Timpul ca fiind unica posibilitate a creației

Pentru cei ce m-au iubit cândva și nu mă mai iubesc, acum

- Să trimitem un sol!
- Să negociem, să nu pierdem iubirea trecută.
Regele privi pe geam. Se întoarse. Gândi cu voce tare;
- ... și în ultimele momente, cele dinaintea morții, mai poți spera la viață.
Era frig. Sala lipsită de viață, încolonată des, arcuită la infinit, țesută prin acoperiș, prinsă de întuneric; mirosea a mortăciune, asemeni unui stomac de balenă în care Iona înota spre lumină.
- Timpul nu ne dă nici o speranță! Timpul ne petrece și ne înlătură de pe drumul lui, el fiind infinit, ne doboară și ne aruncă în șanțul căii lui infinite. Drumul infinit este alcătuit la infinit din lucruri finite; noi. „Oooo, deșertăciune a deșertăciunilor.”

Șambelanul deschide din nou gura și vocea lui se izbi de stucaturile coloanelor și căpătă o tânguire născută dintr-un ecou imperfect;
- Să căutăm, să trimitiem mesiaje!

Într-un geam umbrit, regele își privi fața și reflexia îl tulbură. „Ce poți cere de la alții, când de la tine ceri din ce în ce mai puțin?”
O clipă își aminti, - de cel care a fost un „Cavaler al timpului”. Atât.

Întoarcerea pitulicilor

Cais aproape înflorit cu pitulice

Asemeni unei roți imense pe care un șarpe o învârte la infinit, precum credeau budiștii că vine timpul, întoarcerile ne arată același punct lipit de existența noastră pentru a ne întări convingerea că lumea nu s-a terminat, pe o asemenea tangentă se așează anual câte o pitulice.

O clipă rămâi oprit, orice acțiune poate dăuna punctului și dezlipirea lui ar duce la pierderea unui echilibru interior; da, spui apoi; s-au întors pitulicile, și roata se-nvârte iar.

Robinet exterior cu pitulice

N-am crezut niciodată că voi iubi atât de mult aceste păsări. Că ele vor face parte din mediul meu de existență, că dispariția lor îmi va afecta grav sănătatea mintală -unii cu caii, alți cu păsările.
Vom avea de acum încolo un nou periplu ornitologic.

Hipersensibilitate în timpi foarte scurți

Flori de piersic

O poză executată la sensibilitate de 16.000 ISO și timp de expunere 1/6400 secunde, reprezintă un scurt și elogios fragment impresionist a naturii ce ne înconjoară.

Ce s-ar întâmpla cu mintea noastră dacă ar gândi în acest fel?
Poate că o idee ce s-ar desprinde de celelalte, care asemeni granuloamelor stau să explodeze, ar reuși să străpungă densitatea dată de timpul foarte scurt. Sigur că s-ar datora mult hipersensibilității și fenomenul l-am putea numi microvedere; la fel ca un cuvânt repede inventat : storcoacidoză.

Timisoara la sfârșit de octombrie

N-am reușit să văd bine orașul meu decât călătorind și văzând alte orașe.
Nici clădirile nu le-am băgat în seamă prea mult. Nici nu poți să admiri ceva dacă n-ai învățat nimic despre ceea ce se află în fața ta. Întorcându-mă din micile mele călătorii îmi regăsesc orașul altfel, este poate în natura umană, pentru că îmbătrânesc și la orice reîntoarcere orașul mă vede așa -mai bătrân.

Nu mă pot plânge că timpul scurs a fost în zadar. În lărgimea timpului există o fisură, pe care dacă o găsim, ne înghesuim în ea și dispărem. De aceea pentru oraș, dispariția mea nu apare decât în stratul de praf de pe grinzile din podurile clădirilor ce-l alcătuiesc să fie milimetric mai stufos. Apariția mea îl întinerește, orașul îmi apare mai frumos și mai viu. Ce ciudat scriu în această balanță a trecerii prin lume.

Lentila timpului

Templul lui Apollo - în stânga Coloana lui Prusias

Unghi larg; cam 150 de grade, imagini succesive, lipite; omul nu poate vedea așa de la distanța asta, poate cameleonul (transformarea). În această neputință intervine încovoierea și dacă timpul se poate curba (lumina), atunci imaginea apare curbă datorită unui timp trecut cu repeziciune.

