vineri, 15 aprilie 2011

Diavolul şi bunul Dumnezeu

  
Piesa de teatru "Diavolul şi bunul Dumnezeu" a fost reprezentată pentru prima dată pe scena Teatrului Antoine, din Paris, la data de 7 iunie 1951.
În piesă, un comandant militar asediază un oraş, acesta dovedeşte tot timpul că este un caracter puternic, nemilos, chiar deosebit de violent, morala sa se rezumă la ordinul dat. Numele de Goetz, dat de Jean Paul Sartre acestui mare comandant militar aminteşte oarecum de Alsacia, sau mai departe de Prusia.

Asediul înfometează locuitorii, frica acestora paralizează orice formă de raţiune, satisfacţia lui Goetz n-are margini. Ori tocmai acum Goetz are o revelaţie, nu creştină, dar aproape şi asta o susţine preotul Heirinch, care traversase liniile duşmane, fiind şi el un locuitor al oraşului, pentru a cere îndurare şi milă din partea lui Goetz.

Revelaţia lui Goetz este tocmai ceea ce mulţi numesc sau mulţumesc prin darul de-a vedea prin crăpătură, adică, să ai prin asta atingerea zeilor în privinţa petrecerii evenimentelor pe acest pământ. A privi prin firida conştiinţei umane, este pentru mulţi un dar zeiesc, dar asemeni unui copil care a privit prin gaura cheii la ceea ce fac adulţii, Goetz nu vede divinul, ci extazul cunoaşterii. Dacă de la prima întâlnire cu preotul Heinrich, Goetz este ameninţat cu flăcările şi chinurile iadului, acum preotul doreşte convertirea totală, în ceea ce revelaţia înseamnă a fi bun şi nu rău, a fi milos şi nu crud, adică o întoarcere cu spatele la toată morala militară şi dorinţa de putere pe care o avusese înainte.

Vrea să împartă pământurile la ţărani, să dea o mai mare libertate burgheziei, bogaţilor le cere să-şi împartă şi ei bogăţia, toate acestea manu militari, căci încă imensa sa armată era cu el şi-i asculta drăceşte ordinele. Dacă lucrurile pot merge aşa înainte, atunci înseamnă că nu a trăit degeaba şi că fiecare om trebuie să vadă, să simtă şi să iubească aşa cum a început să o facă Goetz. Contradicţiile încep să apară imediat, lumea este contrariată de schimbare, la fel ca el, de aici în capul lui se sparg toate şi Goetz atunci are o a doua mare revelaţie.

Redau un fragment din dialogul dintre Goetz şi preotul Heinrich, un dialog prometeic, care de fapt arată marea personalitate a  lui Jean Paul Sartre, conduita şi singurătatea existenţială de care a dat dovadă până la sfârşitul vieţii lui.

Goetz (ridicând capul):
Eu singur, măi popă, ai dreptate. Eu singur. Mă rugam şi mă milogeam să-mi dea un semn, trimiteam vorbă în cer: nici un răspuns. Cerul nu-mi ştie măcar numele. Mă întrebam în fiecare clipă ce-aş putea să fiu în ochii lui Domnului.

Acum ştiu răspunsul: nimic. Dumnezeu nu mă vede, Dumnezeu nu mă aude, Dumnezeu nu mă cunoaşte. Vezi golul ăsta deasupra capetelor noastre? Acesta e Dumnezeu. Vezi spărtura asta în uşă? Acesta e Dumnezeu.Vezi groapa asta în pământ? E tot Dumnezeu.

Tăcerea este Dumnezeu. Absenţa este Dumnezeu. Dumnezeu este singurătatea oamenilor. Nu eram decât eu: singur am hotărât Răul; singur am născocit Binele. Eu sunt cel care a măsluit cărţile, care a făcut minuni, care se învinovăţeşte astăzi, eu singur sunt cel care poate să mă ierte; eu, omul.

Dacă Dumnezeu există, omul este neant; dacă omul există... Unde fugi?

Heinrich: Plec; nu mai vreau să am de-a face cu tine.

Goetz: Aşteaptă, popă, am să te fac să râzi.

Heinrich: Taci!

Goetz: Dar nici nu ştii încă ce vreau să-ţi spun. (Se uită la el şi ...brusc.) Ba ştii.

Heinrich (strigând): Nu e adevărat! Nu ştiu nimic, nu vreau să ştiu nimic.

