Sapă și repară

Piața Unirii, Timișoara, vedere spre Nord

 http://en.wikipedia.org/wiki/Broken_windows_theory

Privesc minute în șir acest rondo de ferestre.
Nici una nu-i ca cealaltă și chiar dacă ar fi așa, poziția în cadrul grupului diferă.
Diferă adâncimea, lateralul, umbra.
Putem găsi o elasticitate a reprezentării, începem cu o stea în frunte și sfârșim elegant, cu jaluzelele aproape trase. Între cele două apariții, ne dublăm, ne dedublăm, ne ascuțim, ne fugărim.

Teoria este bună, să reparăm în acest parcurs ceea ce putem, la sfârșit să nu regretăm nimic; nu că n-ar fi de apăsat multe, dar o poză bună ne binedispune înainte de a da ora înainte.

Ce mă interesează de fapt? mesajul sau pur și simplu teoria?

Frigul

Frigul ascute orice privire, totul devine opac, strâns, întocmai ca apa care îngheață.
Emoția primară oprește orice mișcare, de aceea apa strălucește.

The Fountain - Fontis - Fântâna

În mijlocul oraşului este Fântâna, nu despre istoricul ei scriu, nici despre peştii care par că sar spre mijlocul ei, scriu despre Fântână ca obiect de studiu, de hrană spirituală, de sete de cunoaştere, de dinamică, de universalitate.

Anticii au dus Fântâna de la supravieţuire la arhitectură, de la orizontală la verticală, de la oracol la filosofie; apa s-a recreat prin dinamica jetului, dorinţă supremă de potenţă, de vigoare. Apa rece este cea care îngheaţă, care dă tăria corpului uman de-a fi încordat; numai privind cum apa vertical ţâşneşte pot spune că întineresc.

Lumea apatică se plimbă, fântâna cântă stins, zgomotul copiilor şi al porumbeilor o transformă în murmur. Cântecul ei aduce aminte şi chiar îţi spune despre pietre, despre cele mai mari pietre pe care ea le-a văzut vreodată şi saltă jetul arătându-ţi mărimea pietrei, apoi altul, altul într-o succesivitate de neoprit a marilor pietre văzute. Să fii piatră şi să fii udat de apă, tu ca fiinţă, apoi să te usuci la soare şi iar să fii udat şi tot aşa: ai stat lângă o fântână.

Poate că lipsa setei îi face pe oameni să nu mai privească Fântâna ca ceva ce le potoleşte setea, poate că monotonia şi plictiseala vieţii, îi face pe oameni să nu-i mai asculte murmurul, să uite divinaţia proprie, credinţa unui viitor, lipsa de destin în felul de-a trăi fericit viaţa. Fântâna cântă în înţelesul copiilor şi cu cât sunt mai mici cu atât sunt mai atraşi de ea, ei şi porumbeii.

Lipsa ideii de fântână, de arteziană, de jet precum am scris, această lipsă în mintea bărbatului, îl duce la impotenţă, căci prin asta uită de femeie. Am fotografiat fântâna în toată potenţa pe care soarele de primăvară, soare ce face să renască totul, soare de orele prânzului, soare de zenit, putea să hrănească cu lumină, cu multă lumină apa. Şi prea puţin poate lumina, cea care străpunge apa, aici se vede.

Triptic al construcţiei - pentru A

Niciodată n-am avut încredere în poeţi, vorba lui Platon, citez din memorie aceste cuvinte; în final m-am aliat cu ei -cu poeţii, şi mă mănâncă prozatorii, glumesc; nevasta are grijă de asta.

Doresc să dezvălui aceste triptic în ceea ce Alexandru avea dreptate, dar nu m-a înţeles, fără vina lui că eu oricum bat câmpii, oile devin grăniceri.

Ginsberg elaborează munca în Psalmul III, că acolo există şi sex, chiar nu mă interesează; ce fain şi-o trag ăia în Germinal în lipsa speranţei de viaţă, a minei prăbuşite. În Chile acum câtva timp, amanta i-a luat loc soţiei în aşteptarea minerului prins la începutul lui august şi salvat în octombrie acest an.

Ginsberg vrea să depăşim o mentalitate, cea a sexualităţii, cea a hetero şi cea a homo, eu habar n-am cum doreşte el să o rezolve, dar perpetuez starea lui. Mai departe mă opresc asupra nimiciei (a tenebrei), învăţată de la Gogol, de la "Mantaua" lui, care atunci când am pierdut-o n-am mai avut nimic.

Termin postarea precedentă cu o memorie, chiar nu salvez pe nimeni, eu deja mă scufund!

Un aer necunoscut îmi arde sufletul

Orice gând al meu este ars, este aşa în ceea ce amintirea celor care în dorinţa lor de supravieţuire au epuizat resursele.
Sunt prezent. Repet cele prezente în trecut repetate de maeştrii mei, de istoricii mei, de antropologii mei, de existenţialiştii mei.

