Detaliul care umple camera

Dimineața în larg - între Agios Nikolaos și Stoupa

Pentru a forța imaginația ideea unui detaliu trebuie bine transpusă, în jurul acestuia putem țese totul.
Avem nevoie de un pescar, apoi de o mare, de țărmuri aplecate dinspre munți puternici, ceva case pe acestea, o lumină diafană, o transparență, ca mai apoi să pornească povestea.

Pescarul prinde în plasă o ladă, ce se dovedește a fi un sicriu de unde Dannae iese și mai târziu îl naște pe Perseus, acesta taie capul Medusei, ajustat de zeița Athina și de zeul Hermes, scut și zburătoare. Se căsătorește cu Andromeda, răpita. Mama acesteia, Casiopeea cea frumoasă devine constelație. O nouă dinastie se naște. Zeus privește. Un detaliu.

„blogul tau era mai interesant in anii trecuti, ” - prima poveste

Imagine captată în intersecție de pe bicicletă

Am înțeles că tot ceea ce strâng acum și cuprind într-un cuvânt, într-o imagine, nu au valabilitatea trăirilor personale trecute -cele care cuprind inconștient viața mea.
Asemenea unui opis trebuie să povestesc prima mea întâlnire cu dragostea, cu aia adevărată.

Eram în liceu și nu pot sigur să-mi amintesc dacă eram în clasa a XI-a sau a XII-a, sigur spectrul unei nereușite la examenul de facultate începea din clasa a XI-a și de aceea mă leg de acel an, pentru că părinții mei mă tot împingeau să mă duc la meditații, ceea ce eu consideram o pierdere de timp. Pierdere de timp nu pentru că eram un elev eminent și pentru faptul că timpul meu liber de după-amiaza ar fi fost limitat și pierdut în teoreme și ecuații prelungite.

De fapt ce făceam eu după-amiaza?
Stabileam recorduri. Mă întâlneam cu prietenii, făceam poze și a doua zi le aveau, dis-de-dimineață.
De data asta am reușit să fac o poză de pe bicicletă, într-o intersecție, în felul meu, în dorința mea și ea din poză era chiar fata pe care o urmăream de un an întreg, colegă de liceu mult mai mică decât mine. Ajuns acasă am developat repede și-am mărit imaginile cât am putut de mult, am întrebuințat revelatoare scoase din frigider, cu timpi mari de cristalizare, astfel că granulația obținută era foarte fină și de la cele zece minute am ajuns la o jumătate de oră developarea filmului.

Țin minte că era o sâmbătă la fel ca asta și pe la ora nouă, zece seara, eram la ușa fetei pe care o iubeam în secret. Credeam -atunci, că surpriza unor fotografii de-un sfert de metru pătrat o vor lăsa în brațele mele. Surpriza a fost că a deschis mama, și felul în care m-a invitat în hol, alături de-o amabilitate expusă sumar m-a intimidat pe loc și fuga mea a fost oprită de ușa împinsă cu piciorul ei.

- Ai deci niște poze, uitându-se ea la blocul meu de desen -de parcă nu știa.

Am rămas înțepenit între lumina de hol și cea din bucătărie, cu mâna pe clanța de la baie în timp ce doamna-mi smulse blocul de desen. Prin asta mă invitase în sufragerie;

- Soțul meu tocmai ce le-a dus pe fete la țară, se întoarce mâine; vrei să iei loc să ne uităm la poze împreună?!

Am descoperit repede un fotoliu cuprins de-un colț de cameră, în umbra unei perdele, ce-mi amintea de Twin Peaks. Doamna s-a așezat în fața unei măsuțe, picior peste picior. A deschis, impropriu pozele erau mai mari decât formatul de bloc A3, a cules mai bine spus, imaginile și le-a așezat pe măsuță asemnea unui puzzle; privind la ele m-a întrebat:

- O vrei pe Nicoleta?

O secundă mai târziu picioarele ei defilară prin aer asemeni unor săgeți trase cu boltă în întâmpinarea unor inamici presupuși a fi în partea cealaltă a unui obstacol nedefinit de înalt. În toată această nedefinire, negrul ei dintre picioare a părut cel mai bine definit și odată cu aterizarea m-a întrebat din nou:

- Dacă o vrei pe Nicoleta, trebuie să mă vrei și pe mine?!

Alături de mine, mâna ei mă apuca cu hoție. Ajunsese în colțul acela întunecat în care eu mă credeam nu numai stingher, dar și bine protejat, direct între picioarele mele. Sigur că eram excitat și mai mult chiar, mama nu arăta deloc rău. Așa fiică, așa mămică, spuneau colegii mei.

- Dragul meu, ceea ce vei primi acum, n-ai să uiți nicioadată, cu sau fără Nicoleta în viața ta!

Și puțin mai târziu a alunecat între genunchii mei.
Mai târziu chiar, stăteam eu în genunchi, iar doamna, în fața mea, asemeni unei iepe de povară se pârțâia tot timpul când schimbam direcția.
N-am putut să o înduplec și a venit peste mine împreună cu un parfum pe care toată viața mea mai apoi l-am căutat și nu l-am regăsit. Mă sufoca coborâtă peste fața mea, iar eu habar n-aveam ce trebuie să fac. Nervoasă s-a sculat și după un duș scurt m-a invitat la o țigară în bucătărie; acolo, din nou picior peste picior, mi-a explicat cum stă juisarea și cum trebuie să fumeze femeile.

Noaptea aceea a fost de pomină și n-am închis nici un ochi. Dimineața am ieșit pe ușă atârnat de blocul meu cu poze. Pe Nicoleta nici n-am dorit să o mai văd după toate acestea.

Vidanjarea creierului

Floare de piersic

N-am simțit niciodată că în creierul meu s-ar putea să se miște ceva, nu pot pătrunde cu ochii minții în creierul meu, nu pot scotoci, nu pot vedea, îmi apare asemeni unui boboc de floare, ascuns de petale metalice. Ziua când am simțit prima mișcare, am avut revelația gravidelor care extaziate de dinamica interioară a pântecelui începeau să danseze. Eu doar m-am așezat pe scaun.

