Dansând ei ard în văpaie

Jean Noël Schifano

începutul romanului

     Netedă ca un ou de jar, a siluit-o pînă la urmă. Antonia nu se mai zbătea. Zăcea cu coatele lipite de pămînt, braţele, cu gingaşa lor încheietură, ridicate ca un rămuriş înnebunit mai sus decît capul, învineţite de lungi zgîrieturi, cu unghiile rupte înfipte în palme, cu pulpele pline, zgîriate şi ele, pînă la bolta încordată a tălpilor, zguduite de mii de spasme, ca nişte furnicături, cu fusta de sărbătoare roz, ajurată, sfîşiată şi ea, cu părul ei marin, negru şi greu, exalînd arome de migdal şi de iasomie, lipit în şuviţe late pe fruntea lunecoasă de sudoare şi pe umerii obrajilor plini şi palizi ; daga izbăvitoare care fusese cu vîrful îndreptat spre gîtul ei, şi o silise şi o redusese la tăcere, stătea acum înfiptă pînă la gardă în pămîntul bătut : iar cele patru bile ale minerului de oţel, dimpreună cu cele două bile aurite ale braţelor de paradă ale gărzii, alcătuiau un T scris de-a-ndoaselea, şase capete de şarpe, aşezate în cruce, pentru o tortură care împietreşte. Simţea, de la inimă la pîntece, cum se izbeau brizanţii de sînge, spărgîndu-şi spuma peste cochilia răsucită a oului, aidoma mării care fierbe în reciful de tuf fungiform, cînd coca bombată a corăbiei în derivă e prinsă - într-un vaier sfîşietor - ca să se avînte în vîltoarea deferlantă a elementelor cosmice.

Ţipase şi ea, pînă la stele : iar pîntecele ei, în care bărbatul deschisese o cale de sînge, pe care altă carne de bărbat avea s-o colmateze apoi timp de nouă luni, ca să o deschidă iarăşi printre ţipete, era parcă irizat de o insuportabilă arsură, răzuit de o usturătoare eflorescenţă. Bărbatul înfocat şi nechezător se prăbuşea iar şi iar peste trupul ei despicat, scotocit, fărâmat, legat cu botniţă, ca un corn de foc înnădit peste o aprigă maşină de fier şi de gheaţă. [...]

Jean Noël Schifano, Dansînd ei ard în văpaie, ed. Edinter, 1990, pag.3-4