Diavolul şi bunul Dumnezeu

  

Piesa de teatru "Diavolul şi bunul Dumnezeu" a fost reprezentată pentru prima dată pe scena Teatrului Antoine, din Paris, la data de 7 iunie 1951.

În piesă, un comandant militar asediază un oraş, acesta dovedeşte tot timpul că este un caracter puternic, nemilos, chiar deosebit de violent, morala sa se rezumă la ordinul dat. Numele de Goetz, dat de Jean Paul Sartre acestui mare comandant militar aminteşte oarecum de Alsacia, sau mai departe de Prusia.

Asediul înfometează locuitorii, frica acestora paralizează orice formă de raţiune, satisfacţia lui Goetz n-are margini. Ori tocmai acum Goetz are o revelaţie, nu creştină, dar aproape şi asta o susţine preotul Heirinch, care traversase liniile duşmane, fiind şi el un locuitor al oraşului, pentru a cere îndurare şi milă din partea lui Goetz.

Revelaţia lui Goetz este tocmai ceea ce mulţi numesc sau mulţumesc prin darul de-a vedea prin crăpătură, adică, să ai prin asta atingerea zeilor în privinţa petrecerii evenimentelor pe acest pământ. A privi prin firida conştiinţei umane, este pentru mulţi un dar zeiesc, dar asemeni unui copil care a privit prin gaura cheii la ceea ce fac adulţii, Goetz nu vede divinul, ci extazul cunoaşterii. Dacă de la prima întâlnire cu preotul Heinrich, Goetz este ameninţat cu flăcările şi chinurile iadului, acum preotul doreşte convertirea totală, în ceea ce revelaţia înseamnă a fi bun şi nu rău, a fi milos şi nu crud, adică o întoarcere cu spatele la toată morala militară şi dorinţa de putere pe care o avusese înainte.

Vrea să împartă pământurile la ţărani, să dea o mai mare libertate burgheziei, bogaţilor le cere să-şi împartă şi ei bogăţia, toate acestea manu militari, căci încă imensa sa armată era cu el şi-i asculta drăceşte ordinele. Dacă lucrurile pot merge aşa înainte, atunci înseamnă că nu a trăit degeaba şi că fiecare om trebuie să vadă, să simtă şi să iubească aşa cum a început să o facă Goetz. Contradicţiile încep să apară imediat, lumea este contrariată de schimbare, la fel ca el, de aici în capul lui se sparg toate şi Goetz atunci are o a doua mare revelaţie.

Redau un fragment din dialogul dintre Goetz şi preotul Heinrich, un dialog prometeic, care de fapt arată marea personalitate a  lui Jean Paul Sartre, conduita şi singurătatea existenţială de care a dat dovadă până la sfârşitul vieţii lui.

Goetz (ridicând capul):

Eu singur, măi popă, ai dreptate. Eu singur. Mă rugam şi mă milogeam să-mi dea un semn, trimiteam vorbă în cer: nici un răspuns. Cerul nu-mi ştie măcar numele. Mă întrebam în fiecare clipă ce-aş putea să fiu în ochii lui Domnului.

Acum ştiu răspunsul: nimic. Dumnezeu nu mă vede, Dumnezeu nu mă aude, Dumnezeu nu mă cunoaşte. Vezi golul ăsta deasupra capetelor noastre? Acesta e Dumnezeu. Vezi spărtura asta în uşă? Acesta e Dumnezeu.Vezi groapa asta în pământ? E tot Dumnezeu.

Tăcerea este Dumnezeu. Absenţa este Dumnezeu. Dumnezeu este singurătatea oamenilor. Nu eram decât eu: singur am hotărât Răul; singur am născocit Binele. Eu sunt cel care a măsluit cărţile, care a făcut minuni, care se învinovăţeşte astăzi, eu singur sunt cel care poate să mă ierte; eu, omul.

Dacă Dumnezeu există, omul este neant; dacă omul există... Unde fugi?

Heinrich: Plec; nu mai vreau să am de-a face cu tine.

Goetz: Aşteaptă, popă, am să te fac să râzi.

Heinrich: Taci!

Goetz: Dar nici nu ştii încă ce vreau să-ţi spun. (Se uită la el şi ...brusc.) Ba ştii.

Heinrich (strigând): Nu e adevărat! Nu ştiu nimic, nu vreau să ştiu nimic.

Goetz: Heinrich, am să-ţi destăinuiesc o păcăleală grozavă: Dumnezeu nu există. (Heinrich se repede la el şi-l loveşte, Goetz râde sub lovituri şi strigă.) Nu există. Bucurie, lacrimi de bucurie! Aleluia! Aleluia! Nu mai da: Eu descătuşez oamenii. Nu mai e Rai, nu mai e Iad: e doar Pământul.

[...]

Această piesă de teatru conţine revolta umană, ce ni se trage de la titani, de la Prometeu, de-a împărţi o dată în două morala, cea omenească de cea divină. Piesa de teatru "Diavolul şi bunul Dumnezeu" este una din cele mai formidabile descătuşări pe care un om, ajuns pe culmile puterii depline le poate avea, deasupra împăraţilor Nero sau al lui Caligula, egal cu Hadrian şi cu Marcus Aurelius, dar mai neîmpăcat, mai doritor de umanul de pe pământ decât de divinul din ceruri.

În această anvergură ateistă de idei, eu oricum seara asta mă voi trozni bine, pentru că un prieten schimbă prefixul şi mâine n-am să recunosc nimic. Poate am să-mi aduc aminte de marele Sartre, dar am citit că la moartea sa, un reporter a întrebat pe unul din foştii lui studenţi, ce simte acum când Mentorul său nu mai este, acesta se pare că a răspuns imediat cu: "Sartre a murit, eu exist!"... şi eu seara asta voi exista puţin mai mult!

Jean Paul Sartre, Teatru, Rao, 1998, pag.339-340