Atunci a început lucrarea și creierul meu a început să se devoreze el însuși. Avea niște tentacule cu care scotocea și umbla prin tot relieful intern cranian, se mai opreau din când în când să mai soarbă ceva lichid, pentru ca mai apoi să se dilate și mai lacom. Sigur nu v-am spus că toate acestea le-am văzut cu ochii minții.

Prima senzație este o antropofagie a memoriei, în care tu însuți, lipsit de o realitate imaginabilă te hrănești cu propria memorie și o faci calendaristic, cu o mare băgare de seamă, astfel că tot ceea ce te-a înconjurat în scutec rămâne primordial.

De aici am dorit să încep și nu știu de ce îmi aduc aminte de acel te spun. Ceva interior mă dădea de gol de fiecare dată când pomeneam de cel care a trăit înaintea mea. La adolescență mi-am dorit să devin chirurg. Am fost aproape, și-am ajuns neurochirurg. Te spun.


La aproape cincizeci de ani am descoperit o boală necruțătoare, care reușește, fără să greșească, să te facă să trăiești câteva vieți într-o viață. N-am dus până la capăt nimic, pentru că am simțit la un moment dat o durere în mijlocul creierului de parcă s-ar fi dezvoltat acolo un mugure de floare și care, plesnindu-mă cu petalele sale metalice mă lipea de pereții intracranieni de-mi pierdeam cunoștința.

Acum sunt suficient de mic pentru a fi îngrijit în spital de o asistentă mirobolantă.

Suprapuneri

Ionic Sea - View of Katakolo peninsula

Mario Vargas Llosa
≪Pentru că și aceasta este o trăsătură fundamentală a eroului din Odiseea, și, probabil, principala, mai importantă decât cea de războinic și de protagonist al unor isprăvi trăite: aceea de povestitor de povești. A trăit oare Odiseu minunatele istorii pe care le spune uluiților feaci de la curtea regelui Alcinou?

Nu există cale s-o știm. S-ar putea să fie așa, iar excelenta lui memorie și abilitatea de a nara să se adauge harurilor omului de acțiune. Dar s-ar putea întâmpla și ca el să fie un genial născocitor, primul din acea stirpe a marilor fabricanți de minciuni literare, atât de seducătoare, încât cititorii le prefac uneori în adevăruri, dându-le crezare: fantaștii.

În poem există indicii că Odiseu spune neadevăruri, deoarece în fața unor spectatori diferiți se contrazice și oferă alte versiuni ale aceluiași fapt ori personaj. Dacă, înainte de a fi un erou al vieții, Odiseu ar fi unul al imaginației, ar ieși sărăcit?  Nicidecum: pur și simplu ceea ce ar povesti ar fi o altă istorie decât aceea în care se juca atât rolul protagonistului, cât și pe cel al copistului; în ea, regele din Itaca ar fi iluzionistul, născocitorul.

Ajunge să te apleci asupra amețitoarelor bibliografii generate de Odiseea ca să înțelegi că vor exista mereu suficiente argumente pentru a conferi ambelor lecturi ale personajului o mare forță de convingere.

Odiseu este un personaj ambiguu, nu se lasă închis în vreun sertar, se sustrage oricărei tentative de a-l îngrădi într-o personalitate univocă. Această ambiguitate e una din seducțiile sale: să exiști în același timp în lumea realității și fanteziei, în istorie și mit, în minciună și adevăr, în ceea ce a trăit și în ceea ce a visat.

Fapt este că, de aproape trei mii de ani, suntem subjugați de vraja lui Odiseu. Puține opere ne fac să înțelegem mai bine  ce putere de a îmbogăți viața prozaică, existența banală a imensei majorități a oamenilor este ficțiunea. Datorită lui, navigator fără voie sau palavragiu simulator, viața mediocră în care suntem înglodați se șterge, iar locul i-l ia alta, plină de fapte brave și de schimbări neobișnuite, de culoare și violență, de delicatețe și miracol, de gingășie și pasiune. O viață de peripeții incredibile, care, mulțumită puterii de convingere a lui Odiseu, apar drept adevărate, dat fiind că, citindu-le ori auzindu-le, le trăim odată cu el.

În cultura occidentală există o constantă: fascinația pentru ființele omenești care sparg limitele, care, în loc să se supună servituțiilor posibilului, se încăpățânează, împotriva oricărei logici, să caute imposibilul.

Quijote este una dintre paradigmele acestui eroism tragic, ale acelui ideal pe care, deși cruda realitate îl face fărâme, îl urmărește neîncetat, stimulându-ne prin exemplul său să sperăm inaccesibilul. Poate că cineva îl va atinge, așa cum l-a atins Odiseu, în zorii istoriei. Și, oricum, chiar dacă acesta ar fi o himeră, rămâne mereu stratagema călătoriei în ficțiune — minciună care se trăiește de-adevăratelea — unde toate limitele pot fi încălcate, precum că nu există limite sau pentru că, în ea o ființă muritoare și efemeră precum regele din Itaca poate să înfrângă până și zei atât de puternici cum sunt Poseidon sau Helios Hiperion.≫

Mario Vargas Llosa, Odiseu și Penelopa, ed. Curtea Veche, 2010, pag. 90-91.

Al treilea de vopsit

Viorel Cosor -expoziție personală, galeria Calpe - Bastion, Timișoara, ian.-feb. 2015

De la poartă spre stânga, spre stradă, în umbra unor pruni lipsiți de volum, am început să vopsesc gardul. O vreme caldă de februarie m-a îndemnat să-mi pierd timpul unui luni plictisitor și lipsit de evenimente pe ulița mea. În lume se schimbau multe.

