Imagine of ressurrection

Timișoara bv. 3 august 1919

Emperor Meiji:

"In a world
Where all the seas
Are brethren,
Why then do wind and wave
So stridently clash?"

http://www.threshold.ca/AB/WAKAPOETRY.HTML

Pe culmile trădărilor

Tronul însângerat - 1957

≪O, trădare a trădărilor, zice Prodosíe, o, trădare a trădărilor! Totul este trădare.≫

Prodosíre I,2 

O profeție devine adevărată pentru că trebuie îndeplinită.
Cazul de față, în filmul lui Kurosawa nu este unic.
Vă invit să vedeți filmul accesând legenda imaginii lui Toshiro Mifune.

Trădarea, asemeni unui foc, pârjolește spiritul unui războinic.
În acest film soarele nu apare decât o singură dată adevărat, restul este învăluit în ceață. Ploaia cade deseori pentru a spăla pământul de mizeriile umane.

Undeva spre sfârșitul filmului; fiul își întreabă tatăl cam așa:
„Urmez așa de simplu la tron, doar pentru că cel care mă pune urmează o profeție?”
„Bucură-te fiule că nu vii pe tron așezându-te pe un morman de cadavre.”

Începutul este al poetului care cântă, versurile lui pomenesc cu amărăciune despre dorința de a stăpâni repede, despre un castel al „păienjenișului”, la fel pomenește și despre o pădure a păienjenișului, apoi despre trădare. Sfârșitul aparține tot poetului: nu s-a schimbat nimic.

Pentru că am mutilat ecleziastul prin trădare, vă propun alte sinonime:
≪O, păianjen al păienjenișului, zice Arachnide, o, păianjen al păienjenișului! Totul este păienjeniș.≫ Arachnide I,2


Vizionare plăcută!

Spre dictatura păcii - Epoca Edo

http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Sekigaharascreen.jpg

Danielle Elisseeff

≪         Victoria familiei Tokugawa pe calea armelor

     Toți copiii japonezi au învățat la școală timp de cel puțin trei secole că bătălia cea mai importantă din istoria lor, care nu duce totuși lipsă de ele, este cea de la Sekigahara, din 1600. Ea s-a desfășurat într-una din acele trecători muntoase situate în actuala prefectură Gifu, care fac în prezent legătura dintre Kanto și Kansai, adică între Japonia de est și cea de vest. După calendarul occidental, era luna octombrie (20-21) și ploua. Peste 200 000 de oameni se băteau din răsputeri, în esență cu arma albă, de mai mult de douăzeci și patru de ore, bălăcindu-se în noroi, fără ca vreuna din tabere să poată câștiga un avantaj decisiv asupra celeilalte. De o parte se afla Ieyasu, iar de cealaltă parte fiul răposatului Hideyoshi, fiecare tabără având numeroși aliați, adesea dintre cei mai nobili. Lupta ar fi putut dura până la epuizarea forțelor angajate, dacă Ieyasu nu s-ar fi priceput să negocieze rapid în timp ce se lupta; după ce a obținut (pe 21 octombrie) ralierea câtorva daimyo, a căror trădare l-a afectat grav pe adversar, soarta bătăliei s-a schimbat brusc, aducându-i victoria.

     Cu aceeași prudență care nu i-a lipsit niciodată, el a confiscat în 1601 și le-a împărțit unor oameni siguri fiefurile care, dacă ar fi fost lăsate în posesiunea unor personaje prea puțin fidele familiei Tokugawa, le-ar fi putut da puteri periculoase. Ieyasu și-a făcut astfel socotelile și a hotărât să micșoreze numărul fiefurilor independente, pentru a evita inconvenientele unei fărâmițări prea mari și deopotrivă alianțele efemere și instabile pe care le favoriza existența acestora: de-acum, fiefurile nu aveau să mai constituie parcelele izolate ale unei puteri regionale personale, fie ea și minusculă, ci unități administrative unde urma să-și aibă sediul personajul desemnat să reprezinte guvernul central. În acest proces de raționalizare, de concentrare a sarcinilor administrative și judiciare, mii de soldați – ai căror mici vasali trebuia la rândul lor să opteze între a redeveni țărani sau a accepta o slujbă militară la un senior mai puternic decât ei – s-au pomenit fără lucru și fără stăpân, îngroșând astfel rândurile spadasinilor fără rost, aruncați brusc în afara sistemului, lipsiți de orice sursă de venituri și devenind astfel ronin: această tragedie a semisoldaților – sau mai exact a ne-soldaților în stil japonez – avea să inspire peste cincizeci de ani cele mai frumoase piese ale repertoriului teatral al capitalei shogunale, Edo.

