Oraşul

http://antiquegreece.blogspot.com/2010/11/cities-and-palaces.html

Oraşul se pierdea în albul dunelor; sigur că de sus de la înălţimea de câteva sute de metri pe care o are o dună totul ar fi părut aievea, ca o halucinaţie şi cu cât te-ai fi apropiat -coborând la vale, începeai să deosebeşti clădirile, străzile, grădinile şi cu cât te-ai mai fi apropiat începeai să auzi zgomotul, forfota, alternanţa sunetelor umane, apoi venea mirosul -cine a zis că oraşele n-au miros? a minţit. Culori ce străbăteau piatra, linii paralele ce-ţi pierdeau orizontul, totul părea un desen, privitorul trebuia o clipă să-şi mişte ochii, care blocaţi într-o distanţă focală ce urmărea adâncimea zidurilor, se uitau miraţi la un tablou în fapt.

Oraşul avea mirosul său, nimic nu putea să-i ignore creierului senzaţiile pe care nasul în căuşul său le absorbea, nasul -un aspirator gol dornic să se umple cu polen. Se auzi o albină, care nu ştiu ce căuta la distanţa asta, poate luată de vreun vânt, acum sigur ştia drumul în aerul parcă deja domolit de arşiţa nisipului.

În minte cineva pomenea de Babilon, altcineva de Shangri-La, de Antlantida, ce mai contează, porţia nesăbuită de frumos te inducea în eroare, prin asta nu mai recunoşteai vreun stil, vreo epocă. Albastrul pe care-l vedeai pe ziduri era al Oraşului, aparţinea acestui loc, niciunde nu se mai putea vedea la fel, nu se putea lua de aici, chiar dacă aveai reţeta culorii, trebuia să iei şi aerul, şi apa şi mai ales timpul în care s-a făcut. Da, timpul; ardoarea evenimentului, esenţa creaţiei. Dar toate acestea sunt nevăzute, pentru că în spatele culorii, al mişcării bastonaşelor din retină, stă acea mediere pe care o face mintea în raport cu timpul. Soarele în mişcarea sa cerească, face ca lumina să alterneze; culoarea se modifică.

Odată intrat, oraşul l-a înghiţit într-o linişte deplină, ca un bol alimentar, acum aşteptând doar să-l transforme, să dea drumul efluviilor ce-l vor învălui pe vizitatorul neaşteptat. Prin asta totul era încremenit, vocile pe care le-a auzit, erau acum ecoul statuilor, zgomotul apei era acum un gheizer îngheţat, chiar şi albina era oprită în zbor şi ca un clipit somnoros de gene alternau aripioarele ei. Înţelese, odată ajuns aici, timpul lui percepea altfel acest Oraş. De afară totul părea normal, acum oraşul se apăra prin asta, îi dăruia o singurătate atât de stranie, de nefirească încât sigur ori îl va înnebuni, ori îl va alunga. Din cele două alese fuga şi fugi din piaţa în care ajunsese, alergă pe lângă zidul albastru, de-a lungul râuşorului încremenit, a podeţului, a porţii.

Afară îl aşteptă un labirint care de fiecare dată îl călăuzea tot în oraş, îl trimitea pe alte porţi, pe alte căi; cineva îi pomeni de Oraşul Interzis şi gândul lui primit se îndreptă spre pedeapsă, spre acea pomenită pedeapsă. Nu va scăpa de aici, va înnebuni deci.

http://antiquegreece.blogspot.com/2010/11/cities-and-palaces.html

Lalele dansând

Bătea vântul, dar ele -lalelele dansau, li se rupea de vânt; dansul, în viziunea lor nu avea nici o legătură cu vântul, mişcarea era pornită din tensiunea superficială a fluidului interior, care ridica dinamica vaselor verticale cu diametre submilimetrice.

În dansul lor, am recunoscut ceea ce latinul, la vederea sărbătorii ce traversa oraşul numea tribuna rostrata, ceea ce întâlnea în drumul său în flori de sărbătoare spre forum, spre centru.

Oraşul meu are centrul său civic plin de lalele, sunt ca valurile, de toate culorile, în toate mişcările!