Și nici n-ași fi povestit toate acestea dacă nu trecea vecinul meu, grăbit se prea-poate, pe lângă mine fără să mă salute. Sunt douăzeci și ceva de ani de când suntem așa; vecini. Nici nu mai țin minte cine a fost primul, primul vecin.

A doua zi am uitat unde mi-am parcat mașina, lucru clar și de la sine înțeles. Totuși mi-am găsit mașina pe o stradă lăturalnică din centru istoric protejat de aceste animale cu patru roți, precum automobilul meu. Totul pentru a nu plăti parcări exorbitant de scumpe. Și totuși acolo este serviciul meu, în buric, în centru, acolo unde totul costă extrem de mult. Abonament? Pe an un salariu pe lună.

Totuși efortul meu de jumătate de oră de a-mi găsi mașina nu a fost așa de scump, intelectual. Efortul meu de a-mi găsi casa a treia zi, după ce toate erau rezolvate și minunate, m-a costat câteva ore. Sigur că o vizită la medic a venit neanunțată pentru acesta și analizele făcute în grabă n-au spus nimic. Eram sănătos.

Unde?!
Unde mă duc, pentru că acum mă aflu în mașină și nu știu unde să mă duc. Mai mult, nu știu de ce mă aflu în mașină. Sigur, logic, știu să conduc. Sigur, logic, voi face acest lucru ca atare până voi lua o decizie.

Ies din oraș, noaptea îmbracă exteriorul albastru închis. La radio cineva pomenește de război, de tratative, de dorințe. Merg într-un tunel al cărui întuneric este deschis de farurile mele. Din când în când sunt întâmpinat la fel, cu lumini. Cu lumini ce trec inconștient de aproape de mine, fără nici un semn, fără nici o avertizare. La radio, muzică, ceva pop.

La indicațiile unui senzor unghiular ce stătea să cadă spre dreapta, opresc să alimentez. Am bani și plătesc combustibilul. Omul ce-mi încarcă rezervorul se uită absent la mine, îmi ia banii automat, fără să clipească. Sunt în lumea în care nu există rest.

Spre dimineață, nefiindu-mi somn ajung în oraș, este liniște și circul cu grijă. La un colț opresc surprins de afișul promoțional. Intru și cer o cafea. Sunt surprins că sunt salutat. Răspund neutru.

Pe stradă un trecător îmi spune pe nume, nu-mi aduc aminte numele.  Merg mai departe. Rătăcesc. Prind o cușcă telefonică și caut un medic. Este aproape, este chiar noapte, dar mă primește.

Sunt sigur că am călătorit o mie de ani ca să ajung aici. Intru și mă întâmpină voios, îmi pronunță numele, este chiar numele meu. Îmi dă o pastilă, o iau, îmi spune:

„Acum te voi duce acasă!”

Lacustrul apei înghețate

Hiroshige Utagawa, Vedere a muntelui Haruna acoperit de zăpadă

https://www.pinterest.com/collectiongv/utagawa-hiroshige/

≪Într-o zi, Chao-Chou a căzut în zăpadă și a început să strige: „Ajutor, ajutor!” Un călugăr a venit și s-a întins lângă el. Atunci, Chao-Chou s-a ridicat și a plecat.≫ 

Henri Brunel, Cele mai frumoase povestiri zen, Pro Editură și Tipografie, 2005, pag. 168.

Mai departe în carte textul se dizolvă, nu rezolvă ideea.
Am să copiez mai târziu povestea pe blog.Pe mine acum m-a interesat doar acest motto al acestei povești.
Imaginea de mai sus este în carte — alb-negru, dar datorită internetului, eu am găsit-o altfel.
Am să plec o vreme, la multă zăpadă, însă ideea expusă mai sus mă va urmări tot timpul.

Excursia în lipsa părinților

Greek Trireme by LumenIzampel

Un fenomen antic ne pune la încercare, plecarea părinților; diaspora.
Interesant este că astăzi această legătură devine foarte vie, nu pierdută cum era, sau cel puțin întreruptă.

după furtună, Katakolo-Peloponez, septembrie 2014

Într-o ordine nefirească, primul ar fi câinele, totuși primul val l-ar lua pe el.
Apoi, bunicii și în cele din urmă, dar nu ultimul, nepotul, nepoțica.
Lipsa părinților ar fi aici deductivă, nu subiectivă. Imaginea ne arată drumul spre un loc gol, acolo unde norii se risipesc și dispar. Valurile marchează ruta, itinerarul. Itinerariul.

Ne putem oare lipsi de părinți în favoarea bunicilor?
Dorim o generație a plecării părinților?

Am impresia unei stări de asediu, sigur că aici este vorba de Camus, de alegeri, de fapte, de dorințe.
Nu putem crește copii în lipsa părinților. Se simte deja asta.
Atunci de unde nebunia asta geriatrică, pensionară. La urma urmei religioasă de fapt.
Neputința unei țări de a duce până la capăt o generație tânără decade în salvarea mistică a bătrânilor.
Povestea cu funia de nisip dă roade și tinerii vor rămâne cu ultimul bătrân în perfuzii, care înainte de a le spune secretul acestei rețete; moare.
Morala?! N-au învățat nimic.

Mai aproape de sine - Mircea Ciobanu

http://www.coramdeo.ro/exercitiu-de-neuitare-mircea-ciobanu

„Am citit undeva, cu surprindere, că, după lăsarea nopții și după încheierea oricărei activități în afara și în incinta stînelor păstorii români își spuneau unii altora povești. Era nevoie de un povestitor priceput, care să nu se lase în voia cuvintelor, capabil prin urmare să se rezume la strictele necesități ale comunicării, într-un singur cuvînt de un povestitor... calificat. Nu rostea doar un singur basm, ci dacă nu mă înșel, șapte sau nouă, neîntrerupt de nimeni. Basmele, credeau ascultătorii și povestitorul, se luau de mînă și făceau laolaltă un cerc magic în jurul stînii, spre a apăra comunitatea oamenilor și viețuitoarelor de duhuri rele, de strigoi, de fiare sălbatice, de vise urîte.

