Muza Kiki de Montparnasse

The Mount Parnassus, home of the Muses in Greek mythology…

≪In the 1920’s, the neighborhood was at the heart of the intellectual and artistic life in Paris, with its cafés and the famous Kiki, who was the model and the Muse of all the artists who lived there, including Man Ray, Picasso, Apollinaire, Bourdelle, Matisse, Léger, Zadkine, Kisling, Chagall, Jacob, Cendrars, Soutine, Modigliani, Duchamp, Brancusi, Rivera, Fujita, Giacometti, Breton, Dali, Reinhardt, Miro, and others.≫
http://www.germanopratines.fr/en/the-place/disctricts/montparnasse-2/

Mă gândesc că puțini și-au pus problema numelui renumitului cartier parizian. Mai mult chiar, nici nu au bănuit de existența muzelor de acolo. Acum am pomenit doar de una.

Le Violon d' Ingres

Merită să vă plimbați prin virtual pentru a vedea urmele muzei Kiki în toată arta secolului trecut.
http://ineedartandcoffee.blogspot.ro/2011/02/muse-of-montparnasse.html

Cele șapte muze din nouă, sau zece

http://nunununono.tumblr.com/

     Nu fără motiv anticii greci au văzut în muză, ispitita intelectului. Plecând de la cele raționale, cu ajutorul muzei ajungi la cele relaționale, artistice, introspective. Nu de puține ori, poeții rugau muza să-i ajute, să-i scoată din platitudine și monotonie, versul să fie divin. De ce nu? dacă muzele erau divine, fiice ale zeiței memoriei Mnemosyne și ale lui Zeus. Toate aceste fapte de creație vin datorită memoriei, fără de care am bâjbâi în această lume neobservând nimic. Povestea muzelor se întinde de la Homer și Hesiod până la Pindar, care ne spune că aveau bucle violete. Le voi înșirui și eu mai târziu.

     Astăzi doar mi-am amintit de ele (muze), ilustrând această pagină cu o minunată femeie în șapte ipostaze. Sigur că nici un om nu poate să fie inspirat de toate muzele, fie ele nouă sau chiar zece. Dar măcar de șapte se poate? Cred că nu.

http://25.media.tumblr.com/tumblr_m4b1z6OqWF1r9rz6jo1_1280.jpg

Dansul - muzica

Krater, reprezentând un dansator, Vavronia (Brauronia), Atica, Grecia

Yehudi Menuhin:


≪ Fără tăgadă că nu există un loc mai impresionant în lume decît templul lui Apollo de la Delfi, pe muntele Parnas ; dintre toate glorioasele locuri sfinte, acest sălaș al oracolului de la Delfi a stabilit legătura între muzică și mister. Conducători și negustori, pelerini și țărani și-au tăiat drum pînă sus în vîrful dealului sacru, pentru a afla de la oracol răspuns la întrebările lor și a-l venera pe Apollo. pentru greci, muzica purta întrețesută ideea celor nouă muze, surse de inspirație ale tuturor artelor care își aveau locașul împreună cu ceilalți zei pe muntele Parnas. Apollo, fiul lui Zeus, era conducătorul muzelor, măiestrit atlet și războinic, ca și muzician. Muntele Parnas a ajuns să fie considerat sălașul muzicii. Imnul lui Apollo este socotit ca unul dintre puținele fragmente ale muzicii timpurii grecești care a supraviețuit săpat pe o piatră la Delfi.


Muzica avea rădăcini în neamul lui Apollo. Fratele său vitreg, Amfion a reușit să apere fortificațiile Tebei, făcînd din blocuri de piatră ziduri puternice la simplul sunet al lirei sale. Hermes, fratele lui Apollo, a ucis o broască țestoasă și legînd de carapace fîșii tăiate din intestinele unui bou, furat de la fratele său, i-a oferit lui Apollo acest nou instrument, pentru a-i mai domoli supărarea. Apollo, cu lira lui, a întruchipat credința și drama cetățeanului.


