Racord

Lachanou beach

Un cer mat, din care o lumină difuză lipsește de umbre înălțimile vecine cu privitorul; reușește să trezească, chiar pentru un timp scurt gândul prin care viața, cu toate suișurile și coborâșurile ei poate părea plată, chiar dacă apa te udă sau nisipul printre degete îți trezește disconfortul, viața poate fi constant monotonă. Nu-i val să nu ude malul și nici frunză să nu simtă vântul, nu-ți adie și nu vezi, nici geometria nu are paralele, nici arii de parcurs, nici unghiuri de cuprins: viața-i o numărătoare, care la fiecare ciclu îți deschide o fereastră și-ți închide o ușă, bătrân fiind nu mai poți să sari, dar poți să te apropii de hău.

Utilitarism

my yard

Între marmura roz și-un autocar asemenea

Din fața Zappeion-ului, coborând o alee largă, asfaltată, venind la vale spre bulevardul Vassilissis Olgas, ajungi spre marele templu al lui Zeus. În fața ta, un autocar roz descarcă turiștii ce se vor duce spre coloanele roz. Coloane, care privite de mine, par amenințătoare, înclinate chiar, totul în funcție de perspectivă, de vedere, de roz.

În dreapta, pe bulevard, ajungem la Arcul lui Hadrian, înainte spre Akropolis, mai în dreapta, Piața Syntagma, Parlamentul, hotelurile luxoase King George și Grand Bretagne, și altele. Aici în apartamente roz, oameni roz duc o o viață roz.

Înainte de prânz am mâncat un harbuz de două kilograme, nu era chiar bine copt; acum mă piș roz tot timpul, este doar o stare trecătoare.

Alan Turing - short life in short chapters

Alan Turing - Britains Greatesdebreaker (Channel 4 - 2011) 

Viață puțină

Nașterea sa a uimit un spital, iar medicul ginecolog nici nu a avut timp să se uite și noroc cu moașa că altfel copilul aluneca pe podea. Asistenta a venit cu un burete și a șters de pe gresie urme de lichid amniotic, atât, poate și vreo două picături de sânge.
Mama nu era corpolentă, dar placenta era foarte subțire și fătul mic, mulți nici nu credeau că este însărcinată. Copilul a a avut la cele nouă luni și-un pic sub trei kilograme, nici de incubator nu a fost nevoie, mama l-a ținut la țâță și la ieșirea din spital, adică după trei zile avea deja trei și jumătate. Moașa care l-a adus pe lume a ținut să-și exprime uimirea și i-a spus mamei că în cei treizeci de ani de lucru ea nu a văzut un asemenea copil care să fie atât de ușor de îngrijit; de parcă ai avut o păpușă.


Copilul crescu și uimea lumea prin puținul pe care-l făcea, mânca puțin, alerga puțin, deranja puțin, făcea caca puțin. Când a ajuns să meargă la școală și a învățat să citească, lucrurile s-au complicat mai mult: scria cu creionul până când abia mai putea să-l țină în mână, nu folosea guma de șters niciodată, nici picul, era un caligraf desăvârșit, adevărat că mergea mai încet din cauza asta.


Acasă făcea pipi când făcea duș, se spăla pe mâini când se spălau vasele, de aceea mânca după ce mâncau părinții lui. Citea toată ziua și seara stătea pe întuneric, așa a învățat alfabetul Braille, citea și în întuneric.


În timpul liceul a ajuns să facă economie și la mersul pe jos, pleca mult mai devreme de acasă și se lăsa la vale pe râul ce străbătea orașul în bărcile pescarilor amatori. Învăța pe cei din jurul său cum să facă economie la apă, la curentul electric și la gaze, le povestea că iarna când bate soarele este mai plăcut să stai afară bine îmbrăcat decât în casă dezbrăcat și la căldura artificială.


Nu a putut avea nici o prietenă în tinerețe din pricina dorinței sale de-a nu face risipă, considera că o femeie este o risipă de timp, de bani și de idei. Tocmai de aceea nu a cumpărat o carte toată viața, se ducea numai la bibliotecă, de acolo mai lua și acasă. Să nu mai aducem aminte de manualele care le primea, care la înapoiere păreau nedeschise.