Informația de mai sus mi se pare prețioasă, întrucît ea se referă la geneza acelei nevoi de istorisire care, de-a lungul vremurilor, a îmbrăcat forme din ce în ce mai complicate, pînă la a deveni ceea ce noi numim astăzi schiță, nuvelă, roman. Să remarcăm însă funcționalitatea perfectă a acestei forme primitive de comunicare. Actul povestirii nu intră în regim gratuit, el corespunde unei necesități precis formulate și înțelese, ca orice formă de ritual. Acest ritual se desfășoară, precum vedem, la vreme de noapte și nu mi s-ar părea deloc nepotrivit să afirm că, în consecință, arta istorisirii, și nu neapărat numai în faza ei incipientă, reprezintă unul dintre cele mai sublimate produse ale nopții.”

Trenul de noapte - proză fantastică, prefață de Mircea Ciobanu, ed. Astra , 1987, pag.8.

Albastrei zeițe pământene

În căutarea unei iubiri

http://bombsite.com/issues/89/articles/2690

≪În ceea ce mă privește, sper să ajung prin Corumbá, în Brazilia, de unde mă voi reîntoarce la Cuiabá și apoi, în jurul lunii decembrie, la Utiariti, unde-mi voi găsi comitiva - echipa și animalele - pentru a încheia expediția.

Șeful postului din Melgaço ne împrumută două galiotes, bărci ușoare din scînduri - și vîslași. Adio catîri !  Nu ne mai rămîne decît să ne lăsăm duși de apele lui Rio Machado. Nepăsători după atîtea luni de secetă, am neglijat, în prima seară, să ne acoperim hamacurile, mulțumindu-ne să le agățăm între copacii de pe mal. În plină noapte se dezlănțuie o furtună ca un tropot de cai în galop. Pînă să ne trezim, hamacurile s-au transformat în adevărate băi. Bîjbîim prin întuneric și desfacem o prelată sub care să ne adăpostim, dar nu putem să o întimdem sub acest potop. Cît despre somn, nici vorbă. Ghemuiți în apă și cu prelata pe cap tebuie să avem grijă de buzunare ca să nu intre apă în ele. Ca să treacă timpul oamenii spun istorioare. Am reținut-o pe cea a lui Emydio.

Povestea lui Emydio.

Un om văduv avea un singur fiu, adolescent. Într-o zi îl cheamă la el și-i spune că i-a venit timpul să se însoare.
 - Ce trebuie să faci ca să te însori ? întreabă fiul.
 - Foarte simplu, îi spuse tatăl, n-ai decît să te duci la vecini și să cauți să placi fetei.
 - Dar nu știu cum poți să placi unei fete !
 - Ei bine, cîntă la chitară, fii vesel, rîzi și cîntă !
Băiatul face întocmai cum i se spuse, dar sosește în momentul în care tatăl fetei murise. Purtarea lui e considerată indecentă și e alungat cu pietre. Se reîntoarce acasă și se plînge de cele întîmplate. Tatăl său îi explică cum trebuie să se poarte în astfel de cazuri. Fiul merge din nou la vecini, cînd tocmai se tăia un porc. Respectînd cu fidelitate ultima lecție primită, începe să plîngă în hohote :
 - Vai ce jale ! Era atît de bun ! Îl iubeam atîta ! Niciodată nu se va mai găsi un altul atît de bun !

Exasperați, vecinii îl alungă. Povestește tatălui său această nouă pățanie și primește din nou sfaturi cum trebuie să se poarte.
La cea de-a treia vizită vecinii tocmai curăță de omizi grădina. Mereu în urmă cu lecția tînărul exclamă:
 - Ce bogăție ! vă doresc ca toate aceste animale să se înmulțească pe pămînturile voastre ! Să nu vă lipsească niciodată ! Bineînțeles, e alungat din nou.

După această a treia încercare neizbutită, tatăl îi porunci fiului să construiască o colibă. Acesta se duce în pădure ca să taie lemnele necesare. În timpul nopții un priculici trece pe acolo și găsește locul foarte potrivit pentru a-și face casă, punîndu-se de îndată pe lucru. A doua zi băiatul se întoarce și găsește coliba aproape gata : „Dumnezeu mă ajută !” gîndi el mulțumit.
Și construiesc așa, completîndu-se unul pe altul, băiatul ziua, priculicul noaptea. în cele din urmă coliba e terminată.

Pentru inaugurare băiatul hotărăște să-și ofere un ospăț, o căprioară, priculiciul, un mort. Unul aduce căprioare ziua, celălalt cadavrul, în timpul nopții. Cînd, a doua zi tatăl vine să ia parte la ospăț în locul fripturii găsește pe masă un cadavru:

 - Hotărît lucru, fiule, nu vei fi niciodată bun de nimic, spuse el.≫

 Claude Lévi-Strauss, Tropice triste, ed. Științifică, 1968, pag. 334-335.

my hands, my foots...

Din mine celălalt caută geamănul. Este trist că suntem pe stânga, sau pe dreapta; pe față, sau pe spate; spre soare, sau spre umbră.
Sunt fericit că pot să vă scriu povestea mea, a mănușii pierdute în umbra deasă a brazilor. Povestea de dragoste a fetiței ce și-a pierdut mănușa pe telescaun, mănușa mâinii.

În viața fiecăruia există o clipă de neatenție, și clipa aceea naște (monștri) și alte închipuiri... precum mănușa lipsă.