La Delphi, poți merge mai spre toamnă, când autocarele de turiști sunt mai rare, când oamenii mai puțini, când căldura se mai stinge. Totul se vede altfel, mai cu răbdare, mai cu luare-aminte; se vede bine curbura.

Semnalul

extras din memoriile lui Alfred Arjénten, discipolul necunoscut al lui Nikola Tesla,
iarna lui 1896, ianuarie,

≪Fiind francez la origine, Nikola mă trimite în Transylvania pentru a găsi un perimetru care să corespundă măsurării unui nou parametru pe care tocmai îl descoperise.
„Înveți repede limba de acolo, căci este înrudită cu latina, ce naiba, suntem același imperiu...!”
Nikola Tesla, un mare admirator al antichității, se referea la Imperiul Habsburgic după cum am aflat mai târziu și nu la Imperiul Roman cum crezusem eu.

Citind cartea lui Jules Verne, Castelul din Carpați, profesorul meu era convins că undeva în munții din mijlocul curburii masivului Carpați se poate detecta cu ușurință câmpul care măsoară timpul.
N-am fost disperat nici când la vamă am pierdut jumătate de zi, sau când drumurile foarte proaste îmi produceau întârzieri zilnice de câteva ore, oricum cuferele cu instrumente ajungeau după mine la câteva săptămâni -fiind transportate separat pe Dunăre, ceea ce mă intriga era apatia și lipsa de mișcare a locuitorilor, aveam impresia că nimic nu le putea distruge modul lor de trai. Spre norocul meu aveam la mine un roman nou apărut în Anglia scris de un anume Bram Stoker, care făcea referire la locurile pe care le vizitam și din care citeam și mă amuzam zilnic.

10 februarie

Am primit instrumentul perfect, el a fost adus în mai multe transporturi pentru a nu fi furat și asamblat de alții, cu toate că nimeni nu știa nimic despre el. Dar cum povestea telefonului este încă vie în mintea mea, mi s-a părut normal ca toată procedura să dureze atâta.
La hotelul din cetatea Alba unde stau, nimic nu lasă bănuieli, suntem niște arheologi veniți să caute comori în cetățile dacice. În acest sens, ne ajută foarte mult recomandarea domnului Hasdeu, prieten foarte bun cu Nikola, cu toate că acesta este din țara vecină.

14 februarie

Împreună cu companionii mei am ajuns în satul care ar desemna geografic un epicentru pentru lansarea semnalelor speciale descoperite de Tesla. Instrumentul perfect reușea să trimită semnale până în America, și asta cu cea mai mare viteză. Numai acordarea lui ne-a luat câteva zile, pentru că vedeți dumneavoastră, sensibilitatea lui ține de locul unde se află, de presiunea atmosferică, umiditate, magnetismul solului și mai ales de ecoul munților din apropiere.

18 februarie

Am trimis un ghid semnal prima dată, pentru a deschide o fereastră în câmpul magnetic de maximă intensitate aflat la cel mai apropiat punct Lagrange. După câteva secunde am primit semnalul înapoi rezonat prin instrumentul perfect aflat la Nikola, în America, mai precis lângă cascada Niagara, unde avea suficientă energie electrică pentru experimentele sale. Am încărcat pilele din nou și-am montat lira de memorie, care a stat toată noaptea deschisă pentru a reține semnalele trimise de peste ocean.
Lira arată asemeni unui picior posterior de cicadă, numai mult mai mare și cu mii și mii de fire de aur și traversau un perimetru asemănător cu cifra opt.

19 februarie

Am primit semnalul, dar nu-l putem descifra, îl reluăm de fiecare dată și nu înțelegem nimic.
Am trimis la oraș pe cineva să-i telegrafieze lui Nikola să ne spună ce se întâmplă.

20 februarie

Tesla ne-a răspuns imediat și ne roagă să-i trimitem lui semnalul captat, montând lira invers la instrumentul perfect. Cunoșteam procedura, numai că așa pierdeam semnalul primit și dacă dincolo nu-l mai primea nu ne mai puteam da seama ce s-a întâmplat de fapt.