Spre treizeci de ani, după ce încercase o mulțime de slujbe, a ales în final să lipească afișe. Nu a făcut studii superioare, credea că sunt o pierdere de timp, de aceea a preferat ca seara să fie suflător la teatru, așa că știa pe de rost aproape toate piesele și operetele celebre.


Nu a împlinit treizeci de ani și o mașină la lovit, mergea cu bicicleta. La spital abia a apucat să spună medicilor că ”viața nu este o risipă de timp”, dar aceștia nu l-au înțeles. Părinții rupți de durere au acceptat ca organele vitale și nealterate să fie donate; patologii și-a exprimat nedumerirea în timpul disecțiilor, deoarece acestea arătau de parcă ar fi fost de la un copil de zece ani.

A doua tinereţe

Himera s-a mişcat, i-a fost atinsă coada, un şuier a străbătut aerul şi răsuflările a zeci de şerpi au infectat mediul prin mirosul şi prin culoarea cenuşie, de departe un nor cuprindea mulţimea.


Grupul de turişti a privit metopa, ghidul explica amănunţit legenda, între turişti: ea, cuprinsă de-o umbrelă asiatică ce privea conic pinul obosit de căldură, cel de deasupra zidului de marmură, cel care în jurul lui pietrele albe păreau a se juca cu lumina.
În ceea ce numim noi clipeală puteam ghici vârsta ei, la fel cu a pinului plin de conuri răsucite.


Când Himera s-a întors, faţa bătrânei a stins lumina umbrelei pline de frică, un ghemotoc întunecat s-a îngrămădit în spatele băţului ce ţinea parazolul, ochii cedau culoarea naturii înconjurătoare, atunci vocea răbufni ca acea pată de cerneală ce invadează hârtia imaculată, virgină şi totodată doritoare de-a fi scrisă, însemnată; mesageră a timpului.


"Pune-mi o întrebare?" se iscă vocea inaudibilă de cei prezenţi, înveliţi în pătura cenuşie a respiraţiei şerpilor din coada Himerei.

Singură, toropită de umbra umbrelei, bătrâna gândi la o a doua tinereţe.
"Pot avea o a doua tinereţe?" căzu întrebarea ce lumină Himera: trupul ei, dealtfel imens, se desfăşura în jurul templului, ale cărui coloane, reconstituite, amenajau mitul pentru a fi digerat mai grabnic de către vizitatori. Capul imens al acestei creaturi, întors prin umbrele zidurilor, vizibil acum, uimit oarecum prin poziţia ridicată spre soare, răsturnă aerul şi-l înecă repede în vocalele nazale ale răspunsului:


"Fie!"


Tânăra închise umbrela şi privi neutră lumea din jurul ei, acum înţelesese că în scurta durată, în cele câteva momente de trezire sau de concentrare, lumea, aşa cum ea se desfăşoară, se derulează optic şi temporal, nu-i aparţine şi, decise să schimbe personal o astfel de înfăţişare.


În prima sa pornire simţi că odată cu vârsta cea tânără uită tot ceea ce o minte, timp de două războaie mondiale, agonisise. Acum mai vie ca niciodată, mai tânără ca ultimul pavaj pus acum douăzeci de ani, tânăra zeiţă coborâ de fapt pe pământ, în felul acesta oamenii îi puteau deveni prieteni.


Există o curbură, o scurtătură prin care vizitând locuri sacre, acele numite ca fiind Ombilicul Pământului să avem posibilitatea de a trage o tură în jurul acestui centru pentru a reîncepe viaţa.

Furtul unui cuvânt

Celei C

Am furat un cuvânt,
Lipsa lui a rămas neobservată-n cânt.


Alte cuvinte s-au strâns în jurul minţii mele,
Au înconjurat-o, învârtindu-se în jurul ei ca nişte iele.