Ori toate închipuirile de mai sus nu pot întrece suferințele mănușii lipsă, mănușii pierdute de pe telescaun. De aici povestea mănușii gemene ce își caută cealaltă pereche, soră.
Scriitorul a fost întrebat. De ce în romanul său accentul cade pe celălalt și nu pe cel ce petrece evenimentul. ( Atenție la verbul petrece ). Scriitorul (politicos fiind) a răspuns:

Am înțeles permanent în viața pe care am petrecut-o că un geamăn ar fi petrecut-o altfel; altfel alături de mine și altfel eu alături de el.
Ce ne lipsește? Este cel ce poate fi înaintea noastră și atunci când putem fi noi înaintea lui.
Michel Tournier în Meteorii a încercat asta, repede totul a căzut în derizoriul unei personalități homosexuale; de parcă ne-am trage-o singuri.
Povestea mea este un pic altfel. Este povestea unei încercări, a mâinii stângi împotriva celei drepte, a catargului înclinat, a vântului rostogolit, a valului răsucit. Este povestea unei călătorii a celor cinci degete în întregirea zecimală.

Sigur, că putem nuanța evenimentele personale a fiecăruia dintre degete, ca să nu pomenim de ceilalți, în oglindire, gemeni fiind; dar lucrul acesta ne-ar pierde timp din schiat, așa că mai bine citiți povestea.

O parte din istoria evenimentelor recente

Cizmulița

„Porecla de Caligula a căpătat-o din glumele de tabără, fiindcă era crescut între soldați cu îmbrăcăminte și încălțăminte de simplu soldat. Felul acesta de educație i-a atras dragostea și trecerea în fața soldaților atît de mult, că la moartea lui Augustus singura prezența lui a potolit legiunile răzvrătite și înfuriate la culme.”

Suetonius Tranquillius, Doisprezece Cezari

A refuzat să mai învețe și șapte clase primare au fost îndeajuns pentru a scrie, pentru a citi și pentru a munci. Tocmai că a munci a venit odată cu școala, dar a munci nu era niciodată îndeajuns pentru a întreține o familie destrămată și destul de numeroasă, școala a trebuit părăsită vremelnic.

Când în sat lucrul s-a terminat, când lumea fugea prin țări vecine și chiar mai departe pentru a munci, se legă de-o trupă de zidari ce ridicau case frumoase celor bogați de la oraș. Orașul era la o oră de mers cu mașina. De pe acoperișurile caselor lumea se vedea altfel.

Unul din trupă lucrase în Germania, altul în Spania, veniseră înapoi în sat goniți de frustrări și crize sociale, nimeni nu vorbea despre cum i-ar fi fost dor de țară. Poveștile lor îl amețeau. Ar fi vrut să plece, dar nu știa bine nici măcar limba maternă. Îi părea rău că este abia copil de fapt.

În viață oportunitățile vin rar, la fel ca trenurile ultrarapide. Măcar ultimul vagon, ultima treaptă. Ar fi vrut măcar să viseze. Și într-o noapte chiar visă. Visul că se agățase de o familie, că muncea pentru ei, îi plăcu cel mai mult. Era ca un argat, dar învăța de toate. Anii ce au trecut nu-l marcară deloc, în schimb citi jumătate din bibliotecă, locuia la mansardă. De acolo, printr-un chepeng transparent vedea o parte din Univers, știa aproape toate stelele. Nu-i era dor de nimic.

Visul dură o noapte. A doua zi trebuia să plece la o casă să tundă gazonul, era ca o vacanță. Când intră în curte, recunoscu imediat casa. De la mansardă cineva îi făcu semn cu mâna. Norii se strângeau în ghemotoace, ca mai apoi să se răsfire ca un caier. Casa părea mai frumoasă ca oricând. Primi repede niște cizme.

Repetitiorum

Același apus de soare, același peisaj electric, aerul uscat, teama de întuneric, păsări de noapte, strigăte depărtate, pași foșniți de praf, urme.

Educația aleasă am primit-o la îndemnul tatei de a face parte Revoluției ce are să vină. Mama nu era preocupată decât să mă învețe să gătesc și să mă adaptez repede oricăror situații ce implicau foamea, lipsurile de tot felul sau mai ales lipsa banilor. Eram prima fată din familie dintr-un lung şir de descendenţi masculini, dar asta nu-l opri pe tatăl meu să-mi arate fabrica și să-mi arate tot procesul de producție pas cu pas. Când am împlinit douăzeci de ani, în timpul banchetului ce s-a ținut în curtea fabricii, m-a tras deoparte și m-a luat de mână punându-mă să-i promit că nu voi divulga nimănui cele ce voi urma să văd și să aud.

Am coborât de-a lungul unei pasarele, prin spatele unor mașini unelte, pe o ușă mică, după niște dulapuri metalice, mai departe am ajuns într-o săliță care arăta ca o spălătorie, acolo, tata a dat la o parte un fișet greu, după care ne-am strecurat în întuneric. O scară urca acum, apoi brusc o lumină se aprinse și-am ajuns în fața unui birou, de unde întocmai ca o mașină de cusut ce iese din masă, rabatând polița, s-a ivit o manetă: Maneta se apropia de poziția norilor, cealaltă poziție, partea opusă era cea a soarelui.

Va veni o Revoluție, vor muri mulți oameni, va fi război civil, nimeni nu poate să spună ce va fi după. Tu trebuie să aperi fabrica, să plătești oamenii, să mituiești noii guvernanți...

De unde știi toate astea? am întrebat eu.

Pentru că am trecut la rândul meu prin asta.

Adică trebuie să trec și eu prin asta?

DA.

Explică-mi...

Draga mea, noi suntem o familie care, după câte știu eu, repetă același scenariu: când primii descendenți ating vârsta de aproape 23 de ani, are loc o Revoluție, în care mor aproape toți din familie, deci practic la fiecare 46-47 de ani se repetă totul. Tu, în cazul strict de față, trebuie ca timp de cel puțin trei ani să păstrezi fabrica intactă, cu orice sacrificiu, cu orice preț, chiar și cu prețul vieții mele sau a celor din jurul tău. Tu trebuie să supraviețuiești. Trei ani de lipsuri, cu toate că acum rezervele de orice fel sunt imense, dar se vor duce repede. Te voi învăța tot ceea ce știu eu, îți voi descrie toate încercările prin care am trecut, dar Revoluția le știe și va încerca să te înșele, să te abată de la drumul pe care trebuie să-l faci. La urmă trebuie să vii aici.