21 februarie

Totul a mers perfect ieri, am reprimit un semnal inteligibil, care ne invita la așteptare, asta până dincolo se reușește o altă acordare.

22 februarie

Tesla ne roagă să fim pregătiți pentru că va trimite un semnal de mare intensitate, care va trebui, datorită antenelor montate, să facă înconjurul pământului prin punctele Lagrange. Îmi mai scrie că primul semnal era de fapt venit din viitor și că acum va răspunde.≫

Caietul cu însemnări al lui Alfred Arjénten a fost găsit de patrula imperială trimisă repede din cetate ca urmare a exploziei ce a survenit în după amiaza zilei de 22 februarie 1896. Suflul exploziei a dărâmat câteva case și a avariat biserica. Dintre săteni n-a pățit nimeni nimic, toți fiind la o sărbătoare, în schimb toți însoțitorii lui Alfred Arjénten au fost găsiți fără suflare, în afară de el care a surzit și și-a pierdut mințile.


Nikola Tesla se pare că a repetat experimentul mult mai târziu, cu un echipament mult mai puternic, asistat de Marina Militară Americană.
În caietul de observație ținut la laboratorul Westinghouse de la Niagara, s-a găsit o notiță care povestea de un semnal venit din viitor și care descifrat însemna o poziție geografică. Coada semnalului o forma literele SOS, ceea ce însemna o chemare în ajutor.
Nikola Tesla, a format un semnal asemănător, prin care a transmis că a poziționat cu precizie epicentrul semnalului și că va trimite ajutoare.
Într-una din notele sale târzii, Nikola Tesla avertiza asupra prăbușirii iminente a unui avion în zona în care l-a trimis pe Alfred Arjénten în iarna lui 1896. Iar, ideea de a răspunde acum nu i se mai pare bună, căci sigur s-a intercalat prea devreme peste operațiunile de salvare din viitor.

Ultimii

Decolorarea intervine atunci când timpul -evul, a trecut. Este o stare, nu o nuanțare. Pergamentarea a dat naștere scrisului, informației transmise. Îmbătrânirea este rătăcirea mesajului. Atunci culoarea trece spre violet, o scurgere de viteză. În schimb se salvează întregul. Ultima amprentă a existenței.

Privesc viața mea ca fiind un trandafir -asta ca să fiu într-un fel original, nicidecum. Alții au văzut râul sau vântul, sigur mai dinamici și mai expresivi. Eu, un epigon ce trage la țărm o căruță. Ea se vrea barcă și vita delfin.

Static rețin doar epuizarea. Sunt momente în care sunt epuizat. Lipsit de forța de trăi. Aici este minciuna; niciodată nu spunem nu vieții. Sinucigașii spun nu trăirii. Lipsa educației. Lipsa vieții, în contrabalans cu trăirea. Azi futem, bem, ne drogăm, ne futem, ne bem, ne drogăm. O ecuație cu două necunoscute: eu-l și be-ul (persona).

Nu este necesar niciodată refuzul, este absurd drumul. De fiecare dată mi-am imaginat că pot urma poteca altora, a acelor genii, sau poeți, sau pictori... și de fiecare dată aflând despre ei (citind), mi-am dat seama de felul în care ceea ce este nu este ceea ce urmează.

We give it a 10:10. Braun Clock Face, design by Dieter Rams, Dietrich Lubs

http://www.dailyicon.net/page/92/

Singurul atribut al existenței; timpul!
În rest, felul în care se decolorează viața nu mai are vreo importanță majoră. Recunoaștem în orice amănunt -ca amintire, felul în care am semănat viața, putem numerota astfel de evenimente. Nu trecem de o sută numărându-le cu voce tare. Asta-i viața noastră, tristă și săracă. De vină nu ar fi societatea, ci intelectul propriu, amețit de telefonia mobilă, mass-media și internet, asta ca un prim argument că am dreptate (știut de toată lumea). Ar mai fi, ceea ce vine odată cu după-amiaza; marea plictiseală cu sine-însuși. Aceleași personaje intră și ies din casă. Aceleași dialoguri, aceleași întrebări, ca și aceleași răspunsuri.

