Ființăm într-o lume violentă, proastă și inconștientă

http://we-need-a-table.tumblr.com/post/90028055798/token-decks

Și felul acesta de ființare nu se termină niciodată.
Heidegger ca urmare a unei palori intelectuale scrie în 1947 ≪Scrisoare despre „umanism“≫, nici un șef de stat actual nu cred că a citit rândurile cuprinse de o mare anxietate și care nu ne dau de fapt nici un răspuns, ele cuprind forma, conturul, prin care umanitatea poate să se dezvolte într-un mediu. Mediul este bineînțeles cuprins în forma, conturul, pe care acest corolar îl dezvăluie. Suntem după cel de-al Doilea Război Mondial. Război provocat și lansat de Hitler și acoliții săi (așa am învățat la istorie).

1848
≪Tulburat de puseuri mistice, agravate de clima ultraortodoxistă din jur (Gogol își trăiește presupusa homosexualitate latentă ca pe un păcat capital), face un pelerinaj la Ierusalim. Demersul, departe de a-l stabiliza interior, îl devastează prin chiar imposibilitatea de a-și obține liniștea și iertarea. Nu mult după revenirea din pelerinaj, cade sub influența preotului Matei Konstantionovski, care-l angajează într-o terapeutică letală (prin abstinență generalizată, cu pretenții purificatoare: post total și nesomn) și-i induce ideea literaturii ca păcat, orientându-l spre arderea manuscriselor. Nenorocit psihic, Gogol se supune și, în noaptea de 11 spre 12 februarie 1852, arde manuscrisul părții a doua din Suflete moarte.≫ *

2014
Nimeni nu a citit partea a doua din Suflete moarte, nici un șef de stat european nu a citit suflete moarte. Suflete cu „s” mic.

Un avion plin de turiști se prăbușește la granița dintre Ucraina și Rusia. Țări (teritorii) aflate în plin război. Am pus teritorii ca pe viitor să se înțeleagă că era vorba de un război al slavilor împotriva slavilor; ortodoxiști împotriva ortodoxișilor.

Istoria uitată;
anul 1000, secolul întunecat:

"Imagini neglijate, nume nebăgate în seamă îl solicitau încă. Întrezărea lungi şiruri de oameni în zdrenţe târându-se la nesfârşit pe povârnite cărări de munte, printre rugi de mure şi bolovani. Mergeau în grupuri compacte, separate de intervale mari. Se ţineau de mână, de cot, de umăr. Se poticneau fără încetare. Când unul dintre ei cădea, ultimul din pluton îl ajuta să se ridice, adesea în zadar. Alteori, îl aducea cu bruscheţe în gloată pe cel rămas în urmă şi care, brusc izolat, bătea cerul cu braţele. Erau cincisprezece mii de prizonieri bulgari cărora Vasile al II-lea cel Tânăr, împăratul pe care panegiriştii îl numesc Egalul Apostolilor, poruncise să le fie scoşi ochii, mai înainte de a-i trimite ţarului Samuel. Un chior la fiecare o sută ghida nouăzeci şi nouă de orbi. Când vor ajunge în capitală şi când înspăimântătorul cortegiu de cincisprezece mii care, nu vor mai fi nici pe departe cincisprezece mii, va defila prin faţa lui Samuel, acesta va leșina de groază pentru a muri, scos din minţi, două zile mai târziu." **

 * N.V. Gogol, Însemnările unui nebun. Nașul.Mantaua, ed. Grup Ed. Art,  2007, pag7-8;
** Roger Caillois, Pilat din Pont, Humanitas 2005, pag. 84-85.

Țara mea primitivă

≪Tribul, totalitatea vie 

O împletire impecabilă a ofrandei reciproce de hrană cu schimburile de neveste și cu plătirea datoriilor de sânge atestă buna funcționare a vieții tribale. Așa se înfățișează structura-tip din care par să derive în societățile cu fratrii interdictele ce rezervă în viața omului partea sacrului și-i limitează întinderea activității lui libere, profane.

Fratriile reprezintă echilibrul și solidaritatea a două principii la care separarea creează ordinea, iar unirea, fecunditatea; numele purtate de ele sunt niște embleme care marchează opoziția virtuțiilor lor respective: Cer și Pământ, Pământ și Apă, Apă și Foc, Pasăre neagră și Pasăre albă.

