Înaintea intrării

La Olympia, pe clădirea unde căpeteniile se adunau la sfat, ce ar fi fost deasupra țiglelor, s-au găsit aceste modele de akroterion cu imaginea gorgonei; ființa ce împietrește prin privirea sa. Efectul este dual, trecătorul se oprește o clipă pentru a distinge bine zâmbetul împietrit al antefixu-ului. O clipă împietrește la rândul său; ambivalență clară a străinului ce cutreieră lumea și caută diferențele, contrastele, localnicul a împietrit de mult, trece fără să bage de seamă.

O altă cruce de piatră

Țara Moților, Câmpeni -Vidrișoara

Stars war

Areopagul, Athina, 2012

Am întrebat de locul acela.
Am întrebat de piatra aceea.
Iarba mai crește-n umbra ei?

Râul care curge-n apropiere,
N-a prăvălit piatra?
În iarbă sau zăpadă
Mai este urma?

Locuri interzise

„Arhitectura nu poate fi un act atât de spontan ca scrisul.” 

Jean Baudrillard *

made by Mihai

La zece ani de la marea evadare, încă mai doream să mă ascund. Visam cu ochii deschiși cum sap gropi, apoi tunele asemeni cârtițelor. O căldură ce vine de jos, din pământ, îmi dă protecția pe care vântul și frigul de-afară nu fac altceva decât să mă înnăbușe. Nu descoperisem lumina. Nu descoperisem etajul - locul care se află deasupra pământului. Încă uneori mai visez -de data asta cu ochii închiși, cum sap printr-un pământ moale și lipicios cu mâinile goale și treaba merge bine. Înaintez. Visul acesta devine coșmar.

pamântul

Nu călca încă, poți face numai după ce scoatem crucile. După ce astupăm canalele, după curățenie.

cerul

Rupt în gură adorm la ora zece seara. Dorm aproape nouă ore (mult pentru mine). Munca -oricare ar fi ea, tâmpește pe om, îl adoarme în final. Nu-i dă răgaz să privească. Abrutizarea omului devine imediată. Poate că norocul fiind de partea mea îmi dă savoarea unei beții finale, a unei echilibristici între real și imaginar ce are ca scop trecerea uneia în cealaltă. Nu pot scrie imediat după ce las ciocanul din mână, cu toate că gândurile o iau razna repede. Neputința are ca aliat lipsa confortului. Fără căldură, fără apă caldă menajeră, copiii exilați temporar, mă simt străin în noua mea casă. Să fie de vină că cerul a devenit mai aproape, că lumina zburdă atât de liber? Mai visez rar de tot că sap, cu mâinile goale, în pământ reavăn. Poate de aceea am scos crucile și-am pus piatră.

* Jean Baudrillard, Jean Nouvel, arhitectură și filosofie-obiecte singulare, Paideia, 2005, pag.85.

Prin parc

Parcul Rozelor - Timișoara, iunie 2013

O alee însoțește canalul Bega între poduri. Sălciile plâng și ramurile lor subțirele par că plutesc pe apă. În siajul lor, peștișorii se agață de frunze. Vine apoi un vânt ce le scoate din apă, sau vine o barcă și un copil trage de ele.
Depărtându-te de canal, intri în parc.
Zeci de alei pietruite se pierd printre bănci albe, printre pini tunși asemeni ouălelor sau printre rugi de trandafiri ce urcă pe porți de lemn, porți albe și ele.

Din loc în loc, vase imense de piatră turnată de înălțimea unui om respiră lumina unui soare de apune pașnic peste oraș.
Furtuna a trecut și nori uriași asemeni unor nave de luptă se întorc în docuri. Scurtul răgaz este necesar pentru a reliefa din nou volumul, culoarea și amplitudinea. La noapte se anunță din nou averse însoțite de trăsnete. În întuneric, lumina va despica aceste volume din care apa, asemeni sângelui ce țâșnește cu putere din eroul încordat lovit de sabie, va curge diluvian. Trăim, cu scurte perioade de soare fierbinte, o climă tropicală.