10 minute măcar să fie altfel, este nevoie de un ceas special?
Am găsit unul, stați în fața lui zece minute, până vă plictisiți!

Ikepod - o poveste despre măsurarea timpului

Marc Newson for Ikepod on Nowness.com

Repetitiorum

Același apus de soare, același peisaj electric, aerul uscat, teama de întuneric, păsări de noapte, strigăte depărtate, pași foșniți de praf, urme.

Educația aleasă am primit-o la îndemnul tatei de a face parte Revoluției ce are să vină. Mama nu era preocupată decât să mă învețe să gătesc și să mă adaptez repede oricăror situații ce implicau foamea, lipsurile de tot felul sau mai ales lipsa banilor. Eram prima fată din familie dintr-un lung şir de descendenţi masculini, dar asta nu-l opri pe tatăl meu să-mi arate fabrica și să-mi arate tot procesul de producție pas cu pas. Când am împlinit douăzeci de ani, în timpul banchetului ce s-a ținut în curtea fabricii, m-a tras deoparte și m-a luat de mână punându-mă să-i promit că nu voi divulga nimănui cele ce voi urma să văd și să aud.

Am coborât de-a lungul unei pasarele, prin spatele unor mașini unelte, pe o ușă mică, după niște dulapuri metalice, mai departe am ajuns într-o săliță care arăta ca o spălătorie, acolo, tata a dat la o parte un fișet greu, după care ne-am strecurat în întuneric. O scară urca acum, apoi brusc o lumină se aprinse și-am ajuns în fața unui birou, de unde întocmai ca o mașină de cusut ce iese din masă, rabatând polița, s-a ivit o manetă: Maneta se apropia de poziția norilor, cealaltă poziție, partea opusă era cea a soarelui.

Va veni o Revoluție, vor muri mulți oameni, va fi război civil, nimeni nu poate să spună ce va fi după. Tu trebuie să aperi fabrica, să plătești oamenii, să mituiești noii guvernanți...

De unde știi toate astea? am întrebat eu.

Pentru că am trecut la rândul meu prin asta.

Adică trebuie să trec și eu prin asta?

DA.

Explică-mi...

Draga mea, noi suntem o familie care, după câte știu eu, repetă același scenariu: când primii descendenți ating vârsta de aproape 23 de ani, are loc o Revoluție, în care mor aproape toți din familie, deci practic la fiecare 46-47 de ani se repetă totul. Tu, în cazul strict de față, trebuie ca timp de cel puțin trei ani să păstrezi fabrica intactă, cu orice sacrificiu, cu orice preț, chiar și cu prețul vieții mele sau a celor din jurul tău. Tu trebuie să supraviețuiești. Trei ani de lipsuri, cu toate că acum rezervele de orice fel sunt imense, dar se vor duce repede. Te voi învăța tot ceea ce știu eu, îți voi descrie toate încercările prin care am trecut, dar Revoluția le știe și va încerca să te înșele, să te abată de la drumul pe care trebuie să-l faci. La urmă trebuie să vii aici.

Revoluția a venit la ora promisă, muncitorii au ocupat fabrica și-au început să care tot ce puteau duce cu mâinile, paznicii au fugit de mult. Am mituit repede câțiva maiștrii care i-au ademenit pe oameni în magaziile de alimente. Tata a plecat în capitală să negocieze cu noua putere, n-am mai auzit nimic de el. Mama s-a angajat, dar în final au luat-o și pe ea. Am promis tuturor că voi redeschide fabrica și că voi da de lucru la toată lumea, am promis că fabrica va a lor, am promis că le dau totul. Muncitorii continuau să fure, mai ales pentru fier vechi. Cu ajutorul unor prieteni care conduceau topitoriile am recuperat aproape totul înapoi, m-a costat toată averea.

Anii treceau și războiul făcea ravagii, norocul meu. Lumea era preocupată de mâncare, nu de fier, armata rechiziționa acum fier, legea marțială era în curs.
Militarilor le-am dat Ford-urile vechi și câteva lăzi cu vin din pivnița tatei. Am încercat să întreb de tata.

