vede că cineva a stat pe bancă? și cum s-a șters bruma?
la Delphi?
Niște pietre!


Anonim 21:54 (acum 12 ore)
pai eu am invatat asa (la matematica) ca daca vrei sa faci o demonstratie ea trebuie sa fie logica, clara, explicita. adica cf teoremei cutare atunci....


ziceai ceva de stat, mai vad ca ai scrilejit prin bruma sau chiar pe lemn ceva (niste litere, etc) dar nu pot sa spun ca intuiesc ce scrie pentru ca nu vad prea clar.


chestia tare este ca ma preocupa ce ai "vazut" la delphi. probabil ca nu ne vei spune celor interesati de acest subiect. oricum am vazut ca esti genul de "profesor" afurisit, care nu dezvalui tot ce stii.


Anonim 07:58 (acum 2 ore)
Practic voi, din lipsa unei vieti sociale, nu faceti altceva decat sa trimiteti semnale luminoase de ajutor catre altii ca voi, care traiesc doar pentru si prin internet. Help, hilfe, ajutor... Whatever. tot un drac! Aveti o varsta. Mai aveti si alte variante. Parerea mea. Exista, de exemplu, cluburi pentru pensionari. Sau cluburi de swingeri! Go for it!
Si pe banca aia e strigatul cui de ajutor, Scorchfield? :)))
______________________________________




Continuarea mesajului:


Banca a luat mat, de fapt nimeni nu i-a perceput mesajul.
Unii taie un cartof și văd acolo imaginea lui Isus, alții taie o buturugă și văd desenată o inimă, pe cer niște nori au desenat harta, conturul țării noastre, fotografia a fost chiar apreciată.
Banca a lăsat o dâră verticală, cineva a venit și a completat, altcineva a interpretat, mesajul a fost preluat.
În final banca a fost cea care striga ceva, în lipsa oamenilor ce stăteau pe ea; vine o vreme când nimeni nu se va mai așeza pe ea, vine o vreme rece cu mult întuneric. În țara mea și clădirile strigă, și copacii, și munții, în schimb pe majoritatea îi fute grija despre cel care observă asta.
Nu doresc comentarii anonime, am scris-o de multe ori, dacă le-am primit a fost din dorința de comunicare, viața mea particulară nu cred că interesează pe nimeni. În general, acei care nu pricep pe unde bat câmpii nu trebuie să comenteze, nu pot închide comentariile din cauza unor frustrați anonimi.

Sublimarea mesajelor

mesaje

Mesajului i se opune destinatarul, comunicarea s-a născut astfel din acceptarea dorinței expeditorului de către destinatar ; înțelege acesta din urmă toată dorința celui ce a creat mesajul? transpunerea în orice formă diluează atât înțelegerea cât și intensitatea lucrării, comunicarea devenind astfel un mediu atenuator.


Mesajele subliminale suferă în schimb de sublimare, sunt ajutate tocmai de mediu, de comunicare, în lipsa unui mediu propice nu putem ciripi despre sublimitate. Aceste mesaje se transformă repede din solidul ferm al destinatarului în vaporii mult mai ușori și mai șerpuitori spre ai expeditorului.  Așadar cel care trebuia să citească o sută de rânduri ai unei scrisori lăbărțate și dureros enunțate îi sunt îndeajuns numai câteva pentru a absorbi astfel naftalina dintr-un dulap, în care o clipă au stat hainele celui ce a emis mesajul.

În timp ce orice privire asupra băncii acoperită de un strat fin de nea încerca descifrarea liniilor verticale, sensul de bancă, de șezut, de odihnă, de luare-aminte se pierde. Chiar dacă mesajul începe să dispară, nu să treacă în altă formă de comunicare, el devine mai șters, mai ilizibil și ceea ce de la bun început ar fi trebuit să iasă în evidență nici măcar acum nu preocupă ochiul celui ce vrea să priceapă.


În definitiv, cineva a venit și s-a jucat, banca de fapt a rămas!

Mesaje

    Mesajele sunt necesare, dar aceste depeșe moderne numite S.M.S. au căzut în desuetudine, factorul vocal le-a luat cuvântul.