Perfecționarea treburilor cetății a mers mînă în mînă cu educația muzicală, fiind considerată ca esențială pentru un popor disciplinat. Rolul principal al muzicii în Grecia a fost de a forma caractere și a întări sănătatea. În templul lui Apollo, devoțiunea față de muzică a atins culmile sale, căci în amfiteatrul său au început primele competiții muzicale. Aceste manifestări au început în anul 586, înaintea  erei noastre, în același timp cu jocurile atletice panelenice. Platon a declarat că muzica trebuie să preceadă și să domine gimnastica, căci sufletul este acela care formează corpul și nu viceversa. Cuvîntul muzică vine de la grecescul musiki, însemnînd toate artele celor nouă muze. Cuvîntul nomos înseamnă de asemenea muzică, după cum mai înseamnă și logică, reprezentînd legile morale, sociale și politice ale statului. piatra delfică era centrul lumii și chiar și aici, Herodot din Megara a cîștigat premiul olimpic de zece ori, cîntînd la liră și aulos, acesta din urmă fiind un instrument de suflat, provenind probabil din Orient.

Știm că și dansul juca un rol important în festivalurile și ritualurile grecești. Acest fapt este valabil pentru toate culturile, căci atunci cînd ritmul devine stăruitor, nimeni nu se poate abține să nu bată din palme și să se legene. Corul din dramele grecești era dansat și mimat, formînd un aspect important al spectacolului, ca act de venerare și festivitate. Nu era scris și astfel nu mai știm care a fost funcția sa exactă la acea vreme, deși acum se încearcă reconstituiri inspirate din unele însemnări scrise, ilustrații de pe urne și din cele cîteva dansuri populare care au mai dăinuit.


În lume există o minunată varietate de dansuri, și grecia Antică nu face excepție. Printre dansurile care ar fi fost cunoscute lui Socrate și Aristotel sînt: Piglet, Itch, Snort, ca și Semănatul orzului Incendiind lumea, Furînd carnea. Considerăm civilizația noastră ca fiind mult mai avansată, dar ne mîndrim că sîntem în stare să lăsăm posterității dansuri ca Bump, Hustle și Jerk, împreună cu valsul, samba sau foxtrotul.


În multe sate din Grecia, platforma pe care se treieră grîul aloni, este singurul loc mare, plat, potrivit pentru dansuri. Horele care sînt caracteristice în grecia își au origine aici, și multe sate de-a lungul Peloponezului sau împrăștiate prin insulele  din Marea Egee și-au păstrat podeaua originală din piatră veche de două mii de ani sau chiar mai mult pe care vreo șaptezeci de generații au treierat grîul și-au dănțuit. Unul din aceste dansuri este zervos din insula Karpathos, și pentru că se învîrte spre stînga este considerat a fi un dans pentru onorarea forțelor lumilor subterane. Un altul este serra, dans de război din Pontos, una din comunitățile de pe coasta de sud a Mării Negre, unde se păstrează vechile tradiții cu multă grijă și unde se vorbea un dialect care mai posedă încă multe expresii din greaca antică. În teatrul grecesc, aloni a devenit aproape locul circular, mai jos din fața scenei, unde corul cîntă și dansează. în Grecia citadină modernă, funcția vechiului aloni a fost transferată la cîrciumă.


Cînd Roma a învins Grecia, i-a împrumutat muzica împreună cu sculptura și arhitectura. dar importanța muzicii a scăzut foarte mult, căci Roma era aplecată spre cuvînt, lege și sabie. După căderea civilizației romane o altă forță a început încet să domine cultura apuseană; această forță era biserica creștină. Biserica a fost în măsură să-și creeze marea artă emanînd din centrele din Roma și Bizanț, pentru că absorbise credințele păgîne, trecînd adorația zeilor romani și greci, sfinților creștini. Dar influența biserici asupra muzicii a constituit un proces lent, de fapt a trebuit să se scurgă o mie de ani, pentru ca muzica pe care o știm să înceapă să capete formă. ≫

Yehudi Menuhin și Curtis W.Davis, Muzica omului,

ed. Muzicală, 1984, pag.38-40

Argalasti fountain

Orăşelul Argalasti reprezintă zona cea mai populată a peninsulei Pelion din Grecia, dacă oraşul industrial de pe continent - Volos,  face parte din această peninsulă, atunci eu am greşit, dar am greşit numai din dorinţa de-a promova fântâna, am minimalizat marele oraş în defavoarea localităţii, dealtfel minunate, ce este pierdută înspre noianul de dealuri stâncoase ce fac şederea Muntelui Pelion prietenoasă la Marea Egee. Ţin să amintesc că plajele acestei peninsule fac concurenţă nu numai celor ce mărginesc mările ce înconjoară Grecia, dar şi celor oceanice.

