Este timpul să aflăm

http://www.pakimag.com/festivals/global-handwashing-day-2012-15th-october.html/attachment/global-hand-washing-day-2012

Praefectus praetorium [Menenius] ipse dixit:

≪Iată ce vă propun eu.
Timpul ne presează.
E vremea să recurgem la măsuri practice.
Astăzi cade o sărbătoare la care tradiția cere ca un prizonier să fie grațiat.
Lăsați  mulțimea să aleagă între Isus și un tâlhar pe care îl am în temniță și care se numește Baraba.
Fiți sigur că mulțimea îl va alege pe hoț.
În primul rând pentru că Sinedriul va avea grijă ca lucrurile să iasă așa.
Apoi, un pungaș nu înfierbântă spiritele așa cum o face un profet.

Mulțimea îl va alege pe Baraba, pentru ca Isus să fie răstignit.
Dați-l atunci pe bărbat cam fără tragere de inimă și precizați clar că n-a fost alegerea dumneavoastră.
Să spuneți că vă supuneți tradiției grațiind prizonierul pe care îl aleg ei și că vă spălați pe mâini de moartea celuilalt.
Nu vorbesc la figurat: e necesar să vă spălați pe mâini pe estradă, în mod cât se poate de public.

În întreaga Iudee, și chiar mai departe, acesta e un gest ritualic ce îndepărtează de la sine murdăriile implicate de o greșeală sau de un sacrilegiu, care neutralizează consecințele unui vis de rău augur sau ale unei prevestiri sinistre, pentru a-i arăta sufletului celui care moare de moarte violentă că trebuie să-și îndrepte în altă parte ura lui legitimă.
Toată lumea va înțelege acesta.
Bizuiți-vă pe experiența mea.
Aceasta e o magie comună.
A-ți spăla mâinile capătă așa de ușor un înțeles simbolic încât nici măcar nu riscați să păreți ridicol în ochii administrației centrale.

O să am grijă ca un ibric, un vas și un prosop să fie la îndemâna dumneavoastră la tribunalul de la Gabbata.
Eu însumi, când va sosi momentul, o să vă torn apă pe mâini.

Și încă un sfat, dacă-mi permiteți.
Faceți în așa fel încât Profetul să fie răstignit împreună cu alți condamnați de drept comun, astfel încât execuția să pară mai puțin politică pentru a nu se vedea că Roma cedează presiunii Marelui Consiliu.
De asemenea, ar fi bine ca locul îngropării galileanului să fie ținut secret.
Mormintele rabinilor sunt venerate în orient ca locuri de pelerinaj, prin urmare adună mulțimile.≫

Roger Caillois, Pilat din Pont, Humanitas, 2005, pag.35-36.

Sărbătoarea - Ivirea sacrului

motto:

"În realitate, sărbătoarea este adesea socotită drept întronare însăşi a sacrului. Ziua de sărbătoare, simpla duminică, este întâi de toate o durată consacrată divinului în care munca e interzisă, în care trebuie să te odihneşti, să te bucuri şi să-I aduci laude Domnului.  În societăţile în care sărbătorile nu sunt diseminate în ansamblul vieţii trudnice, ci grupate într-un sezon al sărbătorilor, se vede şi mai bine în ce măsură aceasta constituie realmente perioada de preeminenţă a sacrului."

Roger Caillois

N-am stabilit încă dacă viaţa ne învaţă că trebuie să valorăm ceva. Efortul nostru devine comun atunci când statul doreşte impozitele, în rest se pare că nu-i pasă. Dar sărbătoarea, acea evadare a spiritului datorită sacrului nu mai aparţine statului, nu mai aparţine unei caste, interpunerea acesteia nu va dăinui, preoţimea moare, strigătul ei se reflectă în agitaţia în care construiesc temple la repezeală.

Sărbătoarea este mai presus de ceea ce acum, în dorinţa lacomă a prelaţilor mai putem vedea ceva în Isus? Trebuie să ne întoarcem mai degrabă înaintea lui Isus -se pare că pentru cei mulţi a venit prea devreme şi pentru toţi, dacă ar mai veni o dată -idee care nu-mi aparţine, l-am mai crucifica din nou.

Să ne bucurăm, să celebrăm sărbătoarea în felul primitiv, a lipsei de durată (a neobligaţiei frustrante că mâine, sau pomâine, mergem la muncă), atât cât durează, prin asta putem merge mai departe şi să o aşteptăm din nou, din nou.

Am observat că aceşti cititori din cărţi, preoţii îşi îndreaptă cuvintele numai asupra lor, sacrul lipseşte de pe buzele lor; puţin mai târziu sunt mai oameni ca noi. Atunci nevoia lor este strict materială, strict meseriaşă: sunt nişte meseriaşi ce pun greşit gresia şi faianţa...