Revoluția a venit la ora promisă, muncitorii au ocupat fabrica și-au început să care tot ce puteau duce cu mâinile, paznicii au fugit de mult. Am mituit repede câțiva maiștrii care i-au ademenit pe oameni în magaziile de alimente. Tata a plecat în capitală să negocieze cu noua putere, n-am mai auzit nimic de el. Mama s-a angajat, dar în final au luat-o și pe ea. Am promis tuturor că voi redeschide fabrica și că voi da de lucru la toată lumea, am promis că fabrica va a lor, am promis că le dau totul. Muncitorii continuau să fure, mai ales pentru fier vechi. Cu ajutorul unor prieteni care conduceau topitoriile am recuperat aproape totul înapoi, m-a costat toată averea.

Anii treceau și războiul făcea ravagii, norocul meu. Lumea era preocupată de mâncare, nu de fier, armata rechiziționa acum fier, legea marțială era în curs.
Militarilor le-am dat Ford-urile vechi și câteva lăzi cu vin din pivnița tatei. Am încercat să întreb de tata.

Au trecut parcă repede cei trei ani. În ultimul an m-am căsătorit. Un colonel îmi tot făcea curte. Era destul de tânăr pentru a fi ofițer superior, dar cum moartea nu ocolea pe nimeni în acei ani se avansa repede. Moartea și dragostea făceau ravagii. Eram gravidă când au trecut cei trei ani, totul era pus la punct, trebuia doar să ajung în locul de unde trebuia să trag maneta.
Am tras maneta spre soare. Am leșinat apoi. Când m-am trezit, în fabrică era larmă mare, am ieșit afară și muncitorii mă salutau respectuos, erau cei pe care-i știam eu de mică. Toți îmi urau o naștere ușoară. O mașină, m-a dus acasă. Totul era la fel. Excepția eram eu, eram în postura tatei acum. Colonelul nu mai era colonel, ci căpitan.

În câteva luni voi da naștere unui copil pe care va trebui să-l educ cum să păcălească Revoluția. Și dacă nu va ajunge să tragă de manetă?

Dușmanii cerului

muncitor cu picamer penetrând acoperișul unui garaj deja prăbușit

Într-o poveste chinezească, un nobil de prin sud, talentat nevoie mare în ale vânătorii, dorește ca în camera de vază, acolo unde-și primește supușii, să deseneze pe perete un tigru, un imens tigru dacă se poate. Pentru cel ce va reuși să vadă asta, toată viața lui nu va fi nevoit să muncească fiindu-i pregătit un contract de rentă viageră cum am spune noi, în schimb dacă imaginea nu reprezintă ceea ce dorește înaltul nobil să creadă că a făcut, criticului i se va tăia capul.

Atrași mai ales de promisiune, mulți pictori și-au pierdut capul, nobilul nefiind mulțumit deloc de explicațiile lor în care marea felină își făcea loc în camera de vază. Așa că această sală, am putea scrie, a rămas încărcată cu marele desen nimeni neștiind ce este cu adevărat.

După un timp, nu mare, un pipernicit de chinez promite că va ști dacă acolo este cel mai mare tigru și chiar știindu-și pedeapsa în caz de nereușită, se apucă îndată de lucru la îndemnul fericit al gazdei. După o lună, străduindu-se în spatele unui paravan, astfel încât munca sa să rămână voalată de orice privire curioasă, micul pictor își începe perorația în largul unei adunări, strânse ad-hoc de nobil. Dar lumea rămâne uimită atunci când aude explicațiile. Neînțelegând nimic, nimeni nu poate scoate nici măcar un șuierat, toate privirile sunt ațintite asupra marelui dregător.

Nobilul atotputernic privește și el uimit și nevenindu-și să creadă ochilor, îl întreabă calm pe micul chinez ce a îndrăznit să-i murdărească zidul:

- Te temi?
Micul pictor răspunde încet:
- Da.
- Eu mă tem? întrebă din nou nobilul, asezonând viitoarea acțiune prin aceste interpelări.
- Da, spune mai încet micul pictor.
- De cine mă tem?
- De zei, reia repede umil pictorul cu o voce curajoasă.

- Zeii, zeii de cine se tem? mută din mâini o piesă de șah imaginară marele dregător.
- Zeii se tem de vânt, enunță la fel de repede interlocutorul.
- Vântul de cine se teme? din nou vine întrebarea nobilului.
- De ziduri mărite, de obstacole...
- Și zidurile de cine se tem? pistonează din nou gazda.
- Zidurile se tem de șoareci, căpătă curaj deja micul chinez.

- Dar șoarecii de cine se tem?
- Ei bine, șoarecii se tem de cel pe care l-ați desenat pe perete, speriat spuse și nevenindu-și să creadă cele emise, slujitorul se lăsă umil în genunchi.
- Știu că am desenat o biată pisică, dar nimeni nu a încercat să-mi sugereze așa cum ai reușit tu, toți au fost atât de sinceri încât și-au pierdut capul. Se pare că tu meriți premiul.

Sursa acestei povești este dintr-un volum bpt de povești ale Orientului Îndepărtat, nu mă întrebați care, că nu mai știu.

Ultimul discurs al împăratului

...și-atunci de groaza acelor apariții cerești, împăratul chemă curtea la adunare și magii la întrebare...

