Omul ca ţintă - intersecţia

Am privit cerul -oare pentru a câta oară în viaţă? sau am ridicat capul -în asta un fel de nesupunere?

În toate regiile de-a privi în sus sentimentul de admiraţie se combină cu cel de frustrare; faptul că este minunat acolo şi de ce nu putem fi şi noi. Să fim avioane, nu în avioane, să urmăm căi neştiute de nimeni.

În viaţa mea toate opţiunile s-au terminat în felul "celui care stinge la urmă lumina", eu sting la urmă lumina, apoi bâjbâi prin întuneric, nu-i nici-o plăcere, nuanţa biblică cu paiul şi cu bârna în ochi devine dorinţă atunci când te ciocneşti de-un stâlp, tot te ciocneşti, de sus până jos, şi cel mai ridicat fir de păr şi unghia de la picioare iau parte la ciocnire, toată vibraţia răsuflă în corp ca o ultimă demonstraţie a vieţii înaintea prăbuşirii, de obicei pe asfalt sau beton.

Personal văd viaţa în opţiunea de a trăi, poţi trăi şi în cărţi, legende şi poveşti; nu mă interesează, nu doresc nimic după, adică după moarte, după mine viaţa este ca o gară şi sigur că nici această idee nu-mi aparţine. Ca să coafez ideea scriu că viaţa este ca un aeroport, sună mai modern, dar în gară se petrece lucrul acela în care poţi prinde nu ultimul tren, nu saltul în ultimul vagon, ci prinderea verticalei ultimei scări a trenului; de acolo să fâlfâi, ca un steag în viteza pe care dieselul sau electricul o dă trenului prin locomotivă. Aşa orizontal cum ajungi să râzi ca în cele mai proaste desene animate şi să fii o clipă dus de traiectorie, căci trenul asta face, ne duce pe şinele lui veşnic paralele în traiectoria sa bine definită.

Trebuie să recunosc că nu văd aşa de bine, pe cât îmi închipui, dar aş vrea ca o dorinţă a mea să se îndeplinească în felul acesta: să văd cum vine controlorul de bilete şi la vederea steagului care sunt eu, zâmbetul lui larg, fâstâcit îl face să se întoarcă, nu să mă ajute să urc, să fie doar atent la macaze, la intersecţii.