    În cealaltă parte a efortului uman de înțelegere se află celălalt mesaj, cel subliminal, care se întoarce ca șarpele și mușcă.
    Ce dorești tu să înțelegi? reflectă acesta.

Mesaje

Mesaj

Forma ultimativă de transfer a memoriei este mesajul. Eroicul este însoţit de mesaj, cuvintele ce parvin înaintea morţii dau amploare mesajului, nimeni nu a spus nimic înaintea morţii, orice zbatere a pupilei sau a buzelor a fost interpretat drept mesaj -nu elaboraţi mesajul în verb, lipsa mişcării şi a dinamicii tocmai asta dă definiţiei mesajului.


"Astăzi nu fac nimic."


Orice mesaj comun inhibă comunitatea, obişnuiţa parcusului dă naştere absenţei răspunsului.


"Astăzi mă sinucid."


În partea cealaltă, euforia unei descoperiri adolescentine, cea a jocului cu moartea, duce la mesaj. Acelaşi lucru, metafizica personală, chiar dacă fapta este dusă până la capăt, în absenţa subiectului intervine lipsa mişcării, moartea personajului, persistenţa S.O.S -ului.


Un mesaj este un S.O.S., atunci de ce nu intervenim imediat, de ce ne oprim şi caracterizăm acele cuvinte simple ca forme ale unei personalităţi ce doreşte doar ceva.


Ceva este poate o imagine pe care mari artişti ai lumii au transpus-o într-o grafică, într-o geometrie nesăbuită a subconştientului; într-un mesaj. Cei care după secole parvin imaginii se numesc critici de artă, ei de fapt sunt căutătorii de mesaje; unii dau rateuri, alţii sunt mai subtili, se joacă cu nuanţa verbului, aici greşesc -mesajul nu are verb.


Când un pachebot numit Titanic se scufunda, mesajul transmis era S.O.S -toată lumea ştie ce înseamnă, dar nimeni nu te poate salva instantaneu, durează, chinul şi dorinţa trăirii vieţii în continuare multiplică de fapt neliniştea, metafizica unui corp aflat în aşteptare continuă. Şi cei salvaţi nu pot spune că s-a-ntâmplat ceva, timpul s-a oprit în loc, exista doar o perpetuă spirală a minţii care dorea şi se ruga divinităţii: "să nu moară!"


Lumea nou creată, artificial elaborată, transmite mesaje zilnic, cu miile de mii, nici o urmă de depresie, nici o satisfacţie, nici o dorinţă, toate de fapt parcurg asimptota care apropie coordonata de zero. Trăim mesajul zero.


Omul se desparte de mesaj, în singurătatea sa este conştient că nimeni nu-l înţelege -are dreptate, impulsurile lumii exterioare lipsesc. Poate să întârzie la serviciu, nimeni nu-i propagă absenţa decât ca lipsă în fişa pontată sau în registrul de personal; "este în concediu" sau "are zile libere" zice majoritatea, chiar şeful direct poate să fie absent la absenţa personajului, neştiind de multe ori ce decizie să ia.


Nebăgat în seamă omul dispare în mesaj, orice mesaj transmis se interpretează contemporan, atavismul se pierde, la fel ca dorinţa, sau ca remuşcarea, ca acea insomnie care-ţi induce actul de creaţie. "Trebuie să-i trimit un mesaj" zice el după o jumătate de noapte petrecută cu ea. Ea se întoarce pe-o parte auzind un zgomot absurd!


Umanitatea se schimbă, nu intrăm în această schimbare, alternanţa tehnologiilor ne induce vidul, azi Net, mâine Mobil, azi SocialBook, mâine VirtualLife, înotăm de fapt în medii diferite, adaptarea cheltuie o mare energie de creaţie, tinerii -cei mai dornici de adaptare, uită de originea mesajului, a cuvântului sau a simbolului.


Transmit aproape zilnic mesaje, marea majoritate sunt comentarii, cele mai multe sunt neînţelese, sigur am o problemă!