Oraşul meu

Oraşul meu e o hartă-n mintea mea,

Cu pete de culoare, cu linii, cu geometrii ascunse.

Oraşul meu are clădiri moderne de la 1911,

Acum cu uşi de lemn centenar, tencuială veche, totul fără pereche;

Sorginte vieneze, baroc destul, şi loc să se modernizeze.

Oraşul meu trebuie prima dată să-şi cultive oamenii,

Chiar dacă aceştia cultivă în el la nesfârşit beton.

Oamenii sunt ca betonul, o clipă ai uitat de ei şi s-au întărit,

Aspri devin aşa de repede, şi-apoi ne trebuie multă forţă să-i mai spargem.

Oraşul meu s-a prostit şi s-a porcit,
A fost invadat, de o mare incultură,
Ce mândru o afişează, în intersecţii, pe stradă, ca structură.

Oraşul meu vrea să ştie, cu nu ştiu ce mândrie?!
Locul în care se află şi pe cine din noroi să scoată?
O blazare totală şi infernală, transformată-n publicitate finală!

Oraşul meu doarme gol în soare,

Cu cărămizile pe spinare,

Visează cum o să se măsoare,

Cu casele şi blocurile viitoare

Abis al crizei necuprinse, oraşul meu, pare depopulat.

Oraşul meu în schimb e poluat,

Zilnic vomită-n atmonsferă,

Gaz fierbinte ca-ntr-o seră

Şi aşa Oraşul meu încă mai speră.

Oraşul meu este o hartă, cu linii ciudate, colorate, prin care circulă mii şi mii de oameni, fiecare cu oraşul său din mintea lui extrem de colorată.

Oraşul damnat - hermeneutici

     Fraţii Strugaţki au scris romanul Oraşul damnat demult. Ei au început scrisul mai demult şi în tot acest răgaz, romanele lor nu au încetat să fie interpretate stigmatizate de un ev, de o epocă, încât ai fi zis că fără acele vremuri ei nu ar fi putut scrie.

     Timpul în care scrie, reuşeşte să-l influenţeze pe autor, dar autorul se preface că înţelege asta, ceea ce vrea el ascunde foarte adânc şi trec generaţii întregi şi odată timpul acela uitat, valoarea adevărată iese la suprafaţă. Pentru a mă face mai înţeles, dau ca exemplu romanul 1984 al lui Orwell; timpul în care a fost scris are legătură doar cu războiul ce tocmai se terminase şi marea sărăcie ce a urmat acestuia în întreaga Europă, dar abia în anii 80 romanul a fost relansat şi atunci tot în scop propagandistic. Adevărata valoare a acestui roman poate fi privită poate abia acum.

     Oraşul damnat este mai suplu, mai uman decât 1984, dar nu comparaţia trebuie să vină acum, ci marea hermeneutică a acestui roman: omul urban, singur între prieteni, predispus a fi adaptabil în orice moment în condiţia sa de cetăţean al urbei. Nu există vis, se trăieşte ca într-un vis, personajele romanului se adaptează permanent visului, cum am mai scris, prin asta oraşul trăieşte, funcţionează asemeni unui aparat analogic gânditor. Totuşi, zvonul încearcă să despartă realul de imaginar; apariţia unei case roşii care bântuie oraşul, oameni care odată intraţi acolo nu mai apar.

      Oraşul de fapt respiră toate amintirile, toate trăirile celor ce habitează, devenind practic o cuşcă, un loc de unde nu mai poţi ieşi. Cei care doresc totuşi asta se vor împletici într-o călătorie, prin drumul lor, romanul deja capătă noi sensuri, neaşteptate.

      Cine reuşeşte să citească acest roman va avea o mare satisfacţie, sfârşitul este neaşteptat; probabil toată încărcătura se descarcă în final.

      Nu este un roman despre comunism, sau capitalism, este un roman despre locuitorii unui oraş.

Oraşe damnate:

      Belgrad,

      New-York,

      Atena,

şi voi încerca în postările următoare să arăt lucrul acesta prin subiectivismul meu propriu.