Un ultim orizont - Katafigio

Katafigio -începutul orizontului

Pe Mani coastele stâncoase amintesc de cele ale Scoției, pe cele din urmă nu le-am vizitat, le știu din „Privește înapoi cu mânie”, Thomas Hardy le-a prețuit foarte bine în opera sa literară.

Pot descrie furia mării, aproape de aceste ziduri naturale ca fiind contrară mării liniștite de la orizont. Întrebarea ce se naște din acest contrast l-a făcut pe Papillon să numere acestă furie și să tragă concluzia unui relativ zbucium, pauza în care valurile par să se odihnească, devine secunda evadării, a drumului spre orizont.

Ceea ce am reușit să arăt în imagine nu pare secunda evadării, cea pe care Henri Charrière a ghicit-o, intuit-o sau chiar a așteptat-o. De pe Insula Diavolului, înălțimile par mult mai ample decât aici, cel puțin filmul mi-a arătat asta.

Ceea ce am reușit eu să pot poza; este linia orizontului. Această linie, atât de aproape de marginea de sus a tabloului, îmi sugerează efortul fiecăruia în aflarea orizontului propriu; ce evadare, ce voință personală!

La Katafigio am primit răspunsurile unui nou început și al unui nou sfârșit, asta pentru că acolo, în așteptarea mea, în închipuirea mea, se juca piesa de teatru: „Așteptându-l pe Godot”.
Nu este firesc că primești ceea ce îți dorești, pentru că ar fi nefiresc, este nefiresc să vezi ceea ce îți închipui și astfel este firească dorința de a te simți primit în universul acesta, fie el universul tău.

Alt încornorat, alt singur; Moise

http://freethoughtnation.com/forums/viewtopic.php?p=27856

Michelangelo i-a pus lui Moise coarne. Aici este o lungă poveste.
Moise este singur. El cu tufișul sclipitor. Apare Dumnezeu și-i poruncește ce să facă. Moise scrie tablele.
Moise coboară singur de pe munte. Jos triburile conduse de el tocmai din Egipt făureau Vițelul de Aur. Moise este din nou singur. Se face că înțelege. Noaptea ce vine, împreună cu cei din tribul său, extermină un trib întreg, cel așa zis vinovat. Apoi ziua ce vine instituie Legea.

Singurătatea bărbatului singur

 Muzeul de arheologie din Pirgos, Eleea, Peloponez, Grecia

Bărbatul încornorat, trădat, substituit, înlocuit, alcătuia în marele Ev Mediu, portretul celui ce la rândul lui trăda, fugea, dorea, altfel că acesta, fără dorința majorității, a devenit Diavolul; bărbatul singur.

Este inutil să povestim despre celibat. Putem povesti inutil despre călugări. Ori reciproca nu este valabilă, oamenii de rând au atașat celibatului o mulțime de păcate și-au încornorat acestea religios. În partea cealaltă, a religiei, s-a format o oaste, împotriva celeilalte, dar tot din celibatari -neconvinși.

Suntem în Grecia antică acum și coarnele, pentru că vitele, erau foarte prețuite, creșteau mai greu ca și oile sau mai ales ca și caprele. Mai mult chiar, taurii erau privilegiați. Sigur că erau și ei sacrificați, ca orice animal, dar, mare atenție erau urmăriți mai ales cei albi. Lucru astăzi rar și noi știm de ce.

Omul singur este descalificat social. Intențiile lui sunt tot timpul interpretate, natural fiindcă n-are martori. Omul singur nu este urmărit de nimeni. Toate profilele psihologice atașează omului singur -cazul nostru omul modern, izbucnirile, vulcanismul, atentatul, terorismul. În viziunea modernă, neschimbată oarecum de cea medievală, omul singur este sigur Necurat.

La Messenia, la sud de Pirgos, în vestul sudic al Peloponezului am văzut imagini cu tauri însoțiți de forme circulare -forme de înțelepciune, de acceptare.

Îmi este dificil acum să-mi apăr o teză a singurătății, a urmăririi celui singur; alții mai buni ca mine, precum Kafka, au reușit-o perfect.

Artemision, Messenia, Peloponez, Grecia

Coarnele astea ce însemnau pe vremuri fertilitate, continuitate, progres, astăzi, în mentalitatea creștină, dau roadele păcatului. Păcat de vacă, că se caută cea fără coarne.