Nimic nu mai clintește atunci când în mentalitatea indigenului categoria de cuplu, al cărei ascendent se dovedește total. El nu concepe unitatea, tot ceea ce este nu există pentru el decât spre a face parte dintr-un cuplu. M. Leenhardt a arătat-o foarte bine în privința canacului din Noua Caledonie. Unchiul și nepotul, mama și fiul, soțul și soția formează o pereche ce constituie adevărata unitate în reprezentarea ei, termenul prim al numărării, cel dincoace de care încep fracțiile. Individul izolat, scos din dualitatea elementară, este o ființă pierdută, un rătăcit. El nu constituie o unitate, ci rămășița desperecheată dintr-o totalitate vie. Canacul nu cunoaște articolul nehotărât: el nu spune o casă, ci (ceal)altă casă, căci nici o ființă, nici un obiect nu posedă o existență independentă. Orice un e resimțit drept complement al altuia în sânul unei dualități, precum orice fratrie este complementul alteia în sânul societății.

Unirea sexelor în căsătorie oferă imaginea imediată și împlinită, grăitoare și completă a noțiunii de cuplu. Pe modelul ei este conceput ansamblul vieții sociale. Fiecare fratrie îi aduce celeilalte ceea ce-i lipsește în orice împrejurare. Cu toate acestea, principiul încarnat de fiecare și, odată cu ea [fratria, nota mea], de membrii ei, trebuie nu numai să fie unit cu principiul opus, ci și întărit, consolidat în esența lui. Pe de o parte, trebuie căutată entitatea complementară celei proprii, spre a duce la bun sfârșit orice creație; pe de alta, trebuie luată distanța față de ea pentru a nu compromite propriul principiu; pe de o parte, trebuie să respecți ceea ce posedă aceeași virtute ca a ta; pe de alta, trebuie să te impregnezi cu ea, să te hrănești din ea, ca să întărești în tine această virtute.

Un arunta având totem Apa trebuie să facă uz moderat de acest lichid, oarecum respectuos și deferent, dar atunci când plouă, el trebuie să iasă din coliba sa, în loc să se adăpostească în ea și să se expună îndelung  acțiunii binefăcătoare a principiului revigorant a cărui șiroire îl fortifică.≫

Roger Caillois, Omul și sacrul, Nemira, 2006, pag.100-101.

Profanul ca ideal sociopatic

La beaute du Diable (Gerard Philippe)

Roger Caillois :
≪În fapt, atitudinea profană implică întotdeauna o anumită abdicare. Ea îl reține pe om să meargă până la capătul dorințelor sau al voinței sale. Nu-l lasă să se folosească de sufletul său cu prodigalitate și-l pune în gardă împotriva instinctelor periculoase și ruinătoare ce-l incită să se cheltuiască fără socoteală. În același timp, ea îi împodobește cu o prestigioasă aureolă pe eroii insațiabili care, precum Faust, sau Don Juan, au cutezat să-și asume aceste riscuri decisive, bravând puterile infernale sau aliindu-se cu ele.

Aceste figuri mitice, pilde ale destinului, rămân în imaginație simboluri concrete ale ursitei de grandoare și pierzanie rezervate celor care violează interdictele și depășesc măsura în ordinea simțurilor, a inteligenței și a voinței. I-a pierdut pe acești damnați chiar îndrăzneala lor. Le rămâne gloria de a nu fi acceptat nici o limitare divină ori umană când a fost vorba să-și satisfacă una din acele pofte de neostoit de a simți, a ști și a domina pe care, sub numele de libido sentiendi, libido sciendi și libido dominandi, le condamnă Sfântul Pavel.

Tot filmul

 

 

Acestor trei avidități nu atât interdictele li se opun: acestea sunt doar un obstacol, un fel de sfidare ce există numai în funcție de curajul care o acceptă. Ceea ce le face acestor ambiții o adevărată contrapondere demnă de ele sunt ambițiile inverse, renunțările sfințeniei, dorința de a nu simți nimic, de a nu poseda nimic, de anu pricepe nimic și chiar de a nu dori nimic, plăcerea de a da în locul celei de a lua. Astfel, de o parte și de alta a mediului profan al conservării și economiei, în afara oricărui rit, a oricărei manifestări exterioare, regăsim ambiguitatea fundamentală a sacrului, lumea temută a cuceririlor-sacrilegii, lumea binecuvântată a abandonurilor care sanctifică, fiecare consacrată de un egal dispreț față de condiția comună, de o insatisfacție esențială căreia doar beatitudinea sau damnarea îi vor pune capăt.≫

Roger Caillois, Omul și Sacrul, Nemira, 2006, pag.161.

subtitlu

Chip

≪În Grecia, remarcă Gernet, „ceea ce este sursă de impuritate și cauză de interdict poate fi obiect obligatoriu de consacrare”. În fapt, tinerele din Atena îi ofereau zeiței Artemis cea dintâi  rufă pătată de sîngele lor menstrual, iar hainele femeilor moarte în timpul nașterii îi erau consacrate tot lui Artemis și preotesei ei, Ifigenia din Brauron.≫