De la piatră la plantă

Am înțeles dispoziția fiecăruia de-a dori să aibă un punct de vedere și mai ales o vedere.
N-am înțeles cum se poate asta.
Să vezi și piatra, dar să vezi și planta în același timp, adică privind pe fereastră să-ți dai seama că vezi.
Când se întâmplă asta?
La accidente, la evenimente, la petreceri, atunci fiecare privitor este sigur că este martor, este o piesă principală, un motor, va povesti cu siguranță mai târziu, va pune în mișcare amintirea, va elibera zăgazul.
Altfel în viața de zi cu zi totul este atât de plictisitor în a fi privi ceea ce este în jurul său (tău), piatra ce respiră și frunza ce apare; nesimțit și izbitor de monoton.
Altfel visăm. Un râu ce curge și pe care-l urmezi. I follow rivers.

Carole Turner - Timis Trajantine

Carole Turner, USA -Timis Trajantine

Făurirea

Arta trebuie muncită, sau ne muncește ea pe noi.

Pietrele ce aduc aminte

http://theomnireport.blogspot.com/2011/04/ancient-japanese-stone-tsunami-markers.html

This centuries old stone monument in Aneyoshi reads:

"High dwellings are the peace and harmony of our descendants.
Remember the calamity of the great tsunamis.
Do not build any homes below this point."

The Omni Report

Am preluat mai departe ceea ce deja mulţi ştiu: că alţii înaintea ta, lipsiţi de mijloacele moderne, dar cu o mare experinţă adunată de generaţii întregi te pot învăţa mai mult decât ceea ce satelitul îţi arată sau computerul îţi calculează. Prin algoritmi bazaţi pe matematici avansate, calculatoarele moderne predicţionează statistic ceea ce natura, în felul ei sălbatic, refuză să ne arate deodată. Tehnologia ne arată prin asta umbra viitorului, ştim noi cum arată arătarea văzând doar umbra?!

Aceste pietre, făcute de sute de ani, au fost puse în locurile unde apa ajunge datorită valurilor create de seism, tsunami cum le spun japonezii.

Aceste pietre au avut rostul lor, cadrul depăşeşte artefactul, căci noi ştim pentru ce există şi la ce sunt bune ele.

Sunt sute de astfel de pietre inscripţionate care nu au fost nici măcar stropite de apa valurilor.

Interesantă ar fi ipoteza în care omul învaţă Teorema lui Pitagora numai datorită umbrei pe care obiectul o face în raport cu soarele, dar nu se apleacă să vadă obiectul şi nici scrisul de pe acesta, care uşor descifrat, descifrează şi Teorema.

http://www.newsoxy.com/science/ancient-stone-markers-tsunamis-22300.html

Harta de piatră japoneză

o viziune dedicată mesmeei cuttita

Epoca culturală Tenpyo (729-749), Japonia, Nara

În 756, arhitecţii imperiali au aliniat Shosoin în rândul marelor biblioteci ale lumii. Colecţia împăratului Shomu, care toată viaţa a adunat opere de artă, manuscrise şi artefacte, unele chiar din India şi Persia, şi-a găsit locul.

Shosoin era un "mare hambar de lemn", în care se adăpostea prima colecţie naţională japoneză. Înainte de anul 1000 avea deja 8400 de piese şi 10000 de documente. Desigur, nimeni nu o vedea niciodată, cu excepţia câtorva priviliegiaţi.

Au fost extrase din "Istoria Japoniei" de Danielle Elisseeff, Ed. Lucman, pag 51-53.

De aici "mesmeicul"...

Asemeni unei stampe japoneze, "harta de piatră de la Shosoin"; a intrat asemeni hărţii amiralului turc Piri Reis din secolul al XVI-lea, în rândul marilor enigme ale umanităţii.

Iniţial au fost admirate formele pointiliste, forme ce aduceau de expresionismul târziu occidental. Noi teorii stilistice post Van Gogh începeau să reia opoziţia culturală între Orient şi Occident. Decadenţa europocentrismul, era activată pe seama recesiunii economice.

Criticii şi mai ales artiştii aveau de lucru.

În final toate s-au rezolvat, astronomii, au descoperit în stampă o hartă stelară. O hartă ce arăta formaţiuni necunoscute în sfera vizualului. Datorită noilor descoperiri în interferometrie, în spectre noi; harta şi-a dezvăluit secretele.