Au trecut parcă repede cei trei ani. În ultimul an m-am căsătorit. Un colonel îmi tot făcea curte. Era destul de tânăr pentru a fi ofițer superior, dar cum moartea nu ocolea pe nimeni în acei ani se avansa repede. Moartea și dragostea făceau ravagii. Eram gravidă când au trecut cei trei ani, totul era pus la punct, trebuia doar să ajung în locul de unde trebuia să trag maneta.
Am tras maneta spre soare. Am leșinat apoi. Când m-am trezit, în fabrică era larmă mare, am ieșit afară și muncitorii mă salutau respectuos, erau cei pe care-i știam eu de mică. Toți îmi urau o naștere ușoară. O mașină, m-a dus acasă. Totul era la fel. Excepția eram eu, eram în postura tatei acum. Colonelul nu mai era colonel, ci căpitan.

În câteva luni voi da naștere unui copil pe care va trebui să-l educ cum să păcălească Revoluția. Și dacă nu va ajunge să tragă de manetă?

Tunel

Etriere legate de bare de oțel striat

Bolyai a demonstrat neuclidian că două paralele se întâlnesc, demonstrația este mai sus.
Tot din același ciclu; teorema: că dreapta este un arc de cerc. Demonstrația este mai sus.
Merită să amintim euclidian de secantele ce taie drepte paralele; dezvoltă unghiuri complementare în interior. Demonstrația este mai sus.
Toată geometria plană, cât și cea spațială (în trei dimensiuni) este mai sus.
Dacă tunelul acesta ar fi un tunel al timpului, atunci am demonstra Relativitatea Generală a lui Einstein: eu n-aș mai scrie acum și blogul meu nici n-ar mai fi. Demonstrația este mai sus.

Teism

În față, înainte de, expresia „ad portas” sau pentru cei subtili „ante portas”, desemnează ceea ce poate oricând să se întâmple; porțile să se deschidă, sau să fie dărâmate. La Ierusalim există Poarta Zidită, este ceea ce nu trebuie să se întâmple, Poarta de Aur, sclipirea ce oprește.

Quintus Fabius Maximus a fost generalul care a mutat poarta, astfel că prin înțelepciunea sa a schimbat toată strategia războiului, a fost un Sun Tzu roman, de aceea i s-a spus il temporeggiatore.

Expresia a început așa:
Hannibal, Alpibus superatus (munții Alpi), in Padanam (câmpia Padului) planitiem descendit.
Și s-a sfârșit așa:
Fabius propter suam prudentiam consul creatus est.
http://www.latin.it/versione/3002

Ori cel ce comandă timpul face regia, acela este Zeul.
Deci nu trebuie să ne referim la timp ca la o mișcare ci ca la o așteptare, nicidecum expresia încetățenită il illo tempore nu este cea înțeleaptă.

Ora exactă a tragediilor

Panglica timpului actual

Se taie o parte dintr-o panglică, se pune un ceas pe ea, apoi se urmărește drumul timpului de-a lungul traiectoriei Möbius. Ceasul va apărea la fiecare trecere arătând o fracțiune din timp. Pentru că acea fracțiune este nedefinită și irațională, oamenii au aproximat trecerea cam la a treizecea parte dintr-o secundă, este timpul în care ochiul sesizează mișcarea, într-un timp mai mic, ochiul aproximează doar. Ceea ce se întâmplă în timpii foarte mici, abia acum se descoperă, lumea de până acum era foarte strâmtă. Și pentru a fi mai înțeleși, trebuie să pomenim de două mari tragedii ce-au zguduit lumea la începuturile ei: răpirea Corei-Persefona și ratarea aducerii din lumea morților de către Orfeu a iubitei sale Euridice. În aceste evenimente divine, ce nu au deloc legătură cu oamenii, timpul a fost zguduit și omul a început să clipească.

Contrabanda cu timp

Muzeul Ceasurilor - Petru (Peter) Kindlein - Bega Shopping Center et.II

La vamă, ofițerii serviciului de contraspionaj descoperiseră la timp cufărul. Aflat între osii, acesta atârna asemeni unui uger de vacă în locul ce era destinat unor greutăți ce alterau josnic centrul de greutate, astfel, ori metale grele, ori roci cu minerale, erau plasate acolo. Cineva ciripise.