http://www.newworldencyclopedia.org/entry/File:Tokugawa_1.jpg

     Oficial, Ieyasu a ținut să pară plin de mărinimie și măreție, așa cum îi impunea funcția de shogun pe care i-a atribuit-o împăratul în 1603, ca recunoaștere a talentului său. Pentru a-și dovedi generozitatea, Ieyasu i-a acordat în același an învinsului de la Sekigahara mâna nepoatei sale, încheind astfel o alianță matrimonială flatantă, reprezentând totodată un gaj de pace pentru Hideyori, a cărui situație, atât militară, cât și politică era la pământ; pentru Ieyasu era totodată un mod de a-și arăta mărinimia aducându-i un omagiu tatălui adversarului său, genialul și din fericire defunctul Hideyoshi. Cât despre fată, ea a fost transformată, ca toate moștenitoarele familiilor de vază, în ostatic politic. Anii au trecut în aparență liniștiți. A sosit totuși ziua cînd ineluctabilul s-a produs în cele din urmă: Ieyasu a considerat că Hideyori respectul cuvenit. Indiferent că a fost vorba de un pretext sau de o realitate, Ieyasu a găsit un motiv pentru a asedia castelul din Osaka, unde Hideyori avea, în urma bătăliei de la Sekigahara, domiciliu forțat.

http://omoroiyona.blogspot.ro/

     Împresurarea fortăreței a avut loc în plină iarnă (1614-1615), ceea ce constituia o raritate, o noutate tactică. Atmosfera nu mai dădea loc toleranței, atât politice, cât și religioase: în acea iarnă au fost distruse bisericile construite la Kyoto, la fel ca tot ce risca să împiedice funcționarea noii puteri. În scurt timp, Hideyori, retras în ultimele bastioane ale fortăreței sale în flăcări, nu a mai avut altă scăpare decât sinuciderea, iar Ieyasu a intrat în ruinele castelului pe care l-a incendiat până la temelii. Apoi, sentimentele și chiar legile rudeniei cedând întotdeauna în fața celor ale puterii și ale răzbunării, Ieyasu deloc tulburat, a pus ca fiul lui Hideyori – deci propriul său strănepot – care avea doar șapte ani, să fie decapitat, în timp ce sora acestuia, în vârstă de șase ani – deci strănepoata sa – era trimisă neîntârziat la mănăstire. Fantoma lui Hideyoshi probabil că s-a răsucit în mormânt: urmașii lui, pe care îi dorise și îi iubise atât de mult, nu mai existau și nu aveau să-i mai umbrească niciodată pe membrii familiei Tokugawa. Și totuși, în mod paradoxal, pe acest act de o violență extremă s-au întemeiat două secole și jumătate de regim aducător al unui beneficiu și mai rar în Japonia decât în alte părți: pacea.≫

Danielle Elisseeff, Istoria Japoniei, ed. Lucman, pag.129-132.

Power, Play, and Dialogic Imagination in Late Tokugawa Japan

Un muzeu la soare răsare

http://alljapantours.com/go-attrcont.php?cid=2&sid=6&p=AW112184572 

http://www.ohara.or.jp/200707/eng/menu.html

În 1930, pentru a-l comemora pe Kojima Torajiro, un pictor ale cărui lucrări erau marcate de stilul occidental și care a murit în anul precedent, un antreprenor din orașul Kurashiki, Ohara Magosaburo, a fondat Muzeul de Artă Ohara. Acest muzeu privat are cea mai veche colecție de artă occidentală din Japonia.


Magosaburo era binecunoscut ca fiind un colecţionar de artă japoneză care respecta talentul lui Torajiro și mai ales felul său de a munci neobosit. Tocmai de aceea l-a trimis pe Torajiro în Europa de trei ori. Torajiro a studiat arta în Europa, dar în acelaşi timp l-a sfătuit pe Magosaburo să cumpere lucrări de artă europeană, a ales piese superbe, frumuseţea acestora corespundea întocmai educației pe care pictorul o avea ca artist japonez.