Mi-au somat gândurile ca să-l eliberez pe cel care,
fără de care, ele nu pot să fiinţeze.


"Dragostea" mi-a înşelat toate iubirile, şi-am rămas singur.
"Dor"-ul mi le-a-ntors de fiecare dată, ca să ard mai tare, desigur.


"Visul" m-a indus în eroare, ameţindu-mi mintea, stârnidu-mi confuzii.
"Durerea" m-a strâns pocnindu-mi măselele, vuind în urechi, bulbucându-mi ochii.


Aşa am ajuns ca o paiaţă,
Toate acestea pentru a elibera cuvântul "viaţă".

Verişoara mea

mie

N-am crezut niciodată că voi muri. Credinţa aceasta, în felul ei existenţială, a încercat să mă păcălească, adică nu voi muri până să nu doresc asta sau murind voi fi împăcat că am dorit totul, ori nimic din toate acestea până nu m-a vizitat verişoara mea.

Mă aflu în pat de spital. Exist aici datorită elicopterului, glucozei, acului intravenos, carbonatului de calciu transformat în gips, mediului de cultură uman. Mor. De fapt nici nu mai doresc altceva, dorinţă funestă, după moarte să doreşti ceva, după viaţă să doreşti ceva, şabloane ale convieţuirii, cam asta ne dorim.

Am ajuns aici din dorinţa de-a demonstra că nu mai sunt bătrân, că oasele mele mai pot suporta mai mult de un "g", mai mult decât un picaj, decât o tăvălire. Am ajuns aici din dragoste şi nimeni, niciodată nu are cum să creadă asta. Toate s-au petrecut aşa de repede încât fiinţa mea a clacat, s-a urcat în primul copac şi-a cântat, de acolo s-a prăbuşit. Vedeţi ce face dragostea!

Vina îmi aparţine şi vreau prin asta să mor, ce mai contează privilegiul cunoaşterii efectului când ceea ce provoacă, ceea ce toţi ştim, e cauză pierdută. Toate acestea până când m-a vizitat verişoara mea.

Ştiţi, salonul meu este privilegiat, soarele răsare şi apune prin el; acum vedem soarele răsare.

Un fotoliu ergonomic este în dreptul ferestrei. Aici o mulţime de prieteni au dormit minunat în timp ce eu îi priveam, oarecum strâmb din poziţia mea, în lungile mele insomnii.

Prieteni care s-au balansat, s-au ridicat şi s-au aşezat, au discutat şi-au perorat cu mine, iar eu, tot strâmb în poziţia mea, am încuviinţat. Am încuviinţat ca Epicur, care în slăbiciunea sa fizică, cânta puţinul la rang de lăcomie pecuniară, adică să fii sărac cu banul în straiţă, să înduri foamea cu pâinea-n mână.

N-am crezut niciodată că cineva îmi poate schimba voinţa, dorinţa, invers, anula, toate aceste limite ce duc omul la soiul de disperare sinucigaşă. Dar eu niciodată n-am vrut să mă sinucid, eu am alunecat.

"Curiozitatea nu are morală. E poate cea mai imorală dorinţă a omului", scria Yukio Mishima la 23 de ani, scria în primul său roman, în "Confesiunile unei măşti", măşti; acele acoperiri asupra feţei.

Când priveam neobosit, masca mea de gips de pe faţă mi-a fost dată jos.

La insistenţele mele oglinda nu a venit. A venit în schimb verişoara. Verişoara a venit nechemată şi o surpriză totală mi-a creat prezenţa ei, prin asta: dorinţa de-a trăi!

"Puterea unei femei stă numai în gradul de nefericire cu care îşi poate pedepsi iubitul", mi-a şoptit verişoara.

Nu era nici un secret că verişoara îl cita şi ea pe Mishima, magnetismul acesta făcea ravagii în sentimentele noastre, acum, mai mult ca niciodată, ea dorea răzbunare.

Am privit cu luare aminte toată lungimea imaginii verişoarei mele, cu gipsul-n gât şi cu picioarele ridicate; cu inima arzând într-o mare dragoste de viaţă.