Nu existau nori, n-au existat niciodată. N-a existat nici apă venită din ceruri, n-a existat nici ploaie.
Lumea de care povestim, trăia imaculat într-un cer senin sub un soare blând.
Vestea că s-ar schimba ceva venea dintr-un trecut îndepărtat și acum, sigur uitat.
Nimeni nu a crezut că cerul se va schimba și apariția acestor răsuflări de-a dreptul diabolice vor băga groaza în acest poporul naiv, călăuzit de-un împărat la fel de naiv.
Pictorul curții a desenat cu luare aminte aceste înfățișări celeste, iar magii, reuniți într-o ședință secretă au dat primele semne de interpretare și toate aglomerările ce abureau cerul au căpătat sens în înțelegerea lor. Mai rămânea medusa. Acel obiect tentacular ce părea că zvâcnește amplu spre neant.

Împăratul citi în fața adunării toate semnele ivite de sub interpretarea magilor.
- Și medusa? Unde-i medusa?
- Ce mesusă? întrebară magii.
- Aia ce se zvârcolea pe cer, ce dădea din tentacule...
- Mărite împărat, mărite, începură magii, noi n-am văzut nici o medusă. Sigur poate, de dimineață v-ați amintit de ea ca dintr-un vis.

- Să vină pictorul, strigă împăratul.
Curtea forfotea, afară străjerii abia potoleau lumea strânsă în jurul castelului.
- Să vină pictorul cu picturile, reluă împăratul.

- Vedeți, spuseră magii în cor, nu-i nici o medusă?
- Unde-i medusa, pictor ratat ce ești, întrebă strigat împăratul.
- Am desenat totul, aici este tot cerul, nu știu despre ce vorbiți, mărite împărat...
- Medusa, nimeni n-a văzut medusa? întrebă împăratul adunarea nobililor.
Adunarea ridică din umeri, un murmur neliniștit o traversă asemeni unui cârlig.
- Așadar, dragi slujbași, nimeni nu a văzut nici o medusă!?
- Nuuu, ridicară la rândul lor magii din umeri.
- Bineee, spuneți poporului că nu s-a văzut nici o medusă! Este totul în ordine.

Afară, după trompete, un crainic citi ultimul discurs al împăratului:
„...bla bla bla, bla, bla bla, nu s-a văzut nici o medusă, bla!”

Poporul tresăltă prima dată, apoi de bucurie își aruncară pe deasupra capetelor tot ceea ce le venea la îndemână. Au existat câteva capete sparte, nu s-au aruncat numai pălării în aer. Poporul era fericit și a plecat fiecare la casele lor cântând despre înțelepciunea împăratului.

Seara, când noaptea smolea acoperișurile, un zgomot îl făcu pe împărat să clipească.
Începu ploaia.
Un fulger traversă prin lumina sa toate ferestrele din nordul castelului.
Urmă bubuitura.

Podul de a fi

Călătorul ne-a spus povestea datorită căreia el a ajuns la noi. Este povestea „Podului neterminat”.
Pe malul unui râu de pe un tărâm îndepărtat, familia lui Tepe s-a oprit. Tepe a privit râul învolburat, cuprins parcă de o panică identică cu a lui și atunci Tepe a hotărât să rămână acolo. Acolo Tepe a construit o casă mare pentru ca cei trei copii să crească în voie. După un timp nevasta lui Tepe a mai născut ceva copii, cam vreo cinci, așa, din timp în timp.

Râul nu era foarte mare, cu ușurință vedeai celălalt mal, dar Tepe niciodată nu a îndrăznit să-l traverseze. Avea de toate pe malul său și dealul pe care clădise casa îl proteja de vijelia tumultuoasă a fiecărei primăveri. Iarna râul nu îngheța niciodată, sau cel puțin de când era Tepe aciuiat acolo împreună cu familia nu văzuse asta.

În schimb Tepe, văzu într-o zi ceva mișcare pe malul celălalt. Un altul ca el, venind dintr-o direcție opusă, începu parcă pregătirile pentru a construi o casă. Acesta îi făcu cu mâna. Tepe se făcu că nu-l vede.

Am dori ca universul strâmt în care trăim să nu se schimbe, și nici noi să nu ne schimbăm. Tepe nu observă cât de mari au crescut copiii lui și se obișnui la greu cu gândul că dincolo de râu cineva își făcea o casă. Nevestele mai vorbărețe, când ieșeau la spălat, începuseră să schimbe câteva vorbe. Acestea se petrecură după ce una dintre ele începuse a cânta, cealaltă imediat, a început și ea să-i țină isonul. Limbile erau necunoscute pentru fiecare în parte, cuvintele loveau curentul râului și se prefăceau în stropi de apă. Apoi a început mimica, gestul și dansul, bucuria și plânsul. Cuvintele, este adevărat, au venit mult mai târziu.

Într-o zi, după mulți ani, nevasta lui Tepe îl rugă să facă ceva, să facă astfel ca o funie să ajungă pe malul celălalt. O funie pe care să poată circula un coș de-o parte și de alta. Tepe, ambițios din fire, făcu în câteva zile o balistă, care aruncă o săgeată cu funia prinsă de ea. Nu reuși din prima, dar reuși în final. Celălalt bărbat instală un scripete și prinse capătul funiei pe după el. A doua zi, Tepe găsi capătul funiei la el pe mal. Făcu și el un scripete și înnodă funia.

Ani în șir un coș circula de la un mal la celălalt cu alimente, cu obiecte făcute de fiecare în parte, cu cadouri. Tepe, învățat de nevastă-sa, pricepea deja din cele ce se petreceau pe malul celălalt. Se poate presupune limpede că și celălalt bărbat de pe malul celălalt era la fel de informat.

Când copiii au ajuns la vârsta maturității, deja se punea problema ca familiile să se viziteze, dar nu știau să facă o barcă, așa că se hotărâseră să facă un pod. Multe funii au traversat râul, fiind susținute de data aceasta de turnuri înalte de piatră pe fiecare mal. Încet, o punte de lemn aeriană, reuși să unească cele două familii.