Sărbătoarea trebuie să ne privească strict şi personal, ori pentru asta trebuie să cunoaştem şi să nu punem botul la spusele lor (de cele mai multe ori prost interpretate), deci câţi dintre voi aţi citit Vechiul Testament?

motto:
Roger Caillois, Omul şi sacrul, Nemira, 2006, pag. 118-119

http://ourladystears.blogspot.com/2010/12/what-is-truth.html

citat

     Pilat nu se putu abţine să nu zâmbească. Adevărul? Ce simplu era! E adevărat că un analfabet, fiul unui meşteşugar obscur, născut într-un sat pierdut, n-ar fi putut în nici un chip să cunoască dificultăţile de neînlăturat care înconjoară un asemenea concept, de îndată ce încercai să-l analizezi. Romanul îşi aminti controversele sofiştilor şi polemicile greceşti. Era în acelaşi timp înduioşat şi enervat.

     - Ce e adevărul? Întrebă el în chip de probă, cunoscând însă inutilitatea întrebării.

Iisus nu răspunse.

     - Spui că împărăţia ta nu e aici şi că ai venit în lume. De unde vii tu?

Iisus nu răspunse.

     - Nu vrei să-mi vorbeşti, zise Pilat. Nu ştii tu oare că eu am puterea să te eliberez sau să-ţi cer răstignirea?

     - N-ai avea asupra mea nici o putere, dacă aceasta nu ţi-ar fi fost dată de Cel de Sus. Aşa că vina celui care m-a dat în mâinile tale e mai mare.

     Pilat înţelese că bărbatul se referea în mod constant la acel dincolo de care i se părea că depinde lumea reală. Să-l urmărească în această direcţie era lipsit de orice sens. Puse capăt discuţiei absurde. Nu contrazici un iluminat. Ieşi şi se adresă somităţilor Sinedriului:

     - Nu găsesc nici o vină acestui bărbat. Nici Irod, de vreme ce l-a retrimis la mine.

Roger Caillois, Pilat din Pont, Humanitas, 2005, pag. 54-55

Valoarea dereglării sexuale

citat

"Profită de toate acestea ca să faci economii acum, îi spuse Ursula strănepotului ei . Norocul n-o să-ţi surâdă toată viaţa." Însă Aureliano al Doilea n-o asculta. Cu cât desfunda mai multe sticle de şampanie pentru a-şi îmbăta prietenii, cu atât animalele lui se înmulţeau mai frenetic, cu atât se convingea el însuşi că steaua norocului nu datora nimic purtării sale, ci atârna de influenţa Petrei Cortes, concubina lui, al cărei amor avea darul de-a exaspera natura. Era atât de convins că aici se află originea averii sale, încât o ţinea mereu pe Petra Cortes în preajma crescătoriei sale şi, chiar atunci când se însură şi avu copii, continuă să trăiască în preajma ei cu consimţământul Fernandei.
...
După câteva zile, voind să mai elibereze curtea, Petra Cotes schimbă iepurii pe o vacă, iar după două luni vaca fătă trei viţei. Aşa au început lucrurile. Aureliano al Doilea se pomeni peste noapte proprietar de pământuri şi de turme şi abia avea timp să-şi lărgească grajdurile şi cocinile neîndestulătoare. Era o prosperitate atât de delirantă încât îl făcea să izbucnească în râs şi tot ce făcea pentru a-şi potoli veselia era să adopte atitudini extravagante. "La o parte din calea mea vacilor! striga el Viaţa e atât de scurtă!" *


Roger Caillois; în 1950 scria un subcapitol cu titlul: "Valoarea dereglării sexuale" în studiul profund "Omul şi Sacru":
"Actul sexual posedă deja în el însuşi o putere fecundatoare. El este fierbinte, cum spune tribul thonga, adică dezvoltă o energie capabilă să le sporească, să le excite pe toate celelalte care se manifestă în natură: orgia de virilitate căreia sărbătoarea îi serveşte de prilej ajută deci funcţia acesteia prin simplu fapt că încurajează şi reînsufleţeşte forţele cosmice." **


Gabriel Garcia Marquez, scria în romanul său "Un veac de singurătate" de Petra Cortes, "al cărei amor avea darul de-a exaspera natura" ceea ce Roger Caillois sublinia prin energia care o dă actul sexual,"energie capabilă să le sporească, să le excite pe toate celelalte care se manifestă în natură". Similitudine clară şi totodată veridică în toată accepţiunea umană.

___________________________________________________
* Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate, Rao 1995, pag.174 jos şi 176 mijloc.
** Roger Caillois, Omul şi Sacru, Nemira 2007, pag.141.