Roger Caillois *

Copilul lucrează lutul și dă forma și expresia acestuia în felul unui interdict.
Chip. Ochii negrii, gura adâncită și aprins de roșie, pomeții ieșiți clar și astfel că din tânăra frumoasă pe care micul artist o dorea, iese o babă slută și rea. Dar noi nu vrem să vedem asta, ci vedem că opera micului artist este o reușită, un obiect de studiu, pentru noi, bineînțeles. Copilul se întoarce la joaca lui.
Femeia pe care o văd îmi amintește de primitivismul neolitic, a trecerii de la piatră spre metal. Acolo unde nu se căuta o expresie artistică, ci realizarea unei forme. Identificarea cu ceilalți, cu zeii.

* Roger Caillois, Omul și sacrul, Nemira, 2006, pag.52

Este timpul să aflăm

http://www.pakimag.com/festivals/global-handwashing-day-2012-15th-october.html/attachment/global-hand-washing-day-2012

Praefectus praetorium [Menenius] ipse dixit:

≪Iată ce vă propun eu.
Timpul ne presează.
E vremea să recurgem la măsuri practice.
Astăzi cade o sărbătoare la care tradiția cere ca un prizonier să fie grațiat.
Lăsați  mulțimea să aleagă între Isus și un tâlhar pe care îl am în temniță și care se numește Baraba.
Fiți sigur că mulțimea îl va alege pe hoț.
În primul rând pentru că Sinedriul va avea grijă ca lucrurile să iasă așa.
Apoi, un pungaș nu înfierbântă spiritele așa cum o face un profet.

Mulțimea îl va alege pe Baraba, pentru ca Isus să fie răstignit.
Dați-l atunci pe bărbat cam fără tragere de inimă și precizați clar că n-a fost alegerea dumneavoastră.
Să spuneți că vă supuneți tradiției grațiind prizonierul pe care îl aleg ei și că vă spălați pe mâini de moartea celuilalt.
Nu vorbesc la figurat: e necesar să vă spălați pe mâini pe estradă, în mod cât se poate de public.

În întreaga Iudee, și chiar mai departe, acesta e un gest ritualic ce îndepărtează de la sine murdăriile implicate de o greșeală sau de un sacrilegiu, care neutralizează consecințele unui vis de rău augur sau ale unei prevestiri sinistre, pentru a-i arăta sufletului celui care moare de moarte violentă că trebuie să-și îndrepte în altă parte ura lui legitimă.
Toată lumea va înțelege acesta.
Bizuiți-vă pe experiența mea.
Aceasta e o magie comună.
A-ți spăla mâinile capătă așa de ușor un înțeles simbolic încât nici măcar nu riscați să păreți ridicol în ochii administrației centrale.

O să am grijă ca un ibric, un vas și un prosop să fie la îndemâna dumneavoastră la tribunalul de la Gabbata.
Eu însumi, când va sosi momentul, o să vă torn apă pe mâini.

Și încă un sfat, dacă-mi permiteți.
Faceți în așa fel încât Profetul să fie răstignit împreună cu alți condamnați de drept comun, astfel încât execuția să pară mai puțin politică pentru a nu se vedea că Roma cedează presiunii Marelui Consiliu.
De asemenea, ar fi bine ca locul îngropării galileanului să fie ținut secret.
Mormintele rabinilor sunt venerate în orient ca locuri de pelerinaj, prin urmare adună mulțimile.≫

Roger Caillois, Pilat din Pont, Humanitas, 2005, pag.35-36.

Lumini

≪Vieții regulate, ocupate cu treburile zilnice, liniștite, prinse într-un sistem de interdicție, toată numai precauții, în care maxima quieta non movere menține ordinea lumii, i se opune efervescența sărbătorii. Aceasta , dacă-i băgăm de seamă numai aspectele exterioare, prezintă caracteristici identice la orice nivel de civilizație. Ea implică o mare afluență de mulțime, agitată și zgomotoasă. Aceste adunări masive favorizează eminamente nașterea și contagiunea unei exaltări ce se cheltuiește în strigăte și gesturi, și incită lumea în a se abandona fără control celor mai necugetate impulsuri.