Plecarea grăbită a emisarului era în contratimp cu pregătirile oficiale de estimare a timpului pierdut. Ne aflăm așadar în țara ce nu cunoaște timpul. Este un teritoriu aflat la o mare altitudine, este Shangri-La poate, sau Machu Picchu chiar și de ce nu Castelul din Carpați? Sigur că un răspuns pertinent ar da timpul peste cap și mai târziu s-ar constata simplitatea recursului; vinovat pentru contrabandă cu timp.

desene de Bajko Attila

După atâția ani, o recuzită impresionantă, creată de artiști autohtoni, au reușit să readucă mitul în postul realității: evenimentul s-a petrecut, el este real în conștiința martorilor, antropologia cazului este comparabilă, reflectarea necesară s-a înfăptuit în critica celor ce au decupat strict ontologic acel fapt petrecut atunci.


Oprită la graniță, caleașca celui desemnat pentru a duce la vale noul mesaj de restabilire a noilor virtuți, virtuți oportuniste și gregare din partea noului prim-ministru al țării fără timp; vameșii, după inventarierea produselor de contrabandă au stabilit clar că: posesorul ducea de fapt o mașină a timpului, cu care, depărtându-se cât mai mult de țara sa, ar fi reușit să penetreze din exterior (în interior) memoria colectivă, astfel că la întoarcere lucrurile să fie schimbate și dânsul întâmpinat ca un mare salvator al patriei. Salvator al Patriei  de ce?

Eroarea timpului

Psychopathia Sexualis

Unica salvare este timpul. Numai el este cel care se scurge constant, timpul este liber. Încă o dată acest domeniu exact se impune asupra noastră. Ceea ce este firesc în timp este că l-am cronometrat și știm exact cum se comportă față de noi. Unii mor la gândul că timpul nu greșește niciodată. Totuși o eroare există, atunci când dormim, când visăm, când ne închipuim, când... Atunci timpul o ia razna și dispare, dar doar o clipă.

Out of limits - timpul - 100

Visul

Spre seară oamenii se împrăștiaseră, doar cei apropiați regelui mai stăteau lângă foc. Flacăra vie se vedea din ce în ce mai bine, toți mâncaseră, unii poate că deja dormeau, cei puțini rămași aveau grijă de foc. Regele stătea pe un scăunel și privea tăcut acum lumina unduitoare, seara care se lăsă aduse cu ea nu numai întunericul, dar și liniștea unui cer plin de stele.


În spatele regelui stătea, asemeni unei statui, un preot etrusc. Aștepta din clipă în clipă întrebările.
Niște zgomote bruște speriară orăcăitul monoton al broaștelor, glasuri se agitau în întuneric undeva în fața regelui, ca mai apoi să apară platoșe strălucitoare, unul dintre soldați se desprinse și îngenunche lateral lângă rege:


- Am așteptat toată ziua, n-a venit la întâlnire. Au trecut deja două zile de când a plecat...
Regele se întoarse în spate:
- Ce spun păsările?


Preotul se aplecă în timp ce vorbea, se concentră ca vorbele sale, spuse în șoaptă, să ajungă numai pentru urechile regelui:
- Mâine va fi furtună, păsările au zburat jos la asfințit, turtureaua și vrabia au sărit mult pe sol, un vultur traversă cerul de la răsărit spre apus, nu s-a învârtit deloc...
- Bine bine, întăriți straja, stingeți focurile, faceți liniște, trimiteți patrule în noapte, poate îl întâlniți.


Regele se retrase singur în cort. Odată cu el un vânt îl petrecu, sus de tot, nori negri înfulecau stele.
Sclavul aprinse feștila, dar el o stinse, se întinse îmbrăcat, privi aerul ce se răcea, visă repede.


Visă un drum din sticlă neagră, înjumătățit și împrejmuit de steaguri -ce nu se mișcau. Pe drum apăreau dâre ce-i arătau direcția drumului, asemeni unei ape ce fuge de el. Se uita în toate părțile, de parcă în privirea sa trebuia să apară cineva. În față, datorită unei furtuni, drumul se întuneca și se unea cu cerul. Era drumul său spre moarte?