„N-am ajuns atat de sofisticat” - Marean Vanghelie

Nestor Palace, Chora Museum, Greece, Piet de Jong reconstruction

Hotnews:
≪Întrebat dacă este de acord cu opinia președintelui executiv al PSD Liviu Dragnea, care a pus pierderea cursei pentru Cotroceni pe seama lui Dumnezeu, Vanghelie a răspuns: "N-am ajuns atât de sofisticat".≫

Benedetto Croce, Esteticieni germani minori: *
≪Pentru Krause, umanitarist, liber-cugetător, teozof, totul e organism, totul e frumusețe, și frumusețea e organism, iar organismul e frumusețe ; Esența, adică Dumnezeu, e una, liberă și întreagă, și unul liber și întreg este Frumosul.

Nu există decât un singur artist, Dumnezeu, și o singură artă, cea divină. Frumusețea finitului este Divinitatea, adică asemănarea cu divinitatea care apare în finit. Frumosul pune în joc rațiunea, intelectul și imaginația conform legilor lor, și aduce în suflet plăcerea și înclinațiile dezinteresate.≫

Când am terminat de scris, Diavolul m-a întrebat repede:
„Este Frumos acest Marean Vanghelie?”
„Nu!” am răspuns eu.
„Atunci cred că am să-l vizitez puțin...!”


_________________________________
Benedetto Croce, Estetica, Univers, 1971, pag.394-395.

O povestire cu pisică și diavol de James Joyce

http://wetoowerechildren.blogspot.ro/2010/04/french-ladies-and-awkward-couples.html

Către Stephen Joyce
Villers sur Mer
10 august 1936

Dragul meu Stevie,

Ți-am trimis o pisicuță umplută cu dulciuri acum câteva zile, dar bănuiesc că nu știi povestea despre pisica din Beaugency.

Beaugency e un orășel mic și vechi de pe malul Loarei, cel mai lung râu din Franța. Râul ăsta, pe deasupra, e și foarte lat, cel puțin pentru Franța. În dreptul orășelului Beaugency e atât de lat, încât, dacă ar fi fi să-l treci de pe un mal pe celălalt, ar trebui să faci cel puțin o mie de pași. Acum o grămadă de vreme, oamenii din Beaugency, când voiau să-l traverseze, trebuiau să urce într-o barcă, pentru că nu exista nici un pod. Și nu puteau nici să-și facă singuri pod, nici să plătească pe altcineva să-l facă. Atunci, ce era de făcut?

Diavolul, care întotdeauna citește ziarele, auzi despre situația tristă în care se aflau, se gări la patru ace și îi făcu o vizită primarului din Beaugency, pe care îl chema monsieur Alfred Byrne.Și primarul ăsta avea mare plăcere să se gătească. Avea o robă stacojie și purta întotdeauna un lanț mare din aur la gât, chiar și cînd dormea dus în pat cu genunchii la gură.

Diavolul îi istorisi primarului ce citi în ziar și îi zise că el ar putea să contruiască un pod pentru ca oamenii din Beaugency să poată trece râul ori de câte ori le va pofti inima. Îi zise că ar putea construi un pod cum nu s-a mai făcut niciodată și că-l poate ridica într-o singură noapte.

Primarul îl întrebă câți bani voia ca să facă un astfel de pod. Nu vreau nici un sfanț, zise diavolul, nu cer altceva decât ca primul om care va trece podul să fie al meu. Așa să fie, zise primarul.
[traducerea lasă de dorit, în textul original, în engleză, este scris „first soul” nu primul om, cum este mai sus tradus, deci primul suflet]

Noaptea se lăsă, iar oamenii din Beaugency se duseră la culcare și adormiră. Veni dimineața. Iar când își scoaseră capetele pe ferestre, strigară: Pe cinstea mea, Loara, ce minunăție de pod! Pentru că înaintea ochilor aveau un pod zdravăn din piatră azvârlit peste râul cel larg. Toată lumea dădu fuga la capul podului și se uită către malul celălalt. Un diavol stătea la capătul celălalt al podului, așteptând primul om care avea să-l treacă. Dar nimeni nu îndrăznea să-l traverseze, de teama diavolului. Apoi se auzi o trâmbiță - ăsta era semnul ca lumea să facă liniște -, iar primarul, monsieur Alfred Byrne, își făcu apariția în falnica lui robă stacojie și purtând lanțul lui greu din aur în jurul gâtului. Avea o găleată cu apă în mână, iar sub braț, celălalt braț -ținea o pisică.

Diavolul se opri din țopăială când îl zări din capătul celălalt al podului și își duse la ochi ocheanul cel mare. Toți începuseră să șușotească între ei, iar pisica se uită la primar, că în orașul Beaugency era îngăduit ca o pisică să se uite la primar.
[nota traducătorului: aluzie la proverbul englezesc „A cat can look at a king”, care are sensul: nimeni nu este atât de important încât un om obișnuit să nu aibă dreptul să se uite la el: oricine are dreptul să fie curios în privința vieții personajelor celebre.]