Nu sunt clipe mai plăcute în a te recunoaşte o clipă, un pas în faţa înaintaşilor; formele lingvistice ale limbii române sunt insuficiente în a privi existenţa în clipa păşirii.

Sunt insuficient.

Atunci tu te vei numi Icar

Fiind înger nu puteam fi pasăre.

Fiind om nu puteam fi înger.

Fiind ceea ce sunt nu puteam spera la mai mult.

Într-o nebunie a viitorului am creat imaginea zborului: „Voi zbura, voi zbura, sigur voi zbura!”

Când zeul s-a apropiat de mine m-a întrebat: „De ce vrei să zbori, când aici pe pământ toate lucrurile sunt sigure şi apropiate, de ce doreşti depărtarea văzduhului şi îndepărtarea de semenii tăi?”

Zeul neprimind nici un răspuns reluă:

„Atunci tu te vei numi Icar!”

Dezumanizarea treptată a fiinţei mele

Am fost la bancă şi-am scos bani.
Am alimentat maşina cu o parte din ei.
Maşina m-a purtat peste tot acolo unde trebuia să-i alimentez pe alţii cu bani.
Aşa am plătit gazul, curentul, apa, etc.
La întoarcere am oprit să-mi iau ceva de mâncare, să mă alimentez şi pe mine.
Când am ajuns acasă nu mai aveam niciun ban.
Înainte de a intra în casă am privit norii.
Mai apoi am început să mănânc ceea ce am cumpărat.
Am băut apoi ceea ce am cumpărat.
Am deschis geamul şi-am privit stelele, norii se vedeau de ele.
Am simţit atunci pulsiunea; eram o maşină de translatat nonvalori, eram o crăpătură într-un zid şi încercam să-mi croiesc un drum. Simţeam nivelarea; dorinţa zidului de-a mă absorbi în masa lui. Presiunea venită din toate părţile.

a apărea, a ivi, a naşte

Momentele când apari sunt lipsite de interes.
Poţi să apari pentru că eşti aşteptat; pentru că este ora promisă; pentru că absenţa ta este remarcată şi lumea te caută, poţi. În această apariţie, surpriza lipseşte, sau dacă ea se lasă aşteptată, dispare. Surpriza dispare pentru că totul este latent, plicticos şi apariţia ta dizolvă minimul de întrebări.

Apoi viaţa îşi regăseşte cursul, apariţia ta devine aparentă. Poţi să dispari din nou şi cu fiecare apariţie, puţin din tine dispare. Când dispari definitiv - lucru uneori aşteptat - provoci de fapt o ultimă apariţie, un flash, pe care nimeni nu îl ştie sau îl bănuie şi în definitiv acest lucru minor nu mai suscită curiozitatea de altă dată. Persoanele în cauză; cele ce aşteaptă, au dispărut şi ele poate.

Cu momentul ivirii este altceva, apariţia ta devine o creaţie; se munceşte pentru o ivire. În cazul ivirii se poate vorbi de imagine, ceea ce nu mai este relativ sau temporal. Dacă pe apariţie ne putem baza câteva secunde, până când ea dispare; ivirea poate ţine minute. Ivirea naşte întrebări, caută răspunsuri; surpriza este la ea acasă, chiar dacă uneori ivirea duce la neplăceri, la o lipsă de comunicare, la imobilitatea partenerilor. Latura bolnavă a ivirii este ceea ce subconştientul doreşte să ştie, aici se lucrează cel mai mult la momentul acesteia, eul devine actor, joacă. Manifestări de gelozie, de pesimism, de mizantropie aduc ivirii latura cea mai dinamică. Totuşi lipsa plictiselii şi dorinţa de-a mai juca în teatrul vieţii încă o dată şi încă o dată o remarcabilă ivire nu reuşeşc totuşi să stăvilească dezgustul şi oroarea din partea celorlalţi din cauza acestui abuz.

Ivirea nu este o apariţie cu care să te joci, ea face ca dispariţia să fie înlocuită de amintire şi tocmai celebrarea la nesfârşit a unei amintiri induce dispariţia ei şi o transportă în această realitate nepăsătoare şi amnezică.

Forma cea mai înaltă de extaz este de a te naşte.
Biologic reuşeşti o singură dată, dar în societate, în faţa prietenilor mai poţi cel puţin de două ori. Dacă repeţi aiurea, cazi în desuetudine şi măcar poate o naştere are să se transforme în ivire.

Complexul de inferioritate pe care îl arunci tuturor este asemeni unui gaz de luptă, pentru o clipă eşti un sconcs şi mai apoi, repede devii cea mai drăguţă vulpiţă. Este de datoria lumii să vadă schimbarea, paralizarea ei durează o clipă şi merită să profiţi de aceasta. În familie a te naşte nu aduce cu o renaştere. Acum născut, eşti perceput ca un membru nou, fără trecutul obositor al celuilalt. La rândul ei societatea apreciază schimbarea, transformarea, noul. Totul revine mai apoi eu-lui; poate el să reziste acestei noi naşteri? poate trăi lupul în blana de miel?

http://www.youtube.com/watch?v=SaXIJNtBO7s