Torajiro, care a avut un spirit tipic erei Meiji, a cântărit foarte atent alegerile, simţul estetic japonez cu care a fost educat l-a făcut să privească arta Occidentală dintr-un unghi nou atunci când el a reținut special anumite opere de artă. El a ales prudent capodopere de El Greco, Gauguin, Monet, Matisse şi alţi artişti pe care le-a adus la Kurashiki, picturi celebre care acum alcătuiesc vârful de lance al Muzeului de Artă Ohara. Acum, colecţia muzeului de artă chineză şi egipteană arată conflictul de frumusețe dintre arta occidentală și cea orientală, acest contrast poartă amprenta dilemelor cu care s-a confruntat Torajiro în încercarea de-a găsi esenţa artei.


Muzeul de Artă Ohara joacă un rol activ în Kurashiki, colectarea de artă continuă și azi, ea include atât arta modernă şi contemporană din Vest, cât şi din Japonia. Sunt în vedere și piese ale artiştilor care au servit  Mişcarea Rotundă (Arta populara japoneză). Acum, muzeul este binecunoscut în lume ca un muzeu privat, cu propriul său caracter ce reflectă cultura japoneză.

traducere de la

http://www.ohara.or.jp/200707/eng/2_about/data/001.html

Împodobit cu o elegantă fațadă grecească, acest muzeu deosebit a fost deschis în 1930. Mărit substanțial după aceea, acum este unul dintre cele mai bune din Japonia. Să nu lași paradoxul de a călători până în Japonia ca să dai peste un muzeu dedicat artei occidentale să te împiedice să vezi colecția ce ar fi la fel de impresionantă și în Europa. Într-adevăr, unele dintre lucrările artiștilor niponi în stil occidental te pot face să concluzionezi că ei ar merita o reputație internațională  mult mai mare.


Arta occidentală este expusă pe cele două niveluri ale Galeriei Principale (Honkan) prezentând o gamă substanțială de lucrări ale unor artiști de renume, de la El Greco la Jasper Johns, între ei aflându-se Gauguin, Monet, Munch.


Anexa (Bunkan) are ca exponate lucrări japoneze contemporane și din secolul al XIX-lea, în stil european. Există camere dedicate ceramistului britanic Bernard Leach și maestrului în grafică modernă Shiko Munakata.


În Galeria de artizanat (Kogeikan) sunt prezentate remarcabile lucrări ale artiștilor niponi moderni din domeniu. Galeria Asiatică (Toyokan) expune o colecție deosebită de artă veche orientală, inclusiv figurine policrome din timpul dinastiilor chineze Sung și T'ang.
[...]
Această stare de fapt se datorează în special familiei Ohara, proprietara Corporației de Filatură din Kurashiki, care a prosperat înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.
Mare iubitor de artă occidentală, Ohara Magosaburo a strâns o colecție - prin cunoscătorul în domeniu Kojima Torajiro - ce a dus la crearea Muzeului Ohara (Ohara Bijutsukan).

National Geografic -Traveler, Japonia, Biblioteca Adevărul, pag.283

Mimoza

Un vânt brusc alertă mimozele. Au chemat muzica în ajutor, vântul auzind-o le-a lăsat în pace şi s-a pus şi el pe cântat. Mesaje.


În grădina secretă, evenimentele sunt de felul lor nebănuite, necuprinse de înţelegerea omului. Chiar şi aşa nu trebuie să disperăm, doar privindu-le ne ajunge, nu este nevoie de nici o religie pentru a te închina în faţa naturii, o poţi face mult mai simplu: doar mirându-te!


Acum filmul grădinii secrete, muzica Akira Kosemura, imaginea eu, durata un minut-juma'.

Pietrele ce aduc aminte

http://theomnireport.blogspot.com/2011/04/ancient-japanese-stone-tsunami-markers.html

This centuries old stone monument in Aneyoshi reads:

"High dwellings are the peace and harmony of our descendants.
Remember the calamity of the great tsunamis.
Do not build any homes below this point."

The Omni Report

Am preluat mai departe ceea ce deja mulţi ştiu: că alţii înaintea ta, lipsiţi de mijloacele moderne, dar cu o mare experinţă adunată de generaţii întregi te pot învăţa mai mult decât ceea ce satelitul îţi arată sau computerul îţi calculează. Prin algoritmi bazaţi pe matematici avansate, calculatoarele moderne predicţionează statistic ceea ce natura, în felul ei sălbatic, refuză să ne arate deodată. Tehnologia ne arată prin asta umbra viitorului, ştim noi cum arată arătarea văzând doar umbra?!

Aceste pietre, făcute de sute de ani, au fost puse în locurile unde apa ajunge datorită valurilor create de seism, tsunami cum le spun japonezii.

