Părerea lui Jean Paul Sartre

"În calitate de burghez, vreau să ignor condiţia proletariatului pentru a ignora că sunt răspunzător de ea. În calitate de muncitor, pot dori să ignor această condiţie fiindcă sunt solidar cu ea, iar dezvăluirea ei mă obligă să fiu părtinitor.

Sunt responsabil de totul în faţa mea şi în faţa tuturor, iar ignoranţa vizează restrângerea responsabilităţii mele în lume. Astfel, geografia ignoranţelor mele reprezintă întocmai, în negativ, finitudinea alegerii mele de a fi.

Ignoranţă = refuzul responsabilităţilor. Şi reciproc: cu cât ai mai puţine responsabilităţi, cu atât mai puţin ai nevoie să ştii; adică: dacă societatea vă pune într-o situaţie în care vă sunt luate responsabilităţile (femeia "întreţinută"), nu aveţi nici o preocupare pentru Adevăr; deţineţi adevărurile celorlalţi cum tot de la ei deţineţi şi banii.

Ignoranţa femeii nu este o pură şi accidentală lipsă de instrucţie: ea vine din afară şi o alterează lăuntric, privând-o de orice putere asupra lumii. În schimb, i se dă (în cazurile favorabile) cel puţin iluzia unui contact nemijlocit între dorinţa sa şi dezirabil." *

Privitor la ignoranţă, la ceea ce se multiplică ca produs al ignoranţei al acestei societăţi actuale româneşti, este tocmai filosofia ei. Publicată, emisă mai ales de mass-media prin vizual, ea propovăduieşte tocmai ignoranţa, ca o religie nouă. Exponenţii ei, filosofii ce deţin acum monopolul comunicării, ori au uitat, ori nu ştiu că adevărul trebuie responsabilizat prin preocuparea lor publică. În schimb subiectele, la fel ca şi majoritatea maculaturii pe care o expun spre vânzare, nu fac referire la responsabilitate, ci printre rânduri se mai aude de frumuseţea adevărului.

Nu trebuie să ne mire nimic pentru că tocmai dânşii, sunt produsul acestei societăţi, deci n-au cum o să trădeze. Nu doresc nici un martiraj cultural din partea lor, doar mă chinuie întrebarea, dacă ei cred ceea ce spun. Dacă cred, acesta este nivelul, linia peste care nu se poate trece, dacă nu cred, atunci vor dispărea mai repede decât îşi închipuie.

* Jean Paul Sartre, Adevăr şi existenţă, Nemira, 2006, pag.92