Când șefii celor două clanuri se cunoscură, știau deja cuvintele cu care să se înțeleagă. Apropierea a desăvârșit de fapt entropia și în prima seară, când Tepe (luându-și inima-n dinți) a ajuns pe malul celălalt, a băut un lichid ce parcă i-a luat mințile. Tepe s-a luat la harță cu gazda și ajungând mai târziu acasă, a dărâmat turnul lui, puntea căzu în apă.

Al doilea psihopat

http://www.imdb.com/title/tt1931533/

O poveste în 45 de imagini din filmul Seven Psychopaths. 

Piesa iernii - Asaf Avidan

One day baby, we'll be old,

Oh baby, we'll be old,

And think of all the stories that we
could have told.

Hazard - în absența luminii

Partea I

          Se sprijini pe ușă. În mână avea o plasă mare pe care o potrivi mai bine pe antebraț. Ușa se deschise și căldura-l izbi, la fel mirosul de cuptor, zgomotul unor voci petrecărețe. Ajunse acasă.

          În urma lui strada. Liniștea absorbită de nămeți. Țurțurii ce șopteau printre picături.

          Primise un telefon disperat, venise la această adresă lăsându-și oaspeții acolo invitați. Putea face asta pentru că erau colegii lui. Într-o plasă mare pe care unul dintre ei o folosise pentru a aduce capul de porc, undeva mânjită cu sânge la un colț, pusese sculele, ce nimerise și ce i se părea nimerit pentru ceea ce va urma.

          Gândi, nu pentru prima oară la acest lucru, capul într-o piftie.

          Mai gândi; să urce sau să coboare?

          Buff! Se trânti. În întuneric. Alunecă.

          Împinse uşor umbra şi pătrunse.

          Surprins, în baie avea de lucru, nu în bucătărie cum i se telefonase. Îl surprinsese. Pe el îl surprinsese mizeria și era atât de obișnuit cu asta. În schimb acum, poate din cauza sărbătorilor, îl luă pe nepregătite și își aminti cum intrase. Oare de ce?

          Se mișcă repede. Câteva lovituri. De pe hol cineva încercă ușa. Îi deschise pentru a nu trezi bănuieli.

         „Instalatorul?!”

         „Da!”, răspunse repede.

         „Aveți treabă! Nu?! veniți la noi, așa ca la un pahar, ...ați terminat. Să bem apoi!”

          Fusese plătit, desprinse capul, lovise bine din prima, robineții se potriveau pe capul de armătură nou, așa măcar se vedea lucrarea. Atât.

          Orice muncă necesită precizie, o reparație trebuie privită ca o inovație.

          Mirosea urât, sigur că se sparse. Un sifon, sau un intestin, conține mizeriile adunate în zile întregi sau chiar ani.

          Îl surprinsese și repede îl strânse mai înainte că să-i țâșnească ceva mai rău, se termină într-o bolboroseală râgâită. Zgomot tremurat.

          Cu plasa cără piesa acum, alături de celelalte scule. Lichidul murdar se scurgea prin încheieturi.

          În urma lui se făcuse curățenie. Așa și trebuia. Acasă îl așteptau colegii. Locuia singur. Un ban bun de sărbători.

          Gândi, nu pentru prima oară la acest lucru, ce să facă cu capul.

          Fusese la o intervenţie, ca multe altele. Era instalator, ce dracu'.
          Se murdărise, dar asta nu mai conta acum. Avea banu'.

Partea a II-a

          Primise un telefon disperat, venise la această adresă lăsându-și oaspeții să-l aștepte. Putea face asta pentru că erau colegii lui. Într-o plasă mare pe care unul dintre ei o folosise pentru a aduce capul de porc, undeva mânjită cu sânge la un colț, pusese sculele, ce nimerise și ce i se părea nimerit pentru ceea ce va urma.

         „Instalatorul?!”

         „Da!”, răspunse repede.

         „Aveți treabă! Nu?! veniți la noi, așa ca la un pahar, ...ați terminat. Să bem apoi!”

          Orice muncă necesită precizie, o reparație trebuie privită ca o inovație.

          Surprins, în baie avea de lucru, nu în bucătărie cum i se telefonase. Îl surprinsese. Pe el îl surprinsese mizeria și era atât de obișnuit cu asta. În schimb acum, poate din cauza sărbătorilor, îl luă pe nepregătite și își aminti cum intrase. Oare de ce?

          Buff! Se trânti. În întuneric. Alunecă.

          Gândi, nu pentru prima oară la acest lucru, capul într-o piftie.

          Se mișcă repede. Câteva lovituri. De pe hol cineva încercă ușa. Îi deschise pentru a nu trezi bănuieli.

          Îl surprinsese și repede îl strânse mai înainte că să-i țâșnească ceva mai rău, se termină într-o bolboroseală râgâită. Zgomot tremurat.

          Fusese plătit, desprinse capul, lovise bine din prima, robineții se potriveau pe capul de armătură nou, așa măcar se vedea lucrarea. Atât.

          Se murdărise, dar asta nu mai conta acum. Avea banu'.

          Gândi, nu pentru prima oară la acest lucru, ce să facă cu capul.

          Mirosea urât, sigur că se sparse. Un sifon, sau un intestin, conține mizeriile adunate în zile întregi sau chiar ani.

          Cu plasa cără piesa acum, alături de celelalte scule. Lichidul murdar se scurgea prin încheieturi.

          Mai gândi; să urce sau să coboare?

          În urma lui strada. Liniștea absorbită de nămeți. Țurțurii ce șopteau printre picături.

          În urma lui se făcuse curățenie. Așa și trebuia. Acasă îl așteptau colegii. Locuia singur. Un ban bun de sărbători.

          Fusese la o intervenţie, ca multe altele. Era instalator, ce dracu'.

          Se sprijini pe ușă. În mână avea o plasă mare pe care o potrivi mai bine pe antebraț. Ușa se deschise și căldura-l izbi, la fel mirosul de cuptor, zgomotul unor voci petrecărețe. Ajunse acasă.

Partea a III-a

          Mai gândi; să urce sau să coboare.
          [...]