Aceste pietre au avut rostul lor, cadrul depăşeşte artefactul, căci noi ştim pentru ce există şi la ce sunt bune ele.

Sunt sute de astfel de pietre inscripţionate care nu au fost nici măcar stropite de apa valurilor.

Interesantă ar fi ipoteza în care omul învaţă Teorema lui Pitagora numai datorită umbrei pe care obiectul o face în raport cu soarele, dar nu se apleacă să vadă obiectul şi nici scrisul de pe acesta, care uşor descifrat, descifrează şi Teorema.

http://www.newsoxy.com/science/ancient-stone-markers-tsunamis-22300.html

Amintirea unor Vulcani ai Japoniei

Nu se împlineşte un an de când am privit prin vitrina unui anticariat la cărţile vechi ce-mi aminteau de primii exploratori ai lumii. Titlul ce părea a unui tratat de geologie sau geografie mi-a atras atenţia: "Vulcani ai Japoniei" sau ca titlu adaptat "Vulcanii Japoniei". Atunci un gând deveni îndoială în mintea mea, un vulcan activ în Japonia, Fuji-yama; asemenea cataclisme au loc numai în istorie şi-am mers mai departe. Însăşi cartea deveni în mersul meu o amintire ce relata amintiri despre frământările geologice ale Ţării de la Soarele Răsare.

Acum o lună un eveniment totuşi s-a petrecut şi s-a mai petrecut în zilele ce au urmat până chiar şi astăzi. Schimbări din adâncime aduc schimbări la suprafaţă, interiorul schimbă exteriorul, pământul ne aminteşte că trăieşte şi este mai viu ca niciodată. Acestea sunt marile evenimente ce se petrec în afara omului.

Devin martor al acestor evenimente şi le încarc în mintea mea, emoţiile devin mesaje ale evenimentului, prin asta uitarea va fi mai grea; când ea totuşi se va petrece evenimentul va deveni nud: un an, o zi, alături de numere ce fac statistica urmărilor. Oamenii, cei vii şi cei morţi devenind astfel parte integrantă statisticii.

Într-un pasaj din eseul asupra lui Yukio Mishima, Marguerite Yourcenar amintea că:

"Însuşi hinduismul, deşi plasează în centrul fiecărui individ realitatea Fiinţei, insistă asupra formulei "« Singur Stăpânul transmigrează » şi aşa se face că individualitatea la care ţinem atât de mult se destramă ca un veşmînt. O dată cu budismul, care neagă ori ignoră fiinţa şi nu constată decît trecerea, noţiunea de reîncarnare devine mai subtilă. Dacă totul e trecere, elementele subzistente în chip tranzitoriu nu mai sînt altceva decît forţe care au traversat, ca să spunem aşa, individul şi care, în virtutea unei legi asemănătoare în linii mari cu cea a conservării energiei, subzistă măcar pînă cînd energia însăşi se aneantizează. Ceea ce rămîne este în cel mai bun caz un reziduu de experienţă, o predispoziţie, o aglomerare mai mult sau mai puţin durabilă de molecule, sau, dacă vreţi, un cîmp magnetic. Nimic din aceste vibraţii nu se pierde cu totul: ele intră în Alaya lumii, rezerva întîmplărilor sau mai degrabă a senzaţiilor încercate, aşa cum Himalaya este rezerva zăpezilor hibernale cvasieterne. Dar, tot aşa cum Heraclit nu se scălda de două ori în acelaşi fluviu, nici noi nu ţinem de două ori în braţe, unde de altfel s-ar şi topi ca un fulg de zăpadă, acelaşi atom ce va fi existat. O altă imagine tocită este aceea a flăcării trecînd din lumînare în lumînare, impersonală dar hrănindu-se din carnea de ceară a fiecăreia dintre ele." *

Aşa că rezerva întâmplărilor mai sus citată îmi revine, asemeni acelor ore, sau zile, care amintite îmi amintesc evenimentul, care nu vine încă singur din memorie, ci însoţit de emoţie, de treceri la stări ce-mi luminează conştiinţa asemeni lumânărilor.


O lună de la Marele Cutremur al Japoniei.

