Verişoara mea

mie

N-am crezut niciodată că voi muri. Credinţa aceasta, în felul ei existenţială, a încercat să mă păcălească, adică nu voi muri până să nu doresc asta sau murind voi fi împăcat că am dorit totul, ori nimic din toate acestea până nu m-a vizitat verişoara mea.

Mă aflu în pat de spital. Exist aici datorită elicopterului, glucozei, acului intravenos, carbonatului de calciu transformat în gips, mediului de cultură uman. Mor. De fapt nici nu mai doresc altceva, dorinţă funestă, după moarte să doreşti ceva, după viaţă să doreşti ceva, şabloane ale convieţuirii, cam asta ne dorim.

Am ajuns aici din dorinţa de-a demonstra că nu mai sunt bătrân, că oasele mele mai pot suporta mai mult de un "g", mai mult decât un picaj, decât o tăvălire. Am ajuns aici din dragoste şi nimeni, niciodată nu are cum să creadă asta. Toate s-au petrecut aşa de repede încât fiinţa mea a clacat, s-a urcat în primul copac şi-a cântat, de acolo s-a prăbuşit. Vedeţi ce face dragostea!

Vina îmi aparţine şi vreau prin asta să mor, ce mai contează privilegiul cunoaşterii efectului când ceea ce provoacă, ceea ce toţi ştim, e cauză pierdută. Toate acestea până când m-a vizitat verişoara mea.

Ştiţi, salonul meu este privilegiat, soarele răsare şi apune prin el; acum vedem soarele răsare.

Un fotoliu ergonomic este în dreptul ferestrei. Aici o mulţime de prieteni au dormit minunat în timp ce eu îi priveam, oarecum strâmb din poziţia mea, în lungile mele insomnii.

Prieteni care s-au balansat, s-au ridicat şi s-au aşezat, au discutat şi-au perorat cu mine, iar eu, tot strâmb în poziţia mea, am încuviinţat. Am încuviinţat ca Epicur, care în slăbiciunea sa fizică, cânta puţinul la rang de lăcomie pecuniară, adică să fii sărac cu banul în straiţă, să înduri foamea cu pâinea-n mână.

N-am crezut niciodată că cineva îmi poate schimba voinţa, dorinţa, invers, anula, toate aceste limite ce duc omul la soiul de disperare sinucigaşă. Dar eu niciodată n-am vrut să mă sinucid, eu am alunecat.

"Curiozitatea nu are morală. E poate cea mai imorală dorinţă a omului", scria Yukio Mishima la 23 de ani, scria în primul său roman, în "Confesiunile unei măşti", măşti; acele acoperiri asupra feţei.

Când priveam neobosit, masca mea de gips de pe faţă mi-a fost dată jos.

La insistenţele mele oglinda nu a venit. A venit în schimb verişoara. Verişoara a venit nechemată şi o surpriză totală mi-a creat prezenţa ei, prin asta: dorinţa de-a trăi!

"Puterea unei femei stă numai în gradul de nefericire cu care îşi poate pedepsi iubitul", mi-a şoptit verişoara.

Nu era nici un secret că verişoara îl cita şi ea pe Mishima, magnetismul acesta făcea ravagii în sentimentele noastre, acum, mai mult ca niciodată, ea dorea răzbunare.

Am privit cu luare aminte toată lungimea imaginii verişoarei mele, cu gipsul-n gât şi cu picioarele ridicate; cu inima arzând într-o mare dragoste de viaţă.