Fidelitatea sau infidelitatea descrisă în faţa ta

Un invitat din rasa Beagle, nu-i dezvăluim numele (pentru discreţie)

Citind azi textul, am ezitat să-l încadrez la citatele mele pe care le celebrez. După-masa, având invitaţi, între care şi un câine, am putut să văd cu ochii mei şi să fotografiez de asemenea toată întâmplarea. Am decis pe loc că voi copia textul lui Jean Paul Sartre, merită, că astfel de adevăruri nu se mai scriu azi, remarc în final înţepenirea ideologică prin care trecem. Urmează citatul:

Soţul vine pe neaşteptate, priveşte, latră şi îi cam vine să plece

     Astfel spus, e un lucru practic absurd: în Cupa fermecată, de La Fontaine, câţiva bărbaţi hotărăsc să nu mai bea din cupă fiindcă, ei nu vor să ştie dacă nevasta îi înşeală, ei vor fi, mai devreme sau mai târziu, afectaţi: lumea va râde de ei, ei vor descoperi fără să vrea adulterul, ea îi va părăsi etc. Acest lucru se întâmplă deoarece, căsătorindu-se, ei au ales o afacere în doi care se întinde pe toată durata vieţii şi care este, oricare ar face ei, în curs de verificare. Ei doreau fericirea în doi, fidelitatea soţiilor etc.

     Şi fiindcă vor acest lucru în continuare, verificarea îşi urmează cursul necruţător. Încetarea deliberată a verificării, acolo unde ea este în mod sistematic posibilă (cupa este simbolul unui ansamblu de operaţii organizate), nu are efect decât să lase verificarea să se exercite de la sine ca o consecinţă riguroasă a fiecărei acţiuni, consecinţă ce cade însă în afara proiectului nostru. Adică hazardul devine stăpânul verificării - exact cum se întâmplă în cazul Erorii. Refuz să-mi chestionez soţia asupra conduitei sale. Astfel nu eu voi fi cel care conduce ancheta. Însă faptul de a mă întoarce într-o zi mai devreme acasă ( Riar-şah în O mie şi una de nopţi ) mă poate pune în prezenţa adulterului. În momentul acela, descoperirea cade în afara devizei mele de acţiune, ea se datorează unui concurs de fenomene.

     De fapt, totul se leagă riguros; tocmai fiindcă eu plec în călătorie soţia mea îşi primeşte acasă amantul. Iar ansamblul este atât de riguros încât este suficient ca un bărbat gelos să hotărască o plecare fictivă pentru ca seria faptelor să se organizeze unitar sub forma unei capcane revelatoare: el pleacă pentru ca soţia să-şi poată primi amantul, ea îl primeşte fiindcă el pleacă, el a plecat pentru a se întoarce pe neaşteptate, se întoarce pentru a-i surprinde, îi surprinde fiindcă a plecat. Dar e suficient ca el să fi plecat de-adevăratelea şi să se întoarcă din întâmplare (a uitat ceva, de exemplu) pentru ca descoperirea să devină hazard. Astfel, a vrea să nu ştii înseamnă, până la urmă, a vrea să te laşi în seama hazardului.

Jean Paul Sartre, Adevăr şi existenţă, Nemira, 2006, pag.61-63