__________________________________

Marquerite Yourcenar, Mishima sau viziunea vidului, Humanitas, 2004, pag. 48-49

Amintirea prezentă

http://blog.bestamericanpoetry.com/the_best_american_poetry/2008/08/nagasaki.html

Sentimentele voastre de astăzi, bunii Noştrii supuşi, Noi le cunoaştem şi suferim. Cu toate acestea, acceptând voinţa sorţii şi a momentului prezent, am hotărât să pavăm drumul unei păci trainice pentru generaţiile viitoare acceptând inacceptabilul şi suportând insuportabilul.

Decretul imperial radiodifuzat pe 15 august 1945

____________________________________________________

Explicaţii suplimentare:
Pericolul nuclear pândeşte din nou Japonia,
multe din cuvintele de mai sus
s-au repetat zilele trecute,
asta pentru că Noi este scris cu majusculă.

____________________________________________________
Nicolas Bouvier, Cronică Japoneză, ed. Humanitas, 2006, pag.89

spre arta pură a scrierii Hiragana

from
http://stoppingoffplace.blogspot.com/2011/03/eye-me.html

from Everyday Japanese Characters by Michael Pye, The Hokuseido Press, Tokyo, 1977

Discursul sacru al Împăratului Japoniei

am scris sacru pentru că acest discurs este unic şi fără precedent,

este sacru pentru că asistăm la o mare tragedie

"Acest element este ceea ce putem numi, o dată cu istoricii religiilor, sacrul. Sacrul este tocmai continuitatea fiinţei revelată celor ce-şi fixează atenţia, într-un rit solemn, asupra morţii unei fiinţe discontinue. Din pricina morţii violente, se petrece o ruptură în discontinuitatea unei fiinţe; ceea ce subzistă şi, în liniştea ce se lasă, este resimţit de spiritele neliniştite, este continuitatea fiinţei, căreia victima îi este redată."

nota Georges Bataille în eseurile sale

O zi pentru profeţie

     Dis-de-dimineaţă, după ce uleiul pur de măsline şi capra ce trebuia sacrificată au fost plătite, după ce cu o zi înainte Zeul a fost dispus pentru a transmite profeţii; acum, capra stropită cu apă rece, tremură în dimineaţa soarelui ce nu s-a ivit în acest loc, deci Zeul nu are nici o obiecţie, a cercetat şi oaspeţii ce beneficiau de proxenia (reprezentanţii oficiali al unui oraş sau a unui teritoriu).

     În această zi, a şaptea a lunii Bysios (Februarie-Martie), o zi sacră,  alba preoteasă Pythia merge la izvorul Castalia pentru a se purifica. Din faţa Templului, drumul spre izvor este uşor şi durează puţin, taie coasta muntelui. Astăzi, drumul acesta nu se mai poate face, drumul este barat, oprit turistic şi pentru a ajunge la izvor trebuie ocolit; ocolirea, care te coboară, te duce până la drumul naţional şi îţi mai taie din dorinţă.

     Atunci, ca şi acum, drumul are proprietatea de asylia (totală inviolabilitate), aceeaşi ca şi pentru oaspeţii veniţi de departe. Atunci nevăzută, astăzi ascunsă, calea pe care o face preoteasa ne duce cu gândul la o plimbare întru întâlnirea cu sacrul. Este urmărită de Zeu prin lumina solară ce mişcă pietrele, prin dispariţia umbrelor lor,  Phaidriadele, enormele stânci ce împrejmuiesc Delphi-ul încep să apară acum din întuneric.

     Nimeni nu poate să ne spună acum ce gândea Pythia în mersul ei spre izvor, a coborât apoi şi s-a dus la celălalt numit Kassotis, de unde a şi băut apă, acum, veselă, mestecă frunze de laur. Este o zi specială, specială nu numai pentru ea, dar şi pentru Zeu, pentru Apollo, ce acum vine din Hiperboreea; este sfârşitul iernii.

     Tot nimeni nu ne-a povestit de frumuseţea, de înălţimea, sau de originea preotesei, lucrurile acestea nu au nici un un rost, este singura dată şi singurul loc unde sacrul se învaţă. Nu contează dacă aceea ce va deveni Marea Preoteasă este frumoasă sau nu, dacă are origine nobilă, sau vreo recomandare promanteia (privilegiu de a fi primul), contează privirea Zeului, clipitul care induce starea hipnotică dătătoare de transcendenţă a gândului său. De aici mai departe sacrul se educă, se construieşte, putem învăţa din aceasta că sacrul ţine de educaţie şi de ce nu ar fi aşa, căci privind astăzi la coloanele rămase ale Templului, o clipă am senzaţia că tremură, mai departe totul în înţelegere devine mai uşor.