În timp din nou

pentru pandhora

http://archives.buffalorising.com/story/on_this_day_may_6_1893_thomas

o continuare de la
http://scorchfield.blogspot.com/2011/02/atelierele-timpului.html

Motto:

Timpul este un armăsar nărăvaş,

să-l strângi în ghingi,

se face că se lasă,

ca mai apoi să te arunce în stânga sau dreapta,

să tragi de căpăstru,

să-l sufoci cu zăbala,

el se ridică şi te lasă-n urmă,

pinteni dacă-i dai,

fuge de nu mai vezi;

ochi nepregătiţi pentru cunoaştere,

cavalcadă de imagini ce invadează mintea:

înnebuneşti.

din Catalogul Navigatorilor în Timp,

ulterior numită de Gerard Klein ca Seniorii Războiului,

citat inexistent în romanul publicat.

- Fiecare face ce poate, fiecare se bate de fapt cu timpul! căci aşa îl întâmpină omul de ştiinţă pe musafirul curios şi nepoftit, nu că asta era dovada unei impoliteţi, dar minunea care se întâmpla în jurul lui trebuia împărtăşită.


Musafirul nu răspunse nimic, o clipă –atât de puţin, trecu prin faţa ochilor lui imaginea unui călăreţ ce alerga în avalul unui râu de munte, apa la fel ca şi calul făcea spume, fornăiala lui –clipoceala ei. Acest cavaler înarmat, purtător de steag, cu o flamură ce pornea vertical din crupa calului ce mărea înălţimea lor de câteva ori, era un eveniment nemaiîntâlnit printre locuitorii acelui ţinut şi la fel i se păru şi lui.


Se aşeză, spectacolul luminescent din faţa lui îl hipnotiză, din cauza asta memoria crea deja-vu-uri sau se spectacula în întoarceri la decizii iniţiale, la acele: dacă ?!


Un taburet îi păstră locul, nu înţelegea nimic din cele ce privea, nu înţelegea rostul acestui circ şi mai ales prin faptul că se opunea înţelegerii îl făcu să exclame:


- Totuşi eu nu fac nimic, de unde ideea că fiecare face ce poate, eu chiar nu fac nimic! şi exclamaţia se pierdu în fulgerele şi luminile provocate de înaltele încărcături electronice; omul de ştiinţă nu-l mai băgă în seamă, se ridică şi se pierdu în spatele sclipirilor.


Într-un timp el se regăsise, foiala de pe scaun şi gândul că nu-şi amintea totul –de parcă ar fi fost pedepsit prin asta, îl făcu să se ridice, privi în jur –în afara razelor ce traversau hambarul, acea cuşcă imensă, nu mai era nimeni; îndrăzni să iasă afară.
Afară era cald, oaza de alături fierbea, o cămilă beată se împleticea în jurul unui palmier, mai departe în urma ei, un smochin se rupea de fructe; sus un soare prea darnic potolea orice mişcare, darul său era odihna!
Asymetron găsi speranţă în cărarea ce pornea spre dune, sigur urmele proaspete, nealterate de vânt, arătau că şi alţii se perindară pe acolo, dar încotro o porniră?


Urmele îl obosiră, parcursul spre vârful dunei de nisip era prea obositor, erau câteva sute de metri este adevărat, dar acestea urcau alte câteva sute de metri. Ajuns în vârf, ca un steag fără stăpân, fluturat de curenţii calzi şi blânzi ce pot doar să împrăştie nisipul, eroul nostru se prăbuşi. În timp ce cădea privi în jos la luminile ce înconjurau un adevărat oraş, ziduri pe care le recunoştea, zigurate minunate pe care le iubea, lumea lui. Simţi că moare, dar timpul nu-i dădea pace. Simţi că poate, dar trupul lui epuizat se pierdea în lumină. Adormi.

Mesajul societăţii contemporane

Cei mai subtili în arta fotografică se aruncă în portretistică, mesajul uman este foarte clar, reclama posibilă a chipului se poate balansa între frumos şi urât; fugar, răzleţ şi, static, adunat.