Dimineața devreme se trezi singur, ieși afară în noapte și o ploaie deasă și rece îi aminti visul. Lumina zilei se ivea dinspre pădure, prin arborii înalți o umbră părea că-și face loc, se auziră iarăși voci disperate. Sună scurt un corn. Călărețul ajunse repede în fața lui, de pe cal îi spuse scurt:
- Este timp!


Regele se-ntoarse calm în cort, sclavul agitat aprinse feștila și întinse un cearceaf alb pe masă, apoi ligheanul de argint plin cu apă cu lămâie, apoi ștergarul, făcu o plecăciune scurtă.
Mesagerul timpului sosi la timp. Acești mesageri erau foarte scumpi, acesta a fost cumpărat din Cartagina pe greutatea lui în aur, fața le era acoperită tot timpul, li se spuneau uituci, pentru că nu-și aminteau nimic despre ei, despre originea lor. Călătoreau în timp, în viitor, felul în care o făceau era neștiut. Unii spun că se duceau pe un tărâm în care timpul se oprea, de acolo priveau curgerea timpului asemeni unui râu, la întoarcere, asemeni unui oracol, spuneau ce-au văzut.


- Este timp!
Regele își sculă trupele târziu de tot, și după ce le dădu o masă adevărată, îi puse să se ungă cu unsoare, cu răbdare. Spre prânz abia porniră spre râu, un pas alergător de încălzire, trecură Trebia la genunchi și spulberară legiunile ce așteptau de dimineață, în frig și umezeală dușmanul. Când numizii înconjurară armata consulară, caii abia se încălziră; de dimineață sclavii le întăriră genunchii cu cârpe înmuiate în apă caldă.


- Este timp!
Rămâne frază celebră, în care viitorul îți rezervă un prezent liniștit, prezent prin care poți să te desăvârșești.

Violența premergătoare a timpului

≪ Căci nu este cu putință cufundarea de două ori în același râu, 

după Heraclit, 

și nici atingerea de două ori a esenței muritoare în aceeași dispoziție; 

ci prin imboldul și repeziciunea transformării ea se împrăștie 

și iar se adună 

(mai bine zis, nici din nou, nici mai târziu, ci totodată se întrunește și se delasă),

se apropie și se îndepărtează. ≫

violența trecătoare a timpului

violența seducătoare a timpului

violența vindecătoare a timpului

________________________

Gheorghe Vlăduțescu, Ion Bănișoiu, Filosofia greacă în texte alese, Cartea de liceu, ed. Punct, 2002, pag.34

Întoarcerea în timpul negru

La Madrid, în Xanadú Commercial and Leisure Center, există un loc ferit la mezaninul fântânii multietajate, o ceasornicărie. Aici se mai repară încă ceasuri foarte vechi, pendule sau cronometre, chiar şi acele cutiuţe de cântat sau acele metronoame ale profesorilor de muzică, este un loc în care tatăl şi fiul refac o parte din amintirea pe care scurgerea timpului o avea cu secole în urmă. Însăşi ticăitul acelor ceasuri are farmecul aparte al secundei prelungite, un hârâit lungeşte timpul. În ziua de astăzi, secunda se oprește brusc, metalic, fără nici un avertisment, ca mai apoi să devină monotonă, inaudibilă.


Tatăl are cam patruzeci și ceva de ani, știe meseria de la bunicul său ce-a luptat alături de Franco, un tip dur, conservator, care, spre senectute s-a înmuiat. Poate că lipsa tatălui l-a făcut pe nepot să-și găsească sprijinul în bunic, ce odată cu trecerea anilor orbea. O generație a fugit în America, fiul căpitanului franchist, n-a mai îndurat atitudinea milităroasă din casă și mai bine a fugit, neștiind că va lăsa în urmă un copil, ce s-a născut din dragostea lui cu fata vecinului. Nimeni n-a mai auzit de el.