     Marea preoteasă Pythia este însoţită de alte preotese, care l-a rândul lor s-au spălat în Castalia, dar ea nu le vede acum, mersul ei o duce în interiorul altarului, acolo va sta pe sacrul tripod de vorbă cu Zeul. Va sta în gura prăpastiei, deasupra omphalos-lui, alături de ea, în aur statuia Zeului Apollo. Acolo Pythia este singură, separată de restul lumii, ceilalţi care se roagă sunt într-o altă curte.

    Pe un mare altar de piatră, dar al insularilor din Chios, se execută sacrificiul, focul este îmbogăţit cu smirnă, cu frunze de laur, cu alte condimente ce scot un fum greu. Pythia mestecă frunzele de laur şi îşi induce hipnoza, fumul ce ajunge la ea catalizează starea.

     Primeşte acum întrebarea oral, altădată se face şi în scris. Şi răspunde imediat, oaspeţii aud mesajul şi interpretul doreşte să-l traducă, dar ei îl înregistrează la rândul lor oral şi doresc să-l spună la fel împăratului lor, acesta va şti cum să-l interpreteze. Darul lor; o oglindă din aur datorită căreia Zeiţa lor a revenit alături de ei. Oglinda are o proprietate de multiplicare a gândului şi Marea Preoteasă o va folosi de acum înainte, Apollo este vesel, a recunoscut Oglinda.

    Oaspeţii pleacă, coboară spre Kirrha, spre golful Corintic, vor mai face o escală în Naxos pentru a admira Marea Poartă, apoi vor duce mesajul spre Ţara Soarelui Răsare. Mesajul este ascuns într-o kaizuka, o grămadă de cochilii, una dintre ele va sufla afară mesajul atunci când vor ajunge.

    Mesajul este compus în versuri hexametrice, şi el va da de fapt la iveală un ritm sacru pe care clopotele dotaku, (lăsate în falii), clopote cu secţiune eliptică, vor trebui să-l susţină pentru a potoli pe nomazu, peştele pisică, pe care conform legendei lor, stă arhipeleagul şi ale cărui mişcări, provoacă cutremure de pământ cu care japonezii au învăţat să trăiască.

O veste niponă

http://tokyoundressed.blogspot.com/

Please everybody do not refer to CNN, or most American news networks for accurate updates on the development of the situation here. I would suggest Japan`s news network of NHK.

Most news networks keep running the same 4 or 5 video extreme damage loops focusing on the body count and tragedy. Those are valid points as well, but to repeat them with music and logos is sickening, and now Japan has become the lead star in the American News network Natural Disaster Series.

There are also positive developments that keep hope and humanity alive and together.

I know everybody loves to hear "the end is near!"

And the news media is the food for more sub psyche wishes of catastrophe, so we can all witness something that makes history, but in the end for the media networks it will be just another 24 hour programming run to sell advertising for mortgage refinancing, and arthritis medication.

Japan and its people are competent and caring individuals. Restoring order is what they are the best at.

I feel most at ease knowing that the professionals and technicians involved are determined with a samurai spirit to manage the disaster at hand.

This life is as real as you want it to be, and it`s worth as much as you are.

Enjoy your time in this body, on this planet, that`s all you have!

GENJI (元治) - fragment

http://www.artelino.com/articles/genji-monogatari-chapter-35.asp

     A băgat caleaşca înăuntru şi, în timpul cât i s-a pregătit o sală în aripa dreaptă, a tras-o lângă balustradă (...). Grădina era lăsată în paragină, nu era nici o ţipenie, şi cât cuprindeai cu privirea, nu erau decât pâlcuri de copaci al căror aspect vetust avea ceva respingător. Mai aproape, nu era nici un arbore sau plantă care să atragă privirea, decât buruienile toamnei, şi cum iazul însuşi era acoperit de ierburile acvatice, totul avea un aer lugubru. (...) Prinţul contempla cerul serii, senin dincolo de orice închipuire, şi cum femeia era întrucâtva speriată de întunericul care năpădea odaia, ridică storul exterior, apoi se lungi lângă ea (...). Ea rămase întinsă alături de el până la lăsarea nopţii; din nou, părea cuprinsă de o teroare copilărească ce stârnea milă. Prinţul se grăbi să coboare obloanele şi puse să se aducă lămpile (...). Îşi dădu deodată seama că, la Palat, Împăratul întrebase poate de el.

din
Istoria Japoniei de Danielle Elisseeff, ed. Lucman, pag.67-68

Japonia - Anul zero

Nicolas Bouvier - Cronică Japoneză - citat

     Oricine  poate azi, cu ochii închişi, să arate arhipealgul japonez pe o hartă. Ceea ce se ştie mai puţin e cum a ajuns el acolo, şi de unde - în fond - au picat japonezii.