Felul în care nu mai putem să ne întoarcem la statuia antică, vitraliul medieval sau pictura renascentistă a fost explicat de Pollock foarte clar; trăim vremuri atomice, vremuri de viteză, semnele contemporane sunt peste tot, astea ne atrag acum atenţia.


În cazul de faţă, în imaginea de mai sus, culoarea verde a semaforului din stânga ne arată că este voie; să trecem, să înaintăm, să povestim. Puţin mai la dreapta un ceas ne arată ora, timpul care ne grăbeşte tot timpul, pentru şoferi mai avem pătratul galben pus pe colţ, -deasupra oarecum a ceasului, semn care ne arată "drum cu prioritate". Stâlpii de iluminat, ca nişte cobre în momentul atacului, poate prea drepte, ghidează privirea. În partea dreaptă mai jos, avem antene mari de comunicaţii prin satelit, se văd şi ghidurile de undă aflate în faţa suprafeţelor parabolice.


În mijloc este femeia ambivalentă, cea care se naşte fecioară şi ar dori prin asta să-l pedepsească pe bărbat. Nu cred în scopul acesta, dar valorific doar imaginea de dragul povestirii. Priviţi cu atenţie toată poziţia ei, la felul în care toate calităţile feminine sunt puse în valoare, puţin mai mai sus în spatele ei, a acestei madone moderne, se văd picioarele celui crucificat pictat în mijlocul unui vitraliu.


Bătea vântul, nori aruncaţi pe cer şi plopi care se înclinau arătau direcţia vijeliei. Lumea insensibilă la creaţie mergea înainte, după verde vine roşu şi noi ne oprim.

Coincidenţă - patafizică - căutare

Acum mulţi, mulţi ani, era prima zi de pace după cel mai mare război al lumilor, prin această zi de pace vă arăt cartea:

în carte este fragmentul, scriere personală, politică, dar foarte aproape de ceea ce înseamnă azi graffiti, căci am pomenit destul de el pe acest blog.

fragment

citiţi cu răbdarea, pe care eu chiar v-o cer, această jumătate de pagină a părţii de jos a imaginii, vă opriţi prima dată la:

"Pe una din coloane am citit următoarele cuvinte scrise în grabă cu creta: ..."

după aceasta îi invit pe prietenii mei cunoscători de limba rusă, neaoşi ca şi noi, de la Braşov, de la Chişinău, să se aplece cu răbdare, asupra acestor "rupestre" (acest cuvânt îl pot explica la cerere) înscrisuri, eu scriu sublime, ele sunt de fapt slavone, unde este rima? în "avione", adică nu tot ce zboară se mănâncă! :)

o coloană din Reichstag

interioare ale clădirii Reichstag-ului pline cu înscrisuri ale soldaţilor sovietici după 9 mai 1945.

Deci ce căutăm?

P.S.
Am uitat cireaşa de pe tort !

B-dul Bega

Spre seară norii au lăsat soarele să asfinţească, oricum soarele ştia asta, dar norii l-au lăsat să ne dea "noapte bună" printr-o lumină tămâioasă, aducătoare de somn.

Pe Bulevardul Bega, transformat rapid în cale de trafic greu din ceea ce era esplanada ce mărginea canalul, priveam natura în plină renaştere. Eu am luat avertizarea ca şi gluma de sâmbătă seara. Am pornit râzînd mai departe.

Toate acestea nasc imprevizibilul deja; mesaje care rup monotonia unei plimbări celebre pe malul leneş al canalului. Peste canal, în Parcul Catedralei ciorile se certau pe locurile de dormit, zgomotul crocănitului lor aducea a toamnă, dar şi acest mesaj era fals, căci suntem în plină primăvară.

Noua creaţie - Beckett

Cam aşa trebuie să vină şi literatura... priviţi forţa mesajului, sigur vă vă aduce aminte de Godot, călcaţi siguri mai departe, pe mesaje, pe glasurile celor care vor să spună ceva, fiţi siguri că vibraţia corzilor lor vocale vă vor dăuna, călcând prea apăsat, trebuie deci să plutiţi!