Chiar și astăzi, când totuși sărbătorile secătuite se reliefează atât de puțin pe fondul cenușiu constituit de monotonia vieții curente, încă se mai disting în ele câteva biete vestigii ale dezlănțuirii colective ce caracterizează vechile banchete ale confreriilor.≫

Roger Caillois, Omul și sacru

În nota din subsol, Caillois revine asupra sărbătorii:

„Este inutil să subliniem că această teorie a sărbătorii [sacrul transgresării nota mea] e departe de a-i epuiza diferitele aspecte. Ea trebuie îndeosebi articulată unei teorii a sacrificiului. Într-adevăr, aceasta pare un fel de conținut al sărbătorii. El este aidoma mișcării interioare care o rezumă sau îi dă sens. Amândouă se înfățișează în același raport ca sufletul și trupul. Din pricină că n-am putut insista asupra acestei conexiuni intime (trebuie să optez), m-am străduit să pun în valoare atmosfera sacrificială care este aceea a sărbătorii, în speranța că astfel cititorului îi va fi perceptibilă faptul că dialectica sărbătorii  o dublează și o reproduce pe aceea a sacrificiului.”

Dacă nu ar fi Paștele (și Crăciunul), creștinismul s-ar dilua în esența sa spirituală, de aceea Sărbătoarea Paștelui trebuie privită ca o rupere de cotidian, de coabitare cu natura -căci prezența primăverii de Paște este de cele mai multe ori evidentă.

Trebuie să găsim în Sărbătoare ceea ce ne-a lipsit de la începutul anului, astfel Paștele ne deschide orizontul spre vacanță, spre cea mai mare sărbătoare (scriu în numele meu). Spre vârful unei munci anuale, spre o odihnă meritată. Lumina pascală are reverberația unei treziri spirituale din iarna ce tocmai a trecut și mintea trebuie să-și joace sfera imaginației, este jocul pe care mulți înaintea mea, au scris că este necesar omului.

Sacrificiul lui Isus, apa din mâinile lui Pilat, vocea lui Barabas, arginții lui Iuda, cocoșul lui Petru, hainele lui Caiafa, zbaterea lui Ana și multe, multe altele, îmi umplu poate o zi, sau două; îmi odihnesc spiritul. Spirit ce reia sisific aceleași întrebări și răspunsuri, aceleași ipoteze, aceleași cugetări. Dacă iubesc Sărbătoarea Paștelui este numai pentru faptul că ea este o reluare a adevăratei Sărbători, cea pe care omul modern a uitat-o demult și pe care antropologii se chinuie doar să o mai descopere.

__________________________________________
Roger Caillois, Omul și sacru, Nemira, 2006, pag.115-116

Sărbătoarea - Ivirea sacrului

motto:

"În realitate, sărbătoarea este adesea socotită drept întronare însăşi a sacrului. Ziua de sărbătoare, simpla duminică, este întâi de toate o durată consacrată divinului în care munca e interzisă, în care trebuie să te odihneşti, să te bucuri şi să-I aduci laude Domnului.  În societăţile în care sărbătorile nu sunt diseminate în ansamblul vieţii trudnice, ci grupate într-un sezon al sărbătorilor, se vede şi mai bine în ce măsură aceasta constituie realmente perioada de preeminenţă a sacrului."

Roger Caillois

N-am stabilit încă dacă viaţa ne învaţă că trebuie să valorăm ceva. Efortul nostru devine comun atunci când statul doreşte impozitele, în rest se pare că nu-i pasă. Dar sărbătoarea, acea evadare a spiritului datorită sacrului nu mai aparţine statului, nu mai aparţine unei caste, interpunerea acesteia nu va dăinui, preoţimea moare, strigătul ei se reflectă în agitaţia în care construiesc temple la repezeală.

Sărbătoarea este mai presus de ceea ce acum, în dorinţa lacomă a prelaţilor mai putem vedea ceva în Isus? Trebuie să ne întoarcem mai degrabă înaintea lui Isus -se pare că pentru cei mulţi a venit prea devreme şi pentru toţi, dacă ar mai veni o dată -idee care nu-mi aparţine, l-am mai crucifica din nou.

Să ne bucurăm, să celebrăm sărbătoarea în felul primitiv, a lipsei de durată (a neobligaţiei frustrante că mâine, sau pomâine, mergem la muncă), atât cât durează, prin asta putem merge mai departe şi să o aşteptăm din nou, din nou.

Am observat că aceşti cititori din cărţi, preoţii îşi îndreaptă cuvintele numai asupra lor, sacrul lipseşte de pe buzele lor; puţin mai târziu sunt mai oameni ca noi. Atunci nevoia lor este strict materială, strict meseriaşă: sunt nişte meseriaşi ce pun greşit gresia şi faianţa...

Sărbătoarea trebuie să ne privească strict şi personal, ori pentru asta trebuie să cunoaştem şi să nu punem botul la spusele lor (de cele mai multe ori prost interpretate), deci câţi dintre voi aţi citit Vechiul Testament?

motto:
Roger Caillois, Omul şi sacrul, Nemira, 2006, pag. 118-119