     Din cer, direct.

     E, în tot cazul, ceea ce ne asigură Kojiki (Culegere de întâmplări din vechime) şi Nihongi (Cronici japoneze), în care vechile mituri naţionale au fost adunate din poruncă imperială la începutul secolului al VIII-lea al erei noastre, şi care constituie fondul Cărţilor sfinte ale cultului şinto.

     Felul în care un popor îşi explică propria existenţă e uneori la fel de grăitor ca şi felul în care şi-o trăieşte. Iată aşadar, păstrând esenţialul din această cosmogonie bizară, proaspătă şi dezlânată, cum au coborât pe pământ japonezii, şi care e prima poveste pe care şi-au povestit-o.

     La începutul acestei Geneze nu e "Cuvântul", ci o limbă de pământ ce pluteşte fericită pe întuneric. Uşorul şi greul se despart pentru a forma un Sus şi un Jos. În acest Sus mişună o sumă de Spirite divine (Kami), orfane şi fără urmaşi. Nu fac absolut nimic, căci acţiunea lor nu ar avea, încă temei.

     Jos, totul este lichid. Niciunde nu există pământ ferm, până în ziua când doi Kami din acea primă epocă se gândesc să bată cu vârful unei lănci oceanul de nămol. Sunt frate şi soră. Ei sunt creatorii Japoniei şi orice şcolar le ştie numele: Izanagi (cel care invită) şi Izanami (cea care invită). Marea bătută se îngroaşă, iar grăuntele căzut de pe lance formează prima insulă a mării Interioare. Fratele şi sora coboară pe ea, se cercetează, ea îl aţâţă şi, pe legea mea, cei doi... se invită. Într-o "augustă unire, ei îşi alătură augustele mădulare" şi astfel se nasc trei avortoni, căci nu se cuvenea ca femeia să aibă iniţiativa. (În Japonia, partea bărbătească e, în toate, ceva mai înceată.) O iau de la capăt după rânduială, asistaţi de o codobatură care, cu coada, le bate graţios măsura, iar de data asta sora-soţie naşte cele opt insule ale Japoniei. (Iată deja opt divinităţi întrupate, împreunarea celebrată fără chinuri, remuşcări sau ruşine, şi condiţia subalternă rezervată femeii - acea falsă supunere care i-a permis, de atunci, să tragă atât de uşor sforile. Cât despre pasărea-metronom, e cam acelaşi lucru - cred - cu şarpele nostru.

Nicolas Bouvier, Cronică Japoneză, ed. Humanitas, 2006, pag.11-12

http://scorchfield.blogspot.com/2011/03/japonia-anul-zero-ii.html

Harta de piatră japoneză

o viziune dedicată mesmeei cuttita

Epoca culturală Tenpyo (729-749), Japonia, Nara

În 756, arhitecţii imperiali au aliniat Shosoin în rândul marelor biblioteci ale lumii. Colecţia împăratului Shomu, care toată viaţa a adunat opere de artă, manuscrise şi artefacte, unele chiar din India şi Persia, şi-a găsit locul.

Shosoin era un "mare hambar de lemn", în care se adăpostea prima colecţie naţională japoneză. Înainte de anul 1000 avea deja 8400 de piese şi 10000 de documente. Desigur, nimeni nu o vedea niciodată, cu excepţia câtorva priviliegiaţi.

Au fost extrase din "Istoria Japoniei" de Danielle Elisseeff, Ed. Lucman, pag 51-53.

De aici "mesmeicul"...

Asemeni unei stampe japoneze, "harta de piatră de la Shosoin"; a intrat asemeni hărţii amiralului turc Piri Reis din secolul al XVI-lea, în rândul marilor enigme ale umanităţii.

Iniţial au fost admirate formele pointiliste, forme ce aduceau de expresionismul târziu occidental. Noi teorii stilistice post Van Gogh începeau să reia opoziţia culturală între Orient şi Occident. Decadenţa europocentrismul, era activată pe seama recesiunii economice.

Criticii şi mai ales artiştii aveau de lucru.