Noaptea, toată noaptea, zgomotul acestui izvor penetrează liniştea locuitorilor. Zidurile de piatră nu fac altceva decât să amplifice căderea apei în căldarea de piatră. Cei neobişnuiţi cu acest zgomot, turiştii, caută evidenţa lui, căci prin asta, odată văzut se instalează nu numai liniştea, dar şi efectul miraculos, proteic, pe care îl au aceste ape pentru mintea umană. Nu beau apa din curiozitate, ci din setea rostogolită în cap din cauza zgomotului, este ca şi cum la vederea unui lac deosebit de întins şi liniştit, trebuie să ridici o piatră şi s-o arunci în suprafaţa lipsită de unghi a apei. Aici, datorită zgomotului oracular, întinzi mâna, te stropeşti bine şi acei mililitri care-ţi mai ajung pe buze fac savoarea unei răcoriri instantanee nocturne. Nu există  vis în acea noapte, nu există nelinişte, corpul ce vibrează tăcut în bătăile inimii este odihnit de muze.

Trebuie să amintesc că muzele lui Apollo nu stau la Delphi, ci aici, în pomenitul munte Pelion; trebuie remarcată poezia peisajului, drumurile care cântă, muntele, dealul; forme ce fac ca drumul să fie voios, lipsit de trudă, marcat de curbe şi unduiri, de pante şi rampe, ce duc maşina la vale, fără motor, să urce lin şi domol mai apoi următoarea rampă a drumului. Mai târziu, bineînţeles, cu a doua o luăm de la capăt, urcăm.

Natura are verdele adânc al mării, nu este cel de la noi; viu, crud, renascentist, aici verdele luptă cu un soare ce vara devine obositor prin lumina (apollinică) duruitoare. Aici soarele face zgomot prin lumina unei zile de neuitat, de val legat de stâncă, de nor legat de chiparos, de om legat în miraculos. Aduc aminte că Asclepios, părintele legendar al medicinei a plecat de aici, dintre acele plante miraculoase, cu penetrante proprietăţi ce făceau ca fluidele să aibă densităţile, vâscozităţile, diluţia ideală a corpului uman. Plantele de pe această peninsulă Pelion sunt la mare căutare şi astăzi.

Dacă muzele iubesc omul ce lasă totul pentru pasiune, în pragul de sus, căci cel de jos nu înseamnă nimic rău, ci doar aplecarea până la orizontală în faţa ivitului Apollo, atunci acolo -sus, în înţelepciunea pe care ar trebui să o aibă cei atinşi de muze şi nu o au, nu o au pentru că Zeul nu dă două daruri deodată, nu o au pentru că cei cuprinşi de pasiune nu sunt educaţi de centauri. Ori, prin aceşti munţi, dealuri şi râpe, plaje şi râuri, trec de multe ori centaurii. Această peninsulă este "ţinutul centaurilor", a fiinţelor înţelepte, ţinutul calului. Dar, pentru că iubirea face ravagii şi este necesar să fie aşa, altfel, poeţi, pictori, scriitori, sculptori, actori şi toţi oamenii ai căror minte este răpită în miimi de secundă de muze, nu ar mai exista; centaurii şi ei s-au îndrăgostit de femeile lapite. Femei lapite ce poate acum le-am spune thesaliote, greşită formularea, dar erau acele femei, se pare că deosebit de frumoase ce locuiau în Thesalia. Merită să mai amintesc că în acele vremuri antice, cavaleria thesaliotă, thesaliană era foarte renumită şi oare de ce?!

Închei în speranţa că poate cititorul a avut speranţa ca citind despre fântână să înţeleagă, datoria celor care bând apa acestora, a adâncimilor, fac enunţul unor măreţe poeme, iar eu nefiind poet, încerc doar să scriu, să celebrez aceste izvoare ale adâncimilor (din adâncimile) pământului.