Acum tatăl își învață copilul, dorește ca fiul său să poată avea o altă copilărie decât a lui.
Eu sunt acum în fața ceasornicăriei, în stânga mea fântâna ce izvorăște cu un etaj mai jos îmi aruncă stropi fini de apă, nu mă feresc, trag cu urechea. Aud dialogul dintre tată și fiu, aud ceea ce numai apa aude. Apare un bătrân, nu-i văd fața. La măsuța de primire apare fiul, desface o cutie, iar eu mă mut puțin ca să văd mai bine, văd ceea ce numai aerul vede. În cutie este un ceas foarte vechi, dar și foarte greu, copilul abia îl scoate din cutie. Mă mir cum bătrânul l-a cărat până aici, prin toată aglomerația și vânzoleala mall-ului. Vine și tatăl, studiază cadranul cu o lupă, ceasul are și o sonerie ce aduce a talangă, pe acolo tatăl strecoară o fibră optică, pe un monitor apare o lume inertă alcătuită din rotițe și arcuri, osiile strălucesc ca niște săgeți; ceasul a fost o păstrat foarte bine, gândește tatăl și eu știu asta la fel cum numai vidul știe.


Bătrânul vrea să știe dacă ceasul mai poate fi reparat, fiul răspunde că „Da!”. Tatăl încă se mai uită înăuntru cu fibra optică; apar înscrisuri tremurânde, sunt în latină, în cea mai pură latină și eu le citesc de aici de unde privesc. Bătrânul scoate o hârtie, este o bacnotă nou nouță, cu generalul Franco pe ea, nu mai este valabilă și tatăl o ia ca și cum ar fi fost, dă o repede o chitanță, un zumzet și imprimanta laser a scos-o. Bătrânul pleacă dând din cap. Tot nu i-am văzut chipul, dar acum în schimb pot să văd mult mai bine ceasul.


Fiul aduce o trusă de scule, iar tatăl îl mută cu grijă pe o masă aflată mai în spate. De unde stau eu, pot să văd și așa, pot să aud chiar cum tatăl începe să-i arate fiului componentele pe care ceasul acum și le dezvăluie la lumina zilei. Nu este nevoie de lampă, în Mall lumina este suficientă, lumina vine de la soare prin fântână, prin acoperișul de sticlă, se împrăștie peste tot, oamenii sunt foarte clari.


Trec ore și eu nu mă mișc de la locul meu, soarele doar s-a înclinat puțin, este miezul verii.
Fiul privește la un moment dat ceva și întreabă:
„Tată, putem să luăm timpul ceasului acesta?!”
„Știi ce se întâmplă dacă facem asta!” răspunde tatăl.
„Știu, dar dacă reușim de data asta, putem călători acolo unde nimeni nu și-a închipuit că poate ajunge!”


Și tatăl, și fiul, reușesc mai apoi să ia timpul ceasului vechi. Mai departe de ei, peste multe străzi, un bătrân moare subit pe când citea o carte.
Și tatăl, și fiul, reușesc mai apoi să strecoare timpul într-un ceas de mână, pe care fiul îl pune la mână.
Fiul dispare și ajunge în Infern, timpul era negru, și ei n-aveau de unde să știe asta.


Eu acum îl văd cum cotrobăie pe acolo în căutarea unui timp alb pentru a se întoarce, dar nimeni nu poate să știe unde va ajunge și cu acesta.

Căutări

Căutarea a început în fața unui orizont luminos, pe care din când în când faruri îl întretăiau, ca peste ciobitura ivită alte lumini paralele cu orizontul să o treacă în spate, în așteptare.


Într-un balans dat de-o lumină crepusculară, a început jocul, căutarea. Oamenii copii au prezis în jocul lor copilăresc, ce mai târziu îl vor juca în vara vieții lor, că sensul căutării va fi același, fuga de singurătate. În absența singurătății, omul vizualizează cel mai bine viața, un torent de lumină nu-l lasă să cadă în întuneric, umanitatea care apare, un orizont ce sprijină chiar și biserica. De fapt nu este o condiție a jocului, jocul acesta numit căutarea se poate juca și singur, atunci te cauți pe tine însuți, de fapt această fază a jocului este cea mai grea. Este grea pentru că scria și pe frontonul templului, „cunoaște-te pe tine însuți” și tocmai acolo oamenii copii s-au mai jucat odată „de-a v-ați ascunselea” în privirea ageră a Zeului, dar au uitat repede pentru că a trecut mult timp de atunci. În lipsa acestei amintiri unii caută tot timpul, iar cei care își mai amintesc, câștigă timp, timp pentru a trăi.