Photo
http://www.dailygalaxy.com/photos/uncategorized/2007/03/19/matisse.jpg

Dorinţa de a avea viitor

Omul în singurătatea sa privea prin cercul de lumină deschis în stâncă la ieşirea din peşteră. Clipi des. Afară ploua. Sprijini băţul lung - cu o piatră ascuţită prinsă în vârful său- între picioare. Păzea intrarea. Uneori câte-o sălbăticiune speriată ca şi el, de zgomotul norilor, de lumină, de vânt şi apă se aciuia pe aici. Uneori fatală decizie pentru ea sau pentru locuitorii peşterii.
Cu o piatră în mână, cu suliţa îndreptată spre lumină; în una din marile lui clipe de luciditate a inventat viitorul. "Dacă?!"
Viitor mic, opţiuni puţine şi o singură cauză: supravieţuirea. Toate acestea făceau aşteptarea blândă. Orice se-ntâmpla în spatele lui, tot zgomotul făcut de gintă în pregătirea mesei sau a uneltelor nu altera lumina care reflectată de ploaie, îl izbea din când în când în aşteptarea unui zgomot profund pentru el. Învăţase deja asta, mai învăţase că drumul care duce poate să nu fie şi de întoarcere. Că există mai multe drumuri şi pentru asta trebuie să aştepţi.
Viitor scurt, marcat de frică şi de o proastă acuitate logică, de o numerologie de tipul: unul, doi şi restul, ducea la acelaşi inevitabil "Dacă!?"
Dăruia tot timpul acestei întrebări şi în momentul când s-a ivit jivina, dacă se ivea, ştia ce are de făcut. Dar înainte de toate era acest "dacă" ca o premoniţie, ca o alegere, ca un drept. Dreptul de a avea viitor.
În miile de ani ce au trecut de atunci, lucrurile s-au complicat: s-au ivit mai multe opţiuni, mai multe nivele şi a apărut decizia între acestea. Viitorul devenea decizional. Trebuia să-ţi decizi viitorul.
Presocraticii l-au văzut ca o reflectare a prezentului. Anaximandru şi-a făcut un hobby din a face cadrane solare şi a descoperit arătătorul, care prin umbra sa mişcătoare de la un simbol la altul desemna trecere timpului. Anaxagora a despletit temerile asupra văzduhului: "vânturile se nasc când aerul este rărit de căldura soarelui; tunetul este o ciocnire a norilor, iar fulgerul frecarea lor violentă; cutremurul este o pătrundere a aerului în pământ". Dintr-o dată lucrurile nu aveau aceeaşi sursă, intervenea determinismul.
Povestim "dacă" şi pentru asta gândim "când?" Toate apăsările prezentului le-am raportat în viitor - în speranţa că timpul le rezolvă pe toate - fiind convinşi că prima parte a acestui viitor va fi prezentul de mâine.
Încetul cu încetul oamenii s-au trezit că viitorul nu le mai aparţine lor ci ipotecii, tehnologiei de ultimă oră pe care au achiziţionat-o pe datorie sau maşinii luate în leasing. Convinşi de justeţea deciziei lor au ratat cinci, zece sau chiar mai mulţi ani din viaţa lor când puteau în fiecare zi să spună "dacă" în loc de "trebuie". Au ratat drumul prin care viaţa lor să nu mai fie monotonă, bazată pe acel A.M.R. (au mai rămas) numit de bancă "scadenţar". Au mai ratat miracol descoperiri noului de a doua zi, a excursiei şi a sărbători ad-hoc, a filmului de la cinematograf şi concertului dintr-o localitate îndepărtată. Aceste lucruri le mai au tinerii prea tineri din ziua de azi şi asta nu se ştie pentru cât timp. Scriu asta pentru că datoriile acumulate de părinţii lor în speranţa fortuită a unei vieţi mai confortabile le-ar fi transferate lor la naştere şi aceştia dintr-o dată s-ar trezi aduşi într-o lume fără viitor. Toate distopiile "furioşilor" ar fi un pahar de apă călduţă, "răcită la soare", pe lângă cei va aştepta pe aceşti nou-născuţi.
Într-o superbă anvergură filosofică, Roger Caillois lansa în cartea sa: Pilat din Pont, o ipoteză ce dărâma nu numai acest prezent, dar şi "acest" viitor.
Gândind la acestea, în următoarele lui clipe de luciditate, omul culcă suliţa jos şi cu o foarte mare băgare de seamă lipi piatra pe care abia o ţinea în mână, de pământul umed. Felina ce se ivi, prin statura sa introduse întunericul în peşteră şi următoarele clipe au ţinut doar de rapiditatea prin care mirosul de om i-a pătruns prin nările umede. Saltul ce a urmat a ţinut pentru o clipă toate legile naturii în loc. "Efectul fluturelui" s-a manifestat şi de data aceasta. Nemaifiind inventat viitorul aşa de repede, omul s-a obişnuit să trăiască într-un amurg în care drumul progresului s-a înzecit.

Societatea

"Acest mecanism este guvernat de principiul respectului definit de Swanton. Fiecare jumătate a societăţii, corespunde uneia din cele două serii complementare a căror îmbinare permite şi menţine existenţa universului organizat. Ea trebuie să vegheze la păstrarea şi la integritatea seriei pe care o reprezintă şi să o ţină mereu la dispoziţia fracţiunii sociale în care este încarnată cealaltă care, din acest motiv, are nevoie să subziste de concursul celei dintâi." *

Roger Caillois, Omul şi Sacrul, Ed. Nemira 2005, pag 85 mijloc