Căldări de piatră de pe Cheile Caraşului (peste un metru diametru) |
Aseară, într-unul din saloanele elegante ale unui hotel proaspăt deschis, pe canapele roşii din catifea, la o sticlă de vin; un demisec roşu de Tohani, chelnerul, un bătrânel simpatic, ne-a povestit Povestea Apei.
Se făcea că împăratul de poveste a Ţării Roşii era pe moarte şi nimeni nu ştia cum să mai facă pentru a prelungi nu numai viaţa conducătorului, dar şi starea cetăţii, stare a bunăstării, a belşugului, a fericirii tuturor locuitorilor. Toţi erau convinşi, că odată cu moartea împăratului, lumea lor va muri şi ea, va muri în primul rând starea de spirit animată de înţeleptul conducător, rând pe rând se vor duce şi restul, nefiind nici un urmaş natural la tron, lucrurile stăteau într-adevăr foarte rău.
Împăratului i se face brusc sete şi se ridică în capul oaselor, lucru neaşteptat şi cere un pahar pentru a-şi potoli seceta interioară. I se dă să bea un vin răcoros, galben ca mierea de tei, dar la prima înghiţitură brusc adormi, ca mai apoi peste câteva minute să se scoale şi strige că-i este sete. Urmă un vin roz ca petala de trandafir în roua dimineţii şi scenariul se repetă. Cineva schimbă reţeta pe ceai, de care mai de care floare, dar împăratul devenea tot mai agitat. Aveai impresia că o furtună năvăli peste cetate, căci începu şi ploaia, fulgerele atacau turnurile cele mai înalte şi bubuiturile trăznetelor ascundeau lumea în pivniţele cele mai adânci. Atunci unul din pajii tineri coborî până la râu şi aduse o carafă cu apă, obosit de drumul anevoios şi abrupt, ud leoarcă îl servi pe împărat cu un pahar cu apă. Acesta se lumină brusc şi întrebă ce fel de băutură este cea care i s-a dat, toţi răspunseră că este apă, cea mai simplă apă. Împăratul regretă pe loc că toată viaţa a băut numai vinuri scumpe, nectaruri din fructele cele mai exotice, ceaiuri făcătoare de minuni, dar nimeni nu i-a dat şi apă.
într-adevăr fără apă zdohnim peste 1 săptămână)) foarte bună legendă, şi ca în toate basmele, cel mai simplu om, apoi e cel mai mare
RăspundețiȘtergereaşa este, "apa cea de toate zilele", numai că uşor uităm asta!
RăspundețiȘtergerepe vremuri oamenii care cărau apă se numeau sacagii, denumire ce provine din turcă şi erau oameni foarte simplii...
Să bem, atunci!
RăspundețiȘtergere(Şi apă, desigur.)
:)
Neapărat!
RăspundețiȘtergere:)
buna si apa...dar cu masura :)
RăspundețiȘtergerecum este vorba ceea populară:
RăspundețiȘtergere"Cea mai bună băutură,
Este apa de izvor,
Dacă pui o picătură-n-tr-un butoiaş cu vinişor!"
:)
este a lui Pastorel mare iubitor de vinesi cu respect pentru apa :))
RăspundețiȘtergerePe vremea cand bateam muntii, cea mai mare placere era sa beau, mereu cu uimire, apa de izvor.
RăspundețiȘtergereAzi, izvoarele sau paraurile din departatele piscuri sunt doar prilej de admiratie estetica: nu mai am curaj sa gust din apa lor.
Legenda ta mi-a amintit cum sorbeam apa rece dintre bolovanii muntilor (Bucegi, de obicei)
@Pandhora
RăspundețiȘtergere"D.R.Culinaria" este o carte minunată şi tu acum sigur ai citit-o!
:)
@Liviu
RăspundețiȘtergereCe vremuri; am fost anul trecut în Retezat, la Bucura şi la Peleaga, tăuri cu o apă de cristal, la acea altitudine de peste 2000 de metrii nu m-am abţinut să nu beau din apa vie a muntelui.
Scorchfield
RăspundețiȘtergere:)