O seară înaintea iernii

Nu există un prilej pentru a sărbători venirea iernii.
O păpădie spre sud, alăptată de-un soare căzut, a înflorit.
Seara abia mai rezista ploii reci și naturii pierdute din logica ei - a înfloririi.
Mă gândesc că mâine va fi cheală.

Evoluție

Și păpădiile gândesc

Păpădia

     Soarele se strecură prin gard. Clipa aceea în care norii de la vest se împrăştiară îi renăscu brusc dorinţa de-a pedepsi păpădia. Păpădia care văzând cum acesta cade după gard, după pomi şi case, se lăudă cu sfericitatea, cu transluciditatea ei, mai puternică decât a soarelui. În această laudă, în clipele ce făceau ziua să mai respire puţin înaintea somnului, păpădia dorea să facă atente celelalte plante asupra perfecţiunii ei. Orice floare îşi doreşte asta: să fie perfectă.

     Acum păpădia explica acelor surate dicotiledonate efectul pe care lumina îl are datorită seminţelor ei radiale, cum joacă umbrele de bucurie când razele de lumină se petrec prin sfericitatea capului ei.

     Soarele auzind toate acestea încercă un truc, dar norii îi dejucau planul, obosit de lunga zi încercă să prindă crăpătura, când aceasta se ivi pe neaşteptate, încălzi cu ultimele puteri aerul care se iscă, porni o pală de vânt care reteză calota superioară a păpădiei.

     Uimită de ce se petrece cu ea, păpădia se tâmpi, întocmai ca omul lobotomizat; încercă să se scuze dar nu a mai putut zice nimic.

     Mulţi oamenii asemeni păpădiilor îşi crează o stare de perfecţiune ce trebuie neapărat lăudată de alţii, nevisând  o clipă că totul este trecător, mai departe prin gesturile lor nu fac altceva decât să cheme lobotomia.