Vizibil vs. invizibil

Un copil invizibil!

     Ziua marcată de vânt puternic, de praful ridicat, nu se ridică la înălţimea festivităţilor ce trebuiau să marcheze victoria deplină a oamenilor vizibili asupra celor invizibili. O sută de ani a durat vânătoarea asupra celor care reuşiseră să devină invizibili, Wells a descris doar cazul individual (mai era şi pisica). Dar ei –oamenii invizibili se înmulţiseră şi pe cale naturală, astfel că, încă din pântece copilul devenea invizibil, naşterea devenea uşoară datorită hemoragiei, formele devenite acum roşii, în contact cu aerul, simplu de recunoscut, ajutau pe ceilalţi să ducă evenimentul cu brio, până la sfârşit.

     Prima Lege dată îi obliga pe aceştia – pe cei invizibili să poarte haine, astfel, deveneau uşor de recunoscut ca oameni; dar faţa , figura, rămânea încă o problemă greu de identificat. Societatea s-a stratificat rapid în două, cei vizibili –cei mulţi, şi invizibilii –minoritatea cea mai unită. Unită prin inexistenţa rasismului, mai departe prin inexistenţa frumuseţii figurii sau a trupului uman aceşti oameni începeau să gândească altfel, să poftească astfel. Socialul invizibililor era deja diferit, greu de înţeles pentru vizibili, acţiona ca o mare familie de fapt –doi invizibili se ajutau imediat aflându-se în apropriere, şi dacă le venea, mai făceau şi dragoste. Aşa s-au creat adevărate comunităţi ale lor, care creşteau rapid. Un vizibil se simţea stingher prin comunele lor, mai ales că aici nu respectau Prima Lege.

     A Doua Lege stipula că nu au voie să facă nici un obiect invizibil, unealtă sau instrument. Legea se răsfrângea şi asupra plantelor şi animalelor. Bineînţeles că invizibilii nu au respectat decât o perioadă acest lucru, asta până când se spune că ei au reuşit să se vadă, să-şi distingă contururile. Totuşi ploaia dădea la iveală toată comunitatea, cu clădiri, cu celelate obiecte urbane şi mai ales că apa în starea ei naturală, nu au reuşit să o facă invizibilă.

     Invizibilii aveau şi ei pictorii, poeţii, scriitorii: artiştii lor. Tablourile şi cele scrise de ei sunt foarte valoroase, mai ales că cei mai buni erau cei de-a doua generaţie, cei care prin spiritul lor foarte creativ, i-au obligat pe vizibili să înceapă războiul civil.

     Creaţia celor vizibili, ajunsă decadentă, inspira milă în comparaţie cu cea vizibilă a invizibililor şi unde mai pui că se vorbea şi de o creaţie invizibilă, numai de ei recunoscută. Aş scrie mai mult despre asta, dar nici eu nu prea cunosc mare lucru. Un vers care-mi vine în minte suna cam aşa:

Nu poţi să zici, să auzi până nu vezi,

Acum împăcat, tu crezi?!

     Iarna şi primăvara, ninsoarea şi ploaia din belşug, făceau ca invizibilitatea să-şi piardă din eficacitate şi nici invizibilii nu se prea puteau mişca în voie fără haine. Prin asta câţiva ani le-au trebuit vizibililor să distrugă societatea nou creată, apoi a urmat vânătoarea. Recompensele, mai ales spre sfârşit, erau imense şi toată lumea se ocupa cu asta în timpul liber, mai ales că orice obiect sau animal invizibil adus spre incinerare era răsplătit.

     Totul se petrecu prea repede, lumea neobişnuită cu o nouă cultură, cu o nouă rasă, s-a revoltat. Dar revolta nu i-a adus nimic bun, odată oficial conflictul încheiat, ceea ce rămăsese de la cei învinşi devenea acum foarte valoros şi colecţii întregi particulare, necunoscute oficial, adunau ce se mai putea. O epocă trecuse, alta venea, lumea în felul ei prostită, privea înainte şi nu vedea nimic în faţă. Cântecele nu mai răsunau pe dealuri, în păduri, acolo unde te aşteptai mai puţin. Dorinţele se stingeau încet într-o admiraţie a ceea ce a fost.

     Acum, în această zi de sărbătoare, se auziră doar câteva cuvinte prin megafon, cuvinte acoperite de vânt, puţin mai târziu oamenii se împrăştiaseră, fiecare la casa lui.