Când se plicti să-l privească pe primar (deoarece chiar și o pisică se satură să se tot uite la primar), începu să se joace cu lanțul cel greu din aur al primarului. Cînd primarul ajunse la capătul podului, fiecare bărbat își ținu răsuflarea, iar fiecare femeie își ținu gura. Primarul puse pisica jos pe pod și, într-o clipită, fleoșc! zvârli o găleată de apă peste ea.

Mâța, care se afla acum între diavol și găleata cu apă, se hotărî repede ce avea de făcut și o zbughi cu urechile pe spate până la capătul celălalt al podului, drept în brațele diavolului.

Diavolul era supărat ca dracu'.

Messieurs les Bagentiens, răcni el din capătul celălalt al podului, vous n'êtes pas de belle gens du tout! Vous n'êtes que des chats! Viens ici, mon petit chat! 

Și apoi îi zise pisicii: Tu as peur, mon petit chou-chat? Viens ici, le diable t’emporte! On va se chauffeur tous les deux.

Și se duse pe pustii cu mâță cu tot.

Iar de atunci încoace, oamenilor din orașul acela li s-a zis le chat de Beaugency.

Dar podul e încă acolo și băieții se plimbă cu bicicleta și se joacă pe el.
Sper să-ți placă povestea.

Nonno

P.S. Diavolul vorbește cel mai adesea o limbă inventată de el, numită Belzebabel, pe care o născocește el însuși din mers, dar când e nespus de furios poate vorbi foarte bine și o franțuzească stricată de tot, deși unii care l-au auzit au zis că ar avea și un acces de Dublin foarte apăsat.

din:
James Joyce, Texte inedite, Univers, 2013.
__________________________________
Povestirea este foarte subtilă.
Joyce ne arată un primar, un diavol, o pisică și lumea unui orășel.
Diavolul, în final confundă locuitorii orășelului cu pisici, sau îi crede fricoși asemeni unor pisici. Oricum ar fi, în final diavolul este mulțumit și cu o pisică, ține de cald.
Avem așadar un primar deștept, bărbați care știu să-și țină răsuflarea când trebuie și femei care -tot așa, știu să tacă. În final trebuie să scriu că Joyce nu a scris această povestire numai pentru copii. Oare știm să-l păcălim acum pe diavol?

Pentru alte amănunte:
http://www.ricorso.net/rx/library/authors/classic/Joyce_J/Children/Beaugency.htm

Duminica aparține preoților

DIAVOLUL ȘI BUNUL DUMNEZEU
Jean Paul Sartre

Tabloul VI -neterminat

Tabloul VI

Scena III

ȚĂRANII singuri

Un ceasornic bate de șapte ori

UN OM ADORMIT (care era culcat pe jos, se trezește speriat):
    Cît e ceasul? În ce zi sîntem?

OMUL: E o dimineața de duminică și e ora șapte. Nu, nu e duminică.
    - S-a isprăvit cu duminicile, s-a isprăvit, n-o să mai fie niciodată, preotul nostru le-a luat cu el.
    - Ne-a lăsat zilele săptămânii, zilele blestemate ale muncii și ale foamei.

ȚĂRANUL : Atunci, la naiba! Adorm iar! Să mă treziți cînd o fi Judecata de apoi.

O FEMEIE : Să ne rugăm.

Jean Paul Sartre, Teatru, Rao, 1998, pag.291

Diavolul şi bunul Dumnezeu

  

Piesa de teatru "Diavolul şi bunul Dumnezeu" a fost reprezentată pentru prima dată pe scena Teatrului Antoine, din Paris, la data de 7 iunie 1951.

În piesă, un comandant militar asediază un oraş, acesta dovedeşte tot timpul că este un caracter puternic, nemilos, chiar deosebit de violent, morala sa se rezumă la ordinul dat. Numele de Goetz, dat de Jean Paul Sartre acestui mare comandant militar aminteşte oarecum de Alsacia, sau mai departe de Prusia.

Asediul înfometează locuitorii, frica acestora paralizează orice formă de raţiune, satisfacţia lui Goetz n-are margini. Ori tocmai acum Goetz are o revelaţie, nu creştină, dar aproape şi asta o susţine preotul Heirinch, care traversase liniile duşmane, fiind şi el un locuitor al oraşului, pentru a cere îndurare şi milă din partea lui Goetz.