Goetz: Heinrich, am să-ţi destăinuiesc o păcăleală grozavă: Dumnezeu nu există. (Heinrich se repede la el şi-l loveşte, Goetz râde sub lovituri şi strigă.) Nu există. Bucurie, lacrimi de bucurie! Aleluia! Aleluia! Nu mai da: Eu descătuşez oamenii. Nu mai e Rai, nu mai e Iad: e doar Pământul.
[...]


Această piesă de teatru conţine revolta umană, ce ni se trage de la titani, de la Prometeu, de-a împărţi o dată în două morala, cea omenească de cea divină. Piesa de teatru "Diavolul şi bunul Dumnezeu" este una din cele mai formidabile descătuşări pe care un om, ajuns pe culmile puterii depline le poate avea, deasupra împăraţilor Nero sau al lui Caligula, egal cu Hadrian şi cu Marcus Aurelius, dar mai neîmpăcat, mai doritor de umanul de pe pământ decât de divinul din ceruri.

În această anvergură ateistă de idei, eu oricum seara asta mă voi trozni bine, pentru că un prieten schimbă prefixul şi mâine n-am să recunosc nimic. Poate am să-mi aduc aminte de marele Sartre, dar am citit că la moartea sa, un reporter a întrebat pe unul din foştii lui studenţi, ce simte acum când Mentorul său nu mai este, acesta se pare că a răspuns imediat cu: "Sartre a murit, eu exist!"... şi eu seara asta voi exista puţin mai mult!

Jean Paul Sartre, Teatru, Rao, 1998, pag.339-340

5 comentarii:

  1. Mda, sunt mulţi oameni de cultură sau de ştiinţă care au negat existenţa lui Dumnezeu (app de asta, tocmai recitesc o carte a fizicianului Stephen Hawking în care afirmă că universul s-a format fără intervenţie divină şi în concluzie, religia e inutilă)
    Cred că fiecare are dreptul la o părere personală despre asta.
    Totuşi, cât din aceste afirmaţii sunt rezultatul unui nivel ridicat de cunoaştere şi cât sunt doar frustrări şi angoase care au învins speranţa, credinţa, răbdarea omului disperat de neputinţele sale?
    După părerea mea, credinţa sau ateismul duse la extrem sunt doar manifestările unui psihic labil. La fel ca orice raportare a fiinţei la o forţă exterioară investită cu atribute absolute.
    Uneori mă întreb dacă nu cumva adevărata noastră problemă este nu existenţa Lui Dumnezeu cât relaţia noastră cu El.
    :)
    Sper să te simţi bine după băuta de ieri.

    RăspundețiȘtergere
  2. La fel ca în fizică, mai ales în fizica cuantică, ideile sunt cele mai preţioase, de la ele la experiment, la dovada fizică a matematicii ideii, trec de multe ori secole.

    Jean Paul Sartre este unul dintre cei mai dezvoltatori de idei ai secolului trecut(scriu dezvoltatori ca să nu scriu idealist).

    Că ideile sale ateiste deranjează sau nu, cred că pe Sartre nu-l mai interesează. Fundamental este felul măreţ şi uman în care afirmă non-existenţa lui Dumnezeu -într-o piesă de teatru cu personaje cuprinse de furie, teamă, iubire, milă.

    "Dacă există Dumnezeu, acela nu pot fi decât Eu!" afirma Sartre. Şi dacă nu pot fi de acord cu asta, atunci îmi pun eu întrebarea: De ce îl citesc în continuare?!

    :)

    RăspundețiȘtergere
  3. "Dacă există Dumnezeu, acela nu pot fi decât Eu!"
    ...sau EU.
    :)

    De ce citim, în general?
    Ca să aflăm ceva nou sau ca să ne confirmăm / infirmăm propriile teorii, idei etc. prin confruntarea cu ale celorlalţi. Lumea Ideilor e locul la care ne dorim accesul cei mai mulţi dintre noi.
    (Dialogul acesta mi-a amintit de cumva de Republica lui Platon.)
    :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Republica lui Platon era cam rigidă, totul aranjat pe caste, cred că Academia lui Platon (şi Aristotel), este mai potrivită. :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Tocmai!Iar începi să mă sperii!
    :))

    RăspundețiȘtergere

mesajele anonime nu se citesc