În final toate s-au rezolvat, astronomii, au descoperit în stampă o hartă stelară. O hartă ce arăta formaţiuni necunoscute în sfera vizualului. Datorită noilor descoperiri în interferometrie, în spectre noi; harta şi-a dezvăluit secretele.

Japonia - grozăvia şi metamorfoza

citat

          Întuneric şi lumină, foc şi neant: deşi se anunţa primăvara şi o dată cu ea speranţele care o însoţeau - fiindcă acesta era anotimpul - oamenii pierdeau controlul evenimentelor. Acestea se înlănţuiau, prevestind un cataclism probabil. Destui erau cei ce îşi repetau în sinea lor legenda lui Amaterasu, zeiţa Soarelui cu trup strălucitor, care s-a închis într-o bună zi ca să nu mai vadă turpitudinile şi violenţele fratelui ei şi, ascunzându-se în fundul unei grote, de unde zeii au fost nevoiţi să o scoată prin viclenie, ea a deposedat Japonia de orice izvor de viaţă, iar arhipeleagul a fost învăluit în beznă. Era o poveste care li se spunea şcolarilor de două generaţii încoace, fiind una dintre acele reprezentări simpliste şi naive savant elaborate pornind de la miturile străvechi ce au fost smulse uitării  la sfârşitul secolului XIX-lea, cu intenţia limpede de-a edifica o identitate naţională modernă şi bine calibrată.

Danielle Elisseeff, Istoria Japoniei, ed. Lucman, pag. 226

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Amaterasu_cave_edit2.jpg

Amaterasu; Amaterasu Omikami (Cerul strălucitor) Zeiţă japoneză a Soarelui. Născută din ochiul stâng al zeului primordial Izanagi, după moartea soţiei acestuia Izanami, Amaterasu alcătuieşte un cuplu cu zeul furtunii Susanowo, devenind strămoaşa directă a primului mikado, Jimmu-Tenno, într-o epocă arhaică, apoi ocrotitoarea simbolică a insulelor nipone.

Un mit cu implicaţii astronomice povesteşte un conflict cu paredrul  ei Susanowo şi supărarea ei imediată (numită şi "marea eclipsă"): dorind s-o viziteze pe zeiţa Izanagi, soţia tatălui lor, strămutată în imperiul morţii, Susanowo îşi jigneşte prin aceasta paredra care se închide într-o grotă şi blochează intrarea; astfel, Amaterasu lipseşte lumea de lumină şi întrerupe succesiunea de zile şi nopţi; spre a o convinge să iasă din peşteră, intră în acţiune întregul panteon, dar numai divinitatea Ama-no-uzume găseşte o soluţie, executînd un dans cu care stîrneşte rîsetele celor 8 milioane de divinităţi japoneze; curiozitatea o atrage pe Amaterasu afară, zeii îi pun în faţă o oglindă (obiect pe care ea nu-l cunoştea) şi, uimită de propriul chip, îşi uită ambiţia, merge înainte, iar între timp zeii întind o funie ca să-i taie retragerea: lumea reintră în cadrul firesc, avînd din nou, zile şi nopţi, anotimpuri.

http://travel.webshots.com/photo/1126034814051823195XeOBQT

După "marea eclipsă", Amaterasu trimite pe pămînt pe Ninigi-no-Mikoto (fie fiul ei, fie un nepot), ca stăpîn al insulelor nipone, Jimmu-Tenno fiind descendentul acestui strămoş solar. În shintoism, Amaterasu a devenit divinitatea supremă; dealtfel, cel mai vechi templu shintoist (templul Naiku din provincia Ise) este consacrat zeiţei Amaterasu.

Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, ed. Albatros, 1983, pag. 41

În onoarea poporului japonez

Japonia - o lume cu oameni de porţelan

Maiko dancer

În timiditatea ei, dansatoarea niponă, pregătindu-se pentru miyako-odori, dansul "florilor de cireş", s-a uitat la tine. Acum este prea târziu pentru ca tu să-ţi dai seama. Ai pierdut clipa.
În continuare, netulburată, ea îşi vede de machiajul ei; totul pentru perfecţiune.
Privind până jos, am remarcat încălţările, tronconice, incomode pentru ştafetă, dăruite picioarelor pentru acel mers fugărit. Dansul, probabil va fi descris de mâini, de evantaie şi de culori. Nu oare totul imaginat pentru ca floarea de cireş să poată zbura departe.

imaginea din albumul
Ryokan, a japanese tradition, Ed. Koneman, 2005, pag.57