Revelaţia lui Goetz este tocmai ceea ce mulţi numesc sau mulţumesc prin darul de-a vedea prin crăpătură, adică, să ai prin asta atingerea zeilor în privinţa petrecerii evenimentelor pe acest pământ. A privi prin firida conştiinţei umane, este pentru mulţi un dar zeiesc, dar asemeni unui copil care a privit prin gaura cheii la ceea ce fac adulţii, Goetz nu vede divinul, ci extazul cunoaşterii. Dacă de la prima întâlnire cu preotul Heinrich, Goetz este ameninţat cu flăcările şi chinurile iadului, acum preotul doreşte convertirea totală, în ceea ce revelaţia înseamnă a fi bun şi nu rău, a fi milos şi nu crud, adică o întoarcere cu spatele la toată morala militară şi dorinţa de putere pe care o avusese înainte.

Vrea să împartă pământurile la ţărani, să dea o mai mare libertate burgheziei, bogaţilor le cere să-şi împartă şi ei bogăţia, toate acestea manu militari, căci încă imensa sa armată era cu el şi-i asculta drăceşte ordinele. Dacă lucrurile pot merge aşa înainte, atunci înseamnă că nu a trăit degeaba şi că fiecare om trebuie să vadă, să simtă şi să iubească aşa cum a început să o facă Goetz. Contradicţiile încep să apară imediat, lumea este contrariată de schimbare, la fel ca el, de aici în capul lui se sparg toate şi Goetz atunci are o a doua mare revelaţie.

Redau un fragment din dialogul dintre Goetz şi preotul Heinrich, un dialog prometeic, care de fapt arată marea personalitate a  lui Jean Paul Sartre, conduita şi singurătatea existenţială de care a dat dovadă până la sfârşitul vieţii lui.

Goetz (ridicând capul):

Eu singur, măi popă, ai dreptate. Eu singur. Mă rugam şi mă milogeam să-mi dea un semn, trimiteam vorbă în cer: nici un răspuns. Cerul nu-mi ştie măcar numele. Mă întrebam în fiecare clipă ce-aş putea să fiu în ochii lui Domnului.

Acum ştiu răspunsul: nimic. Dumnezeu nu mă vede, Dumnezeu nu mă aude, Dumnezeu nu mă cunoaşte. Vezi golul ăsta deasupra capetelor noastre? Acesta e Dumnezeu. Vezi spărtura asta în uşă? Acesta e Dumnezeu.Vezi groapa asta în pământ? E tot Dumnezeu.

Tăcerea este Dumnezeu. Absenţa este Dumnezeu. Dumnezeu este singurătatea oamenilor. Nu eram decât eu: singur am hotărât Răul; singur am născocit Binele. Eu sunt cel care a măsluit cărţile, care a făcut minuni, care se învinovăţeşte astăzi, eu singur sunt cel care poate să mă ierte; eu, omul.

Dacă Dumnezeu există, omul este neant; dacă omul există... Unde fugi?

Heinrich: Plec; nu mai vreau să am de-a face cu tine.

Goetz: Aşteaptă, popă, am să te fac să râzi.

Heinrich: Taci!

Goetz: Dar nici nu ştii încă ce vreau să-ţi spun. (Se uită la el şi ...brusc.) Ba ştii.

Heinrich (strigând): Nu e adevărat! Nu ştiu nimic, nu vreau să ştiu nimic.

Goetz: Heinrich, am să-ţi destăinuiesc o păcăleală grozavă: Dumnezeu nu există. (Heinrich se repede la el şi-l loveşte, Goetz râde sub lovituri şi strigă.) Nu există. Bucurie, lacrimi de bucurie! Aleluia! Aleluia! Nu mai da: Eu descătuşez oamenii. Nu mai e Rai, nu mai e Iad: e doar Pământul.

[...]

Această piesă de teatru conţine revolta umană, ce ni se trage de la titani, de la Prometeu, de-a împărţi o dată în două morala, cea omenească de cea divină. Piesa de teatru "Diavolul şi bunul Dumnezeu" este una din cele mai formidabile descătuşări pe care un om, ajuns pe culmile puterii depline le poate avea, deasupra împăraţilor Nero sau al lui Caligula, egal cu Hadrian şi cu Marcus Aurelius, dar mai neîmpăcat, mai doritor de umanul de pe pământ decât de divinul din ceruri.

În această anvergură ateistă de idei, eu oricum seara asta mă voi trozni bine, pentru că un prieten schimbă prefixul şi mâine n-am să recunosc nimic. Poate am să-mi aduc aminte de marele Sartre, dar am citit că la moartea sa, un reporter a întrebat pe unul din foştii lui studenţi, ce simte acum când Mentorul său nu mai este, acesta se pare că a răspuns imediat cu: "Sartre a murit, eu exist!"... şi eu seara asta voi exista puţin mai mult!

Jean Paul Sartre, Teatru